miercuri, 30 iunie 2010

Sandu Călugăriţa (2)

Imi amintesc o poveste scurtă cu profesorul Călugăriţa. Se spune că tutunul (şi chiar alcoolul) în doze rezonabile au efecte benefice asupra intelectului. Stimulează memoria, creativitatea, capacitatea de concentrare... Există mari spirite de-a lungul vremii care dovedesc acest lucru şi într-un fel sau altul trăim de pe urma lor. Sunt unii care spun şi invers, dar cine stă să-i asculte? Ei bine, eu vin şi afirm că mai contează şi unde fumezi. Pentru că pe vremea aceea, la fel ca şi acum, profesorii şi elevii fumau. Atunci însă se fuma în liceu: profesorii pe culoare şi în cancelarie iar noi în veceuri. Azi se fumează afară, în curte, profesorii şi elevii laolaltă. In veceuri se fac alte chestii. Intrebare, când se făcea şcoală mai bine?

Cât am fost noi elevi la Negruzzi, Sandu Călugăriţa era director adjunct şi trebuia să aibă grijă, mai abitir ca ceilalţi profesori, de disciplină. Fumător înrăit de Carpaţi fără, îşi luase singur sarcina de a ne descoperi şi pedepsi pe noi, cei care fumam. Şi cum nu era greu de ghicit unde ne ascundeam, venea din când în când în recreaţii să “ne prindă”: “Ce naiba măi băieţi, după ce că fumaţi, o mai faceţi şi în infecţia asta. Ieşiţi afară şi fumaţi în spatele sălii de sport. Acolo nu vă vede şi nu vă caută nimeni, vă promit eu”.

luni, 28 iunie 2010

Din nou câteva portrete: Sandu Călugăriţa (1)


Profesorul nostru de sport a fost sportiv de performanţă. Era (şi mai este încă) un bărbat frumos şi bine clădit, numai fibră, parcă tăiat în stâncă. Ii spuneam Călugărul, cu toate că numai călugăr n-a fost... Noi îl iubeam pentru că a ştiut să ne facă să îndrăgim sportul, asta nu era greu, dar mai ales să învăţăm că dacă cineva câştigă asta nu înseamnă că celălalt pierde. Şi pentru că a înţeles mai bine ca alţii că aveam nevoie de “zbenguială” după atâta matematică. Odată într-o iarnă eram răcit bocnă şi m-am dus totuşi la ora de sport ştiind că o să ne dea o minge să jucăm fotbal afară. Profesorul Cuza, colegul lui de vestiar, mi-a spus când m-a văzut: “Ce cauţi aici, tu nu vezi în ce hal eşti? Du-te şi stai în clasă la căldură”. Sandu Călugăriţa i-a răspuns: “Lasă-l în pace că nu păţeşte nimic, ăsta dacă nu face sportul se îmbolnăveşte mai rău”. Când eram deja student, de câte ori mai veneam pe la liceu, după ce mergeam la o oră de matematică, făceam şi sportul cu ce clasă se întâmpla să aibă oră cu el. Obiceiurile vechi şi bune trebuie respectate...

vineri, 25 iunie 2010

Sfârsit, deocamdata…

Din fericire mai sunt unii cu staif care gândesc altfel :

Christophe Dugarry (campion mondial în ’98 si european în 2000) : "Domnule, eu cred ca se întâmpla ceva acolo în Africa, astia au trecut în alta dimensiune, e ceva straniu, paranormal : toti plâng, toti au ochii mari si mirati si nimeni nu mai face ce-ar trebui sa faca. Totusi acolo nu-i Cupa Banania, e Cupa Mondiala ! ". Fac o paranteza, de Dugarry îsi aduce aminte cu mare placere Gică Mihali: "Am jucat cu francezii… meciul acela blestemat de la Euro ’96. Atunci am luat un gol de video-gag! … M-am dat cap în cap cu Dugarry, Stelică s-a urcat peste noi, iar mingea s-a scurs în poartă! Ar fi fost bine dacă Stelică l-ar fi lovit pe francez. Aşa, ne-ar fi lăsat laţi pe amândoi şi s-ar fi evitat golul! ".

Emmanuel Petit (si el campion mondial si european) : "Totul trebuie reconstruit. Nici macar nu se poate spune ca fotbalul francez este o ruina, nu, este un teren gol, este desert". "Pacat ca atunci când câstiga, mai rar în ultimul timp, o fac toti împreuna, iar când pierd, pierde fiecare separat, se destrama. Asta nu înseamna echipa".

Bixente Lizarazu (la fel ca ceilalti doi) : "Evident ca dorim mereu sa câstigam, dar trebuie acceptata si înfrângerea. Ceea ce este socant acum este rascoala jucatorilor care îsi bat joc de tricoul Frantei, l-au luat ostatic. Ei nu-si dau seama de ridicolul situatiei si de imbecilitatea gestului. Echipa Frantei nu le apartine, n-au dreptul sa o transforme într-o echipa dintr-un sat oarecare. Aici au pierdut pedalele. Chiar daca ne asteptam la un esec, nu credeam ca se va ajunge asa departe. Iar daca exista cineva care a creat o atmosfera de paranoia în jurul echipei, este el (Musiu Raymond, zic eu), iar aceasta atmosfera i-a contaminat pe jucatori : s-au rupt de lume…".

Si iar îmi aduc aminte ce-mi spunea Cornel, campion mai mare ca toti cei trei la un loc.

Sébastien Chabal, supranumit "Anestezistul (aveti rabdare sa treaca publicitatea, e scurta), Attila, Hannibal Lecter, Cartouche, Omul cavernelor, Animalul" (toate poreclele astea sunt spuse si acceptate cu dragoste). Este de multa vreme sportivul preferat al francezilor. Rar am vazut un om blând, timid si cald ca el, bineînteles înafara terenului : "Când ai privilegiul, ca mine, sa traiesti foarte bine din pasiunea ta, exista valori care nu trebuie sa fie trecute în derizoriu. Dragostea pentru tricou este una primordiala. Tricoul înseamna mai mult decât niste culori. Tricoul este o istorie…, înseamna oamenii care muncesc în umbra fara nicio speranta la vreo recunoastere, înseamna suporterii care platesc scump ca sa ne poata încuraja, pe noi, echipa lor. Tricoul înseamna în sfârsit copiii carora le stralucesc ochii când îsi vad idolii învingatori împreuna, în echipa… Si câteodata telefonul suna. La capatul celalalt al firului este echipa Frantei. Munca a dat roade… Consacrarea. Toate sacrificiile si eforturile facute de-a lungul anilor sunt recompensate. Ca este vorba de prima selectie sau ultima (pentru Chabal a 55-a !), fericirea mea a fost aceeasi si motivatia intacta… Tricoul "bleu" are o încarcatura, este un simbol diferit de altele. Inseamna ca am fost ales în elita sportului meu ca sa reprezint culorile tarii mele. Ce-mi trebuie mai mult ca sa ma autodepasesc ? ". Poate sunteti mirati sa auziti asa ceva. Exista în echipa Frantei asemenea jucatori ? Da, dar în echipa Frantei de rugby. Iar rugby-ul este alt sport… Mai adaug ca Chabal "costa" 200 000 de euro, în timp ce unul dintre "rasculati" câstiga la Bayern 900 000 pe luna si a plecat la Munchen cu un avion privat.
Asa se cânta imnul înaintea unui meci de rugby.

Sau când a purta tricoul nationalei înseamna ceva.

Peste trei luni Franta o sa joace cu România în preliminariile Campionatului European din 2012. Nici echipa noastra nu se simte prea bine…

joi, 24 iunie 2010

Musiu Raymond se întoarce… pe calcâie si pleaca acasa

Scandalul este imens si am impresia ca înca nu am vazut / aflat totul. S-a amestecat si politica, ma rog, imaginea Frantei, care nici asa nu era prea grozava mai ales în Africa, a fost sifonata si mai rau din cauza echipei de fotbal. Subiectul a ajuns sursa de ironii groase cam peste tot (mai ales în Europa) si asta nu-i bine nici pentru poilitica, nici pentru fotbal. Toti cei împricinati si implicati se poarta de parca ar fi în transa. Afacerea a ajuns ca o peltea dulceaga pe care media o întinde gros pe toate paginile de ziar si ecranele canalelor TV. Pentru ei e o mana cereasca. Si de data asta cred ca nici nu-i rau ca fac asa. Dar s-o faca macar pâna la capat. Pentru ca deja lumea banuieste ceva dar nu stie totul.

Dar ce mai spun si ce mai fac unii si altii :

Musiu Raymond : "Am vazut (în utimul meci, cu Africa de Sud, zic eu) ceea ce as fi vrut sa vad de la început : vointa, pofta de joc… Este pacat sa fim din nou loviti de soarta". De sapte ani numai asta spune, a avut mereu ghinion. Acuma sta si se uita cu ochii umezi la teren, la tribune, la porti, nu se stie când o sa le mai vada. Un fost jucator onorabil, antrenor de juniori la fel, dar în cazul caruia complexul lui Peters îsi gaseste cel mai bun exemplu. Trist personaj…

Madame Roselyne (Ministra Sanatatii si a Sportului, printre altele, plecata de urgenta la fata locului sa rezolve problema) : "M-am întâlnit cu jucatorii din echipa Frantei. Am vazut niste oameni tristi, dar nu darâmati. M-am uitat în ochii lor si i-am vazut plângând. Si atunci le-am spus : copiii nostri si copiii vostri n-o sa va mai priveasca niciodata ca pe niste eroi". Spunând acestea, ea însasi avea ochii mari si înlacrimati. Si ascultând acestea, toti cei din studioul de unde se transmitea emisiunea râdeau tot cu, bineînteles, lacrimi. Iar aseara aceeasi Doamna a luat cuvântul în Parlament : "De când se ocupa guvernul de problema fotbalului ? Am fost acolo si am gasit câtiva caizi imaturi care au manipulat niste pusti naivi…". Curat murdar !

Musiu Escalettes (75 de ani), presedintele Federatiei : "Nu pot sa-mi dau demisia acum, nu-mi sta în caracter sa parasesc corabia în dificultate, mai întâi o sa facem un bilant". Saracul, nu i-a spus nimeni si el nu-si da seama singur ca bamporiul lui e scufundat cam de multisor !

Foarte interesant este ca toate persoanele astea oficiale care ne trimiteau parerile si solutiile lor de acolo (inclusiv D-na Ministru), se plimbau preocupati printre jucatori si "staff" îmbracati în tricouri si treilinguri albastre marca "trei linii". Tinuta de lucru adica…

sâmbătă, 19 iunie 2010

Totul contează…

… absolut totul. Cartierul în care am venit la 33 de ani (nu, nu mai spun nimic, am delirat deja despre asta în altă parte) şi în care ne întoarcem veseli din ce în ce mai des. Cartierul în care cineva anume a făcut primii paşi în viaţă, pe urmă la "găndăniţă" şi apoi la şcoală. Spitalul în care altcineva a făcut primii paşi în meserie. Strada cu casa vecinului Ţopescu în spatele căreia este vechiul Muzeu al Ţăranului Român şi alături de care te sufocă un nou zgârie-nori cu birouri goale. Şi tot alături de care din Spitalul Filantropia rămâne un schelet tot mai descărnat de la o dată la alta. Blocul frumos colorat şi "reabilitat termic". Piaţa cu precupeţele gureşe şi cu roşii turceşti care oricum sunt mai bune decât cele de aici, marocane. Cu sibienii veniţi cu brânzeturile la vedere (n-or fi ele chiar 300 de soiuri, dar telemea veche şi sărată este) şi cu palinca ascunsă sub galantar. O biserică de lemn pitită lângă un sediu de bancă impunător şi ostentativ. Grevele şi manifestaţiile care au fost şi vor fi mereu, că aşa-i peste tot. Clătitele cu flori de salcâm culese noaptea tâziu după un chef aşezat pentru că aşa a vrut Gigel. Cartofii prăjiţi daţi prin răzătoare pentru că aşa a vrut Florin. Iaurtul uşurel şi cafeaua tare de a doua zi dimineaţă. Plecările triste pentru alte trei luni sau mai mult. Şi Costică gata mereu să ne ducă şi să ne aducă de la aeroport. Toate astea contează…



miercuri, 16 iunie 2010

Ardenii francezi în carne si oase

Ce-ar mai fi de spus? Cea mai frumoasa "ardena" (copirait Lektor), din Ardeni, Place Ducale si statuia lui Gonzague, peisage cu verdeata din Ardeni, resedinta cu muzeul "taranului român", castelul si balconul camerei lui De Gaulle si am uitat, catedrala din Reims unde se încoronau regii Frantei si unde sunt acum vitralii de Chagall. Si la urma nu uitati castelul din Sedan, cel mai mare castel medieval din Europa. Iar daca zicem Reims zicem deja zone viticole si atunci intram în alte obiective turistice, zicem sampanie, ratafia, Eperney, capitala mondiala a sampaniei, pivnite, kilometri de galerii, milioane de sticle puse la întors, degustari si pe urma nu mai zicem nimic, doar zâmbim frumos...

marți, 15 iunie 2010