Jocurile vacantelor

In timpul vacantelor programul nostru era foarte strict si încarcat: aveam doar câteva activitati principale. De fapt programul zilei îl aflam dimineata de la bunici sau parinti: “Nu cumva sa va mai prind si astazi …“ si urma interdictia. Deci era clar ca exact asta trebuia sa facem. Dimineata mergeam la “furat“, evident din propriile noastre gradini (de fapt ale bunicilor). Nu era bun ce aveam acasa, copt, curat, spalat si fara pericole. Trebuia sa riscam, sa ne ascundem, sa ne julim genunchii si sa furam. Eram ca partizanii, furam doar ca sa supravietuim. Dar chiar daca eram copii, sau poate de aceea, si chiar daca eram în ilegalitate, aveam totusi simtul echitatii: nu furam de doua ori la rând din aceeasi gradina. Mergeam prin rotatie la fiecare dintre noi. Mere, caise si prune, de preferinta verzi, dar asta depindea de sezon si foarte multi castraveti. Neaparat nespalati, direct de pe pamânt, cautati cu rabdare pe curpeni sub frunze. Iar când era si vremea rosiilor era o minune. Dar nici pe astea nu aveam rabdare sa asteptam ca sa le mâncam coapte. Într-un târziu, cu burta plina, ne piteam în vârful copacilor sa fumam o tigara. Il obligam si pe Dadache, chiar daca el nu prinsese înca gustul, dar trebuia sa fim siguri ca nu ne spune.

Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.

In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.

In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.