marți, 30 noiembrie 2010

Ca tot românul, impartial

La Marrakech am vazut Palatul Bahia. Construit la sfârsitul secolului al XIX-lea de un arhitect marocan, palatul are 150 de camere incredibil de bogat decorate, gradini cu multe plante, faimoasele riaduri cu umbra deasa si fântâni din marmura. Acolo a locuit marele vizir Ahmed ben Moussa supranumit Ba Hmad (1841-1900), împreuna cu cele 4 sotii si 24 de concubine.

Am aflat de la simpaticul nostru ghid Abdel, un om vesel, bun vorbitor de multe limbi si posesor a câte sase degete la fiecare mâna, câteva detalii despre istoria poligamiei. Aproape ne-a convins ca n-a fost un act lipsit de respect fata de femei ci mai degraba unul filantropic.

Povestea începe cu multe sute de ani în urma, în vremea cuceririlor arabe din secolele VII si VIII. Pe atunci Mecca (Makka în araba) era un centru comercial întemeiat lânga sanctuarul cunoscut. Plecând din Mecca prin anii 620-30, Mahomed, pe atunci sef politic dar începuse sa fie si religios a organizat primele expeditii contra Imperiului Bizantin. Apoi beduinii calare pe camilele lor s-au îndreptat spre regiunile fertile din Egipt si Orientul Apropiat dar si spre Africa de Nord unde populatia cea mai raspândita erau berberii, printre care se numarau si tuaregii. Arabii au fost primiţi ca eliberatori de vechile populaţii supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest si Imperiului persan în est. Nemultumirile acestor populatii erau religioase si sociale. De aceea cucerirea a fost rapida, fara distrugeri, persecutii sau convertiri fortate. Cu o singura conditie : daca vechile popoare doreau sa-si pastreze religia lor, atunci erau obligate sa plateasca un impozit, jizya sau capitaţia. Pentru suprimarea acestui impozit multe popoare au acceptat islamizarea. Mai refractari n-au fost decât berberii, care au fost si ei într-un final supusi.

Multi barbati berberi au murit în aceste razboaie si multe femei au ramas singure. Li s-a dat deci dreptul barbatilor cuceritori sa aiba mai multe sotii în grija, daca situatia sociala le permitea si cu conditia sa fie impartiali, deci sa le trateze pe toate în mod egal. Ceea ce s-a si întâmplat timp de secole. Numarul sotiilor a fost apoi redus la maximum patru. Nevestele traiau în riadul pricipal, pe fiecare din cele patru laturi ale curtii interioare fiind câte un apartament. Dupa alti foarte multi ani, în Maroc de exemplu, actualul rege Mohamed al VI-lea a decis ca este suficienta totusi o singura sotie. Am subliniat acolo unde Abdel vorbea mai apasat.

La vremea evocata de poveste prietenul nostru vizirul avea deci patru neveste care se întelegeau de minune si în plus, pentru ca îsi putea permite, 24 de concubine care traiau în harem fara sa faca nimic toata viata lor. Ma rog, aproape nimic. Haremul celor 24 de concubine era pazit de eunuci si niciun barbat nu avea dreptul sa intre, nici macar vizirul. Pentru familiile fetelor care erau alese pe la vârsta de 14 sau 15 ani era o mare cinste si o solutie contra saraciei, singura obligatie a cadânelor fiind sa nu ramâna însarcinate. In caz ca se întâmpla totusi necazul, la câte buruieni si plante medicinale sunt în Maroc, nu era nicio problema. Ziua se scaldau în bazin, cântau si se dadeau cu uleiuri parfumate iar noaptea îl distrau pe patron care pâna la 8 dimineata avea program artistic, printre altele cu muzicanti care erau orbi. Se spune ca avea mult peste suta de kilograme. Datorita acestui program de viata deosebit de regulat vizirul a reusit sa traiasca bine pâna la frumoasa vârsta de 59 de ani.
***
In ultima poza se vede ceva scris în araba si Abdel ne-a spus ca înseamna : "Cerneala savantilor este mai importanta decât sângele martirilor". O mai fi valabil si azi?

joi, 25 noiembrie 2010

Amiralul

Asa i se spunea. A fost la 5 olimpiade si doar la una n-a luat nicio medalie, în 1976 la Montreal. In anul acela se însurase… A mai fost si la 11 Campionate Mondiale unde a câstigat 22 medalii, dintre care 8 de aur. In total, la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale şi Europene a câstigat 30 medalii (13 de aur, 7 de argint şi 10 de bronz). In plus are 120 medalii obtinute ca antrenor la loturile nationale.

O poveste spusa într-o seara la Sulina…

… în fata unei farfurii de avat cu legume si-a unui pahar de… Cabernet cu Pepsi.

"La o Olimpiada eram în calificari si dupa start, la primele trei batai mi s-a rupt pagaia. Am ridicat mâna si conform regulamentului cursa trebuia întrerupta si reluata. In juriu era un rus pe care-l batusem de nu stiu câte ori. Cursa a continuat. Am vâslit cu ciotul care-mi ramasese si am ajuns la trei minute dupa ultimul sosit. Spectatorii credeau ca sunt unul slab si ma încurajau. Am facut contestatie si m-au primit în recalificari. Am câstigat tot si am luat aurul".

Si si-a mai amintit cava: "Marina Voica si Margareta Pâslaru, fir-ati voi sa fiti de simpatice! Acuma îmi spuneti ca va placea de mine! De ce n-ati spus nimic atunci?".

Ma uit din nou la privirea si zâmbetul lui stânjenit si bucuros în acelasi timp de toata dragostea pe care o vedea în jur: de unde atâta modestie, aproape anormala pentru cineva ca el?

Acum aici este trecut de 11 noaptea, înseamna ca acasa e deja mâine. Si mai înseamna ca astazi suntem în 26 noiembrie si este aniversarea lui si am sa-i dau un telefon ca sa-i spun…

La Multi Ani, Ivan Patzaichin!

vineri, 19 noiembrie 2010

La Multi Ani...

... Domnule Presedinte Emil Constantinescu!
As vrea sa retraiesc cu aceeasi intensitate noaptea de noiembrie '96 când m-am bucurat, Doamne ce m-am bucurat!

joi, 18 noiembrie 2010

”Charmeur de serpents”

Frumos spus. Nu îmblânzitor sau dresor si nici proprietar, desi este câte putin din toate. Nu, el este ”charmeur”, nici nu stiu cum s-ar putea traduce mai fidel. Exista multe polemici legate de arta sau meseria lor. Asociatiile pentru protectia animalelor îi acuza ca fac avere exploatând niste serpi care oricum sunt pe moarte, au dintii smulsi si nu sunt periculosi. Ca atrag în mod agresiv turistii profitând de curiozitatea si naivitatea lor. In primul rând eu nu i-am vazut agresivi, iar în al doilea asa sunt turistii, curiosi, ca de asta si fac turism. N-am avut chiar curiozitatea sa vad daca au si coltii smulsi. Si nu mi-au bagat mâna în buzunar, banii i-am dat ca am vrut eu.

Am stat ore întregi urmarindu-i si i-am vazut cât sunt de atenti la orice miscare a sarpelui. In echipa respectiva sunt de regula mai multi oameni : unul cânta la trambita aceea infernala, unul sau doi bat în niste tobe mari cu care din când în când acopera cobrele sa le mai odihneasca, altii stau de vorba cu privitorii si îi atrag, dar mereu este cineva care nu scapa din ochi reptilele. Uneori baga serpii în niste cutii mari de lemn tot ca sa-i mai odihneasca. Pe una din ele m-am asezat în timp ce faceam cunostinta cu sarpele meu, fara sa stiu ce era înauntru :
- Ce ai aici ”mon cousin” ? l-am întrebat, gata sa deschid capacul.
- Lasa ”mon ami”, mai bine nu te uita !

Asa spun ei, ”tu” la toata lumea si te obliga si pe tine sa faci la fel. Tot în cutiile alea pun si banii câstigati. Cine ar avea curajul sa-i fure de acolo ? I-am vazut manipulând cu multa grija cobrele si viperele, respectând niste reguli mostenite sau învatate si care îi feresc de accidente. Accidente care se mai întâmpla totusi din nefericire si care fac parte din riscurile acestei meserii. De ce se feresc atunci, daca serpii sunt inofensivi ?

Melodia nu este lenta si sarpele nu se unduieste în ritmul muzicii asa cum credeam. De fapt serpii nici nu aud. ”Trupul unduitor sau serpuitor al cobrei”, aiurea, asta-i literatura. Sta nemiscata pe jumatate ridicata, cu gâtul umflat si asteapta cu ochii atintiti asupra victimei. Poate vibratiile transmise în aer de sunetele stridente ale trompetei si tobelor ca si agitatia din jur le fac pe cobre sa fie mereu în alerta. O cobra culcata si ”pe gânduri” n-are niciun haz. In mod sigur însa aceasta muzica pe care o auzi de departe atrage turistii.

Nu vreau sa vorbesc aici despre protectorii animalelor si asociatiile lor ”datorita” carora oamenii sunt mai putin protejati chiar decât animalele. Sunt cam ca asociatiile de protectie a detinutilor care au uneori mai multe drepturi ca oamenii la locul lor.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Culori si mai ales parfumuri

Da, e adevarat, am uitat condurii colorati. De fapt nu i-am uitat, dar în miile de poze facute nu dadusem înca peste ei. Si pe urma e greu de ales ceva care sa sugereze betia de culori si parfumuri care pluteste peste tot în soukuri, pietele lor. Mirodeniile aranjate în conuri înalte, sau ”regina mesei”, un amestec de 35 de mirodenii pe care un negustor din cartierul evreiesc mi l-a preparat în fata mea pe un platou pe care l-am fotografiat înainte de a fi înghitit de râsnita. Numai cele câteva fire de sofran valoreaza mai mult decât tot restul. Sobrul negustor evreu ne-a spus ca este amestecul preferat de femeile care nu-si petrec prea mult timp în bucatarie, pentru ca da un gust foarte bun oricarui fel de mâncare, indiferent cum ar fi gatita. Despre acelasi amestec tânara Latifa de la magazinul ”Aux 100 000 épices”, cu ochii de smoala si proaspat maritata, mai spunea ca are si alte efecte benefice, adica ”daca le manânca domnul atunci gazela sa va sta treaza toata noaptea”. Inseamna ca gazela negustorului evreu nu prea este mestera la gatit si mai înseamna ca ori Latifa gateste foarte bine ori ca n-o intereseaza prea mult gustul mâncarii la ora asta.

Si iar culori si mirosuri. Culori vii într-un amestec nebun, culori facute din plante, numai ei stiu care si cum. Si parfumurile amestecate, de ierburi, de lemn rar, de tamâie care fumega într-un colt de pravalie, de menta care este peste tot, de ambra si mosc si mai ales de ambra neagra, cea mai rara, scumpa si mai ametitoare din toate aromele. In alta parte sute de cutiute facute din lemn si chiar din radacina de thuya, încrustate cu migala si mirosind si ele a rasini. Odorurile astea toate, împreuna cu vorbaria neobosita a negustorilor, placerea lor de a se tocmi cu o voluptate din care parca se hranesc, privirile ascunse, negre, umede, stralucitoare si curioase ale femeilor, toate astea te arunca într-o mare de mister si senzualitate din care te trezesti mai târziu nauc. Asa ca nu-i nicio mirare sa te afli deodata cu un sarpe încolacit în jurul gâtului în timp ce vrajitorul îti descânta de toate cele bune.

Jivina asta m-a atras si fascinat dintotdeauna dându-mi si un fior rece pe spinare. Ma simteam în siguranta doar despartiti fiind de un perete de sticla. Asta toamna în Delta m-am prefacut indiferent la un pui de serpisor de casa pe care baietii si-l plimbau din mâna-n mâna. Acum însa l-am supus. Am acceptat un obicei, mai bine zis mi l-am dorit si am si platit pentru experienta asta. Am adus iar vorba de respectarea unor obiceiuri, dar fara sa ma mai încrunt.

La urma urmei, daca nimeni nu ma obliga sa renunt la ale mele, de ce sa nu le accept si eu pe ale lor ?

joi, 11 noiembrie 2010

Jean-Pierre

Am ajuns In Marrakech fiind invitati la o nunta. O nunta e cava frumos în sine, o nunta traditionala marocana are înca ceva în plus care te farmeca. Orice obiceiuri trebuie acceptate, întelese si respectate. Iar daca-ti mai si plac este cu atât mai bine.

Nu vreau sa termin povestile despre Maroc cu vorbe aspre, mai bine le spun acum, mai ales ca nu sunt despre nunta, obiceiuri, Maroc sau marocani.

Vecinul meu de masa fusese invitat, ca si noi dealtfel, de prietenii nostri români si francezi si europeni la nunta baiatului lor. Pai ”mon petit Jean-Pierre”, nu vii la nunta invitat europeneste de socrul mare îmbracat în pull si cu nevasta parca atunci sosita de la muncile câmpului. Daca nu din respect pentru ceilalti nuntasi, macar din respect pentru prietenul tau. Si daca stai la o masa marocana unde sta si socrul mare, masa dotata cu tacâmuri europene ca si celelalte mese dealtfel, pentru ca socrul mic nici el nu-i un oarecare din moment ce-i profesor universitar, nu te apuci sa critici ce-ai vazut tu odata, undeva, ca niste arabi mâncau cu mâna. Sau macar daca esti asa de educat, nu trebuia sa-ti sugi dintii cu zgomot tot timpul mesei ca un nesimtit. Iar à propos de educatie, nu te apuci sa vorbesti, printre marocani educati fiind, despre procentul important de analfabeti din Maroc. Acolo unii copii, din ce în ce mai putini, nu pot merge la scoala pentru ca parintii nu au bani sa-i trimita, dar cresc mari cu respect pentru altii si bun simt, ceea ce tu nu ai. Data viitoare când mai vorbesti despre analfabeti pomeneste doua vorbe si de cei care nu stiu sa scrie, citeasca si socoteasca din propria ta tara, atentie, la absolvirea colegiului. Daca nu stii, îti spun eu ca sa nu te mai obosesti cautând: 12% dintre adulti au mari probleme, iar o analiza mai fina spune ca 21% dintre tinerii de 17 ani sunt ”cititori ineficace”, un fel delicat de a spune "în situatie de analfabeti".

Asa ca Jean-Pierre, pentru mine nu esti decât un mitocan amarât, abrutizat de munca de la tine la tara si care mai are înca apucaturi de vechil când pleaca de-acasa prin Africa. Vezi ca uneori are dreptate Sarko sa-i spuna câte unuia ”pauvre con”. Ca sa fie sigur ca-i înteles.

marți, 9 noiembrie 2010

Poate doar 11 nopti...

… nu chiar 1001. In primul rând ca nu sunt Seherezada si pe urma daca dau peste vreun vizir mai nebunatic si temperamental e cam riscant ! Nu ma simt în stare sa îndur asa ceva nici macar ”7 secunde”, cum zice Yussuf Indur. Nu, mai bine 11 nopti, am dat deoparte doar doua zerouri care oricum nu conteaza.

Deci câteva povesti din Maroc...

Gibraltar, pamânt rosu, rânduri nesfârsite de maslini, 30° la începutul lui noiembrie, cous-cous, muezinul care te trezeste la cinci dimineata, nu beti apa de la robinet, mustaciosi cu camesoaie lungi, politie la toate colturile de strada, oameni veseli si glumeti, masline negre, araboaice frumoase, piper rosu, alt cer si alte stele, Muntii Atlas pe care se schiaza si dincolo de care este Sahara, femei cu fata acoperita dar cu ochi sugubeti, palate, masini luxoase, rable, trasuri cu cai si sarete cu magari, palmieri, lumina aurie de dimineata vazuta de la fereastra apartamentului, Gradinile Majorelle, mii de motorete si biciclete, fiecare merge cum vrea si claxoneaza mereu, culmea, niciun accident, hotelul Mamounia cu 9000 de euro un apartament pe noapte, fructe uscate, cocioabe amarâte, culori aiuritoare, turme de capre la pascut pietre, prajituri arabesti, ulei de argan, cactusi, masline verzi, comert, ceapa caramelizata, serpi nemiscati, ceai de menta verde, Piata Mortii, Jemâa el Efna, munti de mirodenii, moscheea Koutoubia, alune, riaduri, fum de gratare, mormane de unt rânced pentru pus la muiat cous-cous-ul, susanuri, seminte, naut, camile, apa la mare pret si apa risipita, vinete în toate felurile, tajine, negustori de apa în burduf de capra cu palarii largi si multicolore, nunta cu apa, sucuri si cola, fortificatiile din jurul Medinei, multa marfa chinezeasca, legume si iar legume, nuante de ocru, pamânt pârjolit, culoarea desertului, tuaregi, peste prajit, berberi, crucea sudului, pastilla de porumbei, mahia, rachiul de smochine, cobre nervoase, sucuri de fructe, prezicatoare, negustori de proteze dentare pe încercate, ficusi uriasi, mii si mii de turisti, negot în floare, placerea tocmelilor nesfârsite din care nimeni nu pierde, ghizi vorbareti, soukuri, pielarii, bijuterii facute de nomazi, abolirea poligamiei, turte de porumb si de naut, toate astea si înca multe altele într-un cuvânt : Marrakech.

joi, 4 noiembrie 2010

Gata Delta, vine iarna !

Dupa cum se vede, în Delta câinii umbla (sau mai degraba stau, de prea mult belsug) cu covrigi în coada.
Modestele noastre surse de hrana.

Pestele ala marunt este ceva caras adunat pe fundul barcii sa avem ceva de rontait pâna venea mâncarea. Acolo unde se vad doua fiinte cu adevarat verticale cea din spate este tanti Nina. Cum nu prea ne pricepeam la peste, cel mai curajos dintre noi si-a luat inima-n dinti si l-a cautat în fund de oua. Când colo a dat de câteva icre. Sa va mai spun cum se fac icrele ? Nu cred, sigur stiti ! Astea adevarate nu trebuie frecate cu nervi, facute cu mixerul nici atâta, ca iese ca o pasta si nu se mai simt bobitele când fac ”crantz !” si se sfarâma între dinti sau plesnesc în cerul gurii daca le apesi mai tare cu limba. Când le face, nevasta trebuie sa fie dragostoasa sau fragezita de niste vodca. Cel mai bine ar fi amândoua. Dar si mai bine ar fi sa le faca el. Ca sigur e fragezit. Neaparat trebuie si niste ceapa taiata marunt, da’ stiti cum ? Marunt de tot, mai ceva ca la o salata de vinete, sa-i simti doar gustul, asta e ”ideea de ceapa”. Pentru ca importante ramân totusi icrele, nu ? Feliute subtiri de pâine prajita ? Ei as ! Da’ ce-i caviar ? Nu domnule, pâine calda si crocanta care abia daca a apucat sa transpire putin în punga de plastic pâna acasa, din care rupi cu mâna ca nu poti s-o tai de proaspata ce-i si pe urma o lasi sa-si ia singura ”cât cuprinde” din castronul mare, ca doar se vede ca-i mare. Si alea înca nu erau puse putin la abur sa se faca rozalii de rusine si nici îmbibate cu ulei, atâta cât vor ele, doar ca sa fie mai lustruite si alunecoase.

Si totusi o sa mai fie ceva din Delta pe 26 noiembrie, stiu eu de ce. Pâna atunci, 1001 de nopti !