joi, 29 octombrie 2009

Nea' Artimov

Pe vremea când lucram civil în armata a aparut un ordin ca trebuia sa purtam halate. Au venit croitorii, ne-au luat niste masuri aproximative şi le-au dat la lucrat. Au iesit niste halate bineînteles aproximative. Le mai suflecam mânecile, dacǎ erau prea strâmte nici nu le încheiam, dar le-am purtat. Iarna era un frig cumplit în birouri, caloriferele erau reci dar noi eram caliti. Ca sa ne mai încalzeasca puţin ne-au dat pufoaice de la magazia de echipament, unde erau pe inventar. Şi halatele ne-au fost date tot pe semnatura fiind în inventarul institutului care fiind al armatei era organizat ca o unitate militara. Seful magaziei de echipament era nea’ Artimov. Un lipovean cât un munte, nea’ Arti era plutonier adjutant, fost mare campion de caiac. Printre altele a fost şi vicecampion mondial prin anii ’60, campion fiind atunci însusi Vernescu. Pentru ca fusese sportiv la Steaua, când s-a lasat de sport i s-a gasit o slujba în armata, cum era obiceiul. De câte ori s-a cântat imnul pentru el, merita. Cred ca era cu o generatie înainte de Patzaichin. Avea obiceiul sa spuna la toata lumea ”nea” si-atât, fara nume, cu accentul lui inconfundabil. Cand am fost sa-mi ridic şi eu echipamentul l-am întrebat: ”Si ce se întâmpla nea’ Arti, dacǎ se rup sau se strica, ni se imputa ? ”. “N-ai grija nea’ ca nu se împute…”.

luni, 26 octombrie 2009

Pentru vegetarieni: sa-i spunem “Salata marocana” de luni

Va trebuie câtiva ardei mari copti, de preferinta rosii pentru estetica si niste dovlecei, daca-i aveti la îndemâna si nu va mai trebuie. Daca nu-i aveti, degeaba va mai chinuiti ca nu mai iese salata marocana, mâncati româneste ardei copti cu ce vreti si gata. In varianta optimista luati sa spunem doi dovlecei de vreo 30 cm fiecare (11,81 inches sau 0,98 feet) si-i taiati în felioare subtiri de aproximativ trei milimetri. In continuare trebuie sa aveti rabdare, chiar mai multa decât la taiat. Dispuneti feliile de dovlecel pe un stergar1 pe n linii si m coloane, unde n si m pot fi la o adica egale (matrice, tablou Excel, Access e mai complicat dar e bun si asta, ma rog, ce aveti prin casa), marimea tabloului fiind direct proportionala cu a stergarului1. Acoperiti aceasta entitate cu un alt stergar2, mai mare sau cel putin egal cu primul si asteptati. Trebuie ca fiecare element al tabloului (felie) sa lase cât mai mult lichid. Asta se vede când încep sa apara rotocoale umede pe stergarul2 (de deasupra), ca pe cel de dedesubt nu puteti vedea nimic pentru ca matricea nu este nula, mai exact din cauza feliilor de dovlecel diferite de zero, adica vorba poetului, pui mâna pe ele si urli ”Este!!!”. Dar daca este deasupra (umezeala) sigur este si jos datorita legii gravitatiei care face ca apa sa curga în jos. Ca se “scurge” si în sus, aici nu-i gravitatia, este un principiu al capilarelor. Mai apasati si cu palma din când în când, ca sa grabiti procesul. De ce facem noi toata pregatirea asta? Ca sa nu se prinda la cuptor, ca doar n-o sa le mâncam crude. Aveti din nou nevoie de rabdare ca sa transpuneti totul într-o tigaie mare, patrata sau dreptunghiulara (prin functia f(x)=x, adica luati felia de pe stergarul1 si ea trebuie sa ajunga neschimbata în tigaie). De ce tigaie patrata? Pentru ca eu de matrice rotunda n-am auzit. Nu-i obligatoriu ca tigaia sa aiba exact aceleasi dimensiuni ca stergarul1 (n si m, va amintiti?), tigaia poate fi de tipul i linii si j coloane, conditia necesara si suficienta este însa ca n*m<=i*j, adica în tigaie sa încapa pe un singur strat toate feliile puse la uscat la început. Toata problema este ca tigaia trebuie scoasa din cuptor exact înainte ca feliile sa se prinda, trebuie doar sa se rumeneasca, deci nu uitati sa coborâti la Marasesti.
Intre timp, ca sa nu va plictisiti cât stau dovleceii la scurs sau la cuptor, pregatiti celelalte componente, acum e mai simplu, am scapat de matematica. Scoateti cotoarele la ardei (am spus câti sa fie? n-am spus, vreo trei), curatati semintele care au mai ramas dar nu-i spalati, îi taiati în fâsii pe lung si pe urma pe lat ca sa va iasa bucatele de sa zicem 2 cm fiecare, observati ca n-am spus patrate. Taiati marunt fix 40 de masline (plus sau minus câte vreti, depinde cât va plac maslinele), câte 20 negre si verzi, cele negre sa fie “à la grèque”, putin amarui. Daca nu aveti masline e preferabil sa nu le aveti pe cele verzi, puneti 40 negre, dau mai mult gust. Din nou daca nu aveti masline cu sâmburii gata scosi o sa fie mai complicat, e bine de stiut dinainte. Adaugati la toate astea doi catei de usturoi taiati si mai marunt, felioarele sa fie daca se poate transparente si de preferinta fara resturi de degete sau unghii. Cred ca ati scos dovleceii de la cuptor. Ii desprindeti usor cu o paleta de metal flexibila, am zis noi ca nu se lipesc dar uite ca tot s-au lipit putin, merde, nu-i nimic, data viitoare o sa fiti mai atenti. Poate n-ar fi fost rau sa fi umezit tigaia înainte cu putin ulei. Invatatura de minte...
Puneti acuma totul la un loc într-un castron si adaugati ulei de masline... dupa gust, credeati ca ati scapat de o mica aproximatie? De sare nu cred ca mai este nevoie. Amestecati usor cu o lingura de... amestecat salata, dar sa nu se rupa feliile de dovlecel! Mai presarati pe deasupra zece frunze de menta rupte în bucati mai mici cu degetele care v-au mai ramas si asta-i tot!
Pare complicat dar nu este, daca puteti face socoteli în cap, nici n-aveti nevoie de creion si hârtie, mai ales în prima parte.

duminică, 25 octombrie 2009

"Criticilor mei"

La început voiam sa-i spun « Erata », dar nu era nici o greseala acolo. De fapt nici critica nu era, a fost doar o sugestie care a venit dintr-o întrebare. Va spuneam sa va uitati cum va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Ei uite, am gasit un cârnat mai vesel care chiar face cu ochiul stâng. Din pacate castraveciori murati ca la noi, în saramura, aici nu sunt. Ca sa nu pun din aceia murati în otet, am gasit castraveti "Malossol à la russe", inspirati, zic ei, dintr-o reteta slava. Tot rusii pâna la urma… Foarte buni, nu prea acri si crocanti. Castraveciorii vreau sa zic.
Vin am pus Chardonnay Sauvignon Blanc, în doua rânduri, cam un sfert de sticla. Ultima data cu putin timp înainte de a scoate tava din cuptor, sa ramâna parfumul.
Pentru ca la noi, românii, a mânca bine este aproape o “ratiune” de a trai, bibliografia ar putea fi cam asa:
Cronin – « Critica “Ratiunii pure” - Comentarii la o metoda », 16 octombrie 2009.

luni, 19 octombrie 2009

Dupa atâta mâncare, putin despre omenie, pentru digestie

Sa fii serviabil, amabil, altruist, sa faci bine cuiva, o fi o calitate sau un defect ? Au dreptate cei care spun ca esti chiar pervers ? Acum câteva saptamâni vorbeam despre ospitalitate. Felul în care se manifesta o calitate este diferit la fiecare dintre noi. Si ma întrebam pâna unde esti "normal", de unde începi sa fii "foarte" si când esti "prea" ? Bineînteles ca facând un bine cuiva, îi fac lui o mare bucurie dar îl fac si pentru ca îmi place mie, ca vreau eu, daca n-as vrea, bineînteles ca nu l-as face. Si atunci nu cumva îl fac mai mult pentru placerea mea decât pentru binele lui ? Nu cumva îl fac pentru a-mi satisface ego-ul ? Ca sa mi se multumeasca si sa-mi fie recunoscatori altii? Pentru ca de fapt ma simt (si) eu bine când fac un bine.

Daca as fi indiferent, rau sau zgârcit, nici nu m-as uita la el. Nimeni si nimic nu ma obliga. Decât “omenia”. Dar asta este ceva mai greu de înteles uneori. Ati observat ca daca cineva e al dracului, chestia asta nu mira prea tare? “Asa e el, las-l în pace”, “Ai nimerit peste un tâmpit, dar nu-i ilegal sa fii tâmpit”, “De ce daca o faci tu, trebuie neaparat s-o faca si el” etc., sunt unele replici frecvente în astfel de situatii. Dar ia fa un bine! Cu cât este mai consistent (nu neaparat material), unii încep sa-si puna întrebari: “da’ de ce sa-i multumesc, doar e normal ce-a facut”, “nici macar nu mi-a fost de folos”, “urmareste el ceva”, “îsi face reclama”, “o face pe galantul, dar când nu-l vede nimeni îsi manânca de sub unghii”, “al dracu’, putea sa faca mai mult!” sunt alte replici la fel de frecvente. Se fac clasamente si de multe ori nu primesti nici banalul “multumesc” al bunului simt elementar. Si asta te scârbeste si te umple de lehamite, cu atât mai mult când vine de la cineva care spune ca nu-l intereseaza clasamentele dar nu uita sa spuna în treacat ca el e undeva, sus.

joi, 15 octombrie 2009

Hai sa mai mâncam ceva...

O garnitura pe care o s-o punem în jurul unei fripturi. Nu sunt nici vesnicii cartofi, (care totusi nu-s rai când îi fac eu), nici orezul care nu-i bun decât la restaurantele chinezesti, cel cantonez. Azi o sa fie telina si ciuperci, ceva mai multe ciuperci decât telina pentru ca scad, iar în farfurie trebuie sa fie în cantitati egale. Cât anume puneti din fiecare depinde de câti credeti ca vor avea curajul sa manânce. Deci luati o telina mai mare, cam cât un grapefruit mai mic si o curatati de coaja fara prea multa risipa, important e sa fie bine spalata. Pe urma o taiati în cubulete de marimea unei taste de calculator. Ciupercile sunt ciuperci banale, albe, de crescatorie. Ar fi mai comod sa fie marisoare, cum erau ciupercile de lemn pe care cârpeau bunicile ciorapii. Le curatati de pielita (eu o data nu le-am curatat si n-am simtit nici o diferenta, nici ceilalti n-au mai apucat sa-si dea seama) si le taiati si pe ele în bucati, dar dublu de mari fata de telina, aveti dreptate, pentru ca mai scad.

Puneti întâi telina într-o cratita, adaugati cam o jumatate de cana de apa si o lingurita de unt. Daca într-un sfert de ora nu se întâmpla nimic, înseamna ca ati uitat sa aprindeti aragazul. Daca se întâmpla ceva, de obicei se întâmpla dupa vreo cinci minute, adica începe sa forfoteasca. Intre timp adaugati sare, ha, ha, “dupa gust“ si un praf de piper si mai întoarceti din când în când cu o lingura de lemn ca sa iasa deasupra bucatile care-au suferit mai mult de caldura. Regula spune ca ar trebui sa va opriti înainte sa înceapa sa miroase a unt ars. Ca-n bancul cu olteanul care-l întraba pe un coleg de compartiment “Va rog, unde trebuie sa cobor pentru Marasesti ? “. “Fii matali atent undi ma dau eu gios şî cobori o staţií mai divremi“. Deci ar mai trebui sa fie zeama înauntru, telina sa fie ferma, sa fi început puuutin sa-si schimbe culoarea si sa-si lase sa iasa odorul ei amestecat cu mirosul usor piperat de unt cald.

Acuma vine si rândul ciumpercilor. Ele nu suporta multa vreme caldura, scad si îsi lasa sucul repede. Doar cât încep sa se certe cu telina, deja stapâna locului, mai dati de câteva ori cu lingura sa se aseze în pace, o ciupearca, o telina, mai adaugati (daca trebuie) un pic de sare si musai înca un praf de piper ca sa stranute si ele si gata. Sunt bune cât n-au apucat sa se blegeasca si sunt înca tarisoare, amândoua, sa crantane între dinti. Eu unul sunt adeptul gustatului din când în când, una ca mi se face pofta când vad ce-i acolo si doi, asa pot vedea cum evolueaza situatia. Puneti cratita în cuptorul care înca este cald dupa ce ati scos friptura, exact cât va trebuie s-o taiati felii. Dar nu prea mult ca dispare sosul, doar ca sa ramâna la adapost, nimic nu este mai neplacut decât gustul de unt care începe sa se sleiasca. Cum n-ati scos friptura ? Aaa, nici n-ati pus-o ! Pai importanta era garnitura, cu friptura-i mai simplu.

Luati Domniile voastre o bucata de pulpa rasucita în jurul osului care-a fost odata si legata cu niste ate ca sa stea cuminte. O împanati cu usturoi si costita afumata si o junghiati de doua ori în mijloc pe toata lungimea ei: sa fie cutitul o data vertical si a doua orizontal ca sa încapa în locul astfel deschis o frumusete de cârnat bine afumat, putin picant, cât trebuie de lung si destul de tarisor, din care puteti mânca eventual si la începutul mesei, la o tuica. Mirodenii, sare, un pic de ulei, vin chiar de mai multe ori, ma rog, astea-s deja detalii pe care le-am mai spus. Numai ca acolo era miel pentru Pasti, acuma-i porc pentru Craciun. Important e sa nu ramâna pe uscat, nici porcul si nici, evident, bucatarul. Nu strica nici putina apa la început, aburii fac carnea mai tandra. Cred ca nu se supara nimeni daca puneti de jur-împrejur niste cânaciori oltenesti pe care oricum i-ati fi prajit în tigaie. Odata ajunsa la fierbinteala carnea se strânge în jurul bietului cârnat si-l obliga sa scoata din el tot fumul pe care l-a înghitit la facere. Ii da în schimb destul suc sa-l fragezeasca. Usturoiul îl puneti, o parte catei întregi împrastiati pe unde mai au loc, cealalta parte striviti cu ciuda peste rumeneala carnurilor. Neaparat la sfârsit, sa ramâna aroma întreaga. Mirarea vine când taiati toata minunea asta cu un cutit bine ascutit si dupa ce ati scos atele. Lasati cutitul sa alunece aproape fara sa apasati, altfel carnea se rupe si se sfarâma. Conteaza si estetica. Fiecare felie este ca un medalion din mijlocul caruia va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Nu uitati: “… cu legumele sale“ ! Daca ati uitat, sunt în cuptor.

duminică, 11 octombrie 2009

Un concediu, primul (gata!)

La Costinesti a fost o încheiere plictisitoare a doua saptamâni pline de altfel de viata decât ce traiam noi de obicei. Arsi de soarele de munte si apoi copti de dogoarea Deltei, am zacut o saptamâna pe plaja fara frica de a ne arde. Cu Cohen la cap si cartile în mâna. Zi dupa zi, de multe ori si noaptea ca sa prindem rasaritul dimineata. Dormeam pe plaja, mâncam pe plaja, jucam pe plaja. Ne era lene sa mai mergem acasa.

Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.

Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.

In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.

PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

O leapsa, prima...

... de la Fata Moshului. A doua va urma mai încolo.

De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung? Ca sa poti aprecia pe cineva care vorbeste putin.

De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START? Din optimism, ca tot tu sa-l pornesti din nou.

De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece? S-or fi saturat si ele...

De ce aeroportul se numeşte “terminal”? La aeroport mai si ajungi, nu doar pleci.

De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat? Pentru ca e multa murdarie în oameni.

De ce piloţii kamikaze poartă cască? Ca sa nu ajunga desfigurati pe lumea cealalta unde-i asteapta zeci de fecioare.

De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte? Tot din optimism…

De ce nu poţi arunca un bumerang? La gunoi adica, ba poti, da’ înceeeet!

Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte? Sa suga, deh, instinctul!

De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie? Nu stiu de ce, dar de aia daca bei mult suc de lamâie te îngrasi, în timp ce detergentul degreseaza.

Mai departe la Dunia (între o matura si salata de hamsii), Madelin (neaparat când nu viseaza) si Costel (pune mâna pe plaivaz, Maître!).

vineri, 9 octombrie 2009

Un concediu, primul (3)

La plecare, mamaia grijulie a scos dintr-un butoi din curte trei scrumbii mari pe care le-a împachetat in niste bucati de hârtie de sac: “Na-va maica, s-aveti pe drum daca vi s-o face foame“. Si ni s-a facut, în gara la Tulcea asteptând expresul de Tandarei. Trebuie sa spun ca dupa o saptamâna de pustietate eram din nou salbaticiti, arsi de soare, nerasi si cu parul încâlcit. Jucam carti si mâncam în sala de asteptare. Caietul de whist era deja plin pe jumatate iar noi ajunseseram la cinci carti în mâna. Pe masa la care stateam noi erau capetele, pieile si oasele scrumbiilor si resturi de la o imensa pâine neagra pe care o daduseram gata. Atunci mi-am adus iar aminte de Mâneni care povestea ca la tara oamenii se pot satura mâncând o pâine întreaga numai cu capul de la o scrumbie. Asa e de sarat si interminabil: sugi din el si mai iei o bucata de pâine. Pe urma totul se regleaza cu apa...

Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.

Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.

luni, 5 octombrie 2009

Un concediu, primul (2)

Spalati, curati, cu o moleseala placuta în oase dupa atâta umblat pe coclauri am plecat la Tulcea. De acolo, cu un vapor “clasic” am ajuns în vreo opt ore la Sfântu Gheorghe. Aveam de gând sa stam o saptamâna în Delta si înca una de leneveala la mare. Alte coclauri, alte bagaje, alta recuzita. Solutii si creme contra tântarilor, niste sticle de votca, foarte utile dupa cum aveam sa constatam, tigari, casetofonul, aici intra prima oara pentru mine în scena Cohen, multe baterii, biblioteca de 52 de carti, câteva pixuri si un caiet de o suta de file. Inca de la urcarea în tren am început sa jucam whist si am jucat vreme de doua saptamâni, pâna ne-am dat jos din tren, ajunsi din nou în Gara de Nord la sfârsitul vacantei.

Intre timp s-au întâmplat o multime de lucruri. In primul rând la Sf. Gheorghe era un soare de plumb si nu stiai daca pe ulite era praf sau nisip iar pe plaja nisip sau praf. Toata lumea era astfel acoperita cu o crusta de jeg care proteja contra bolilor de piele si tântarilor. Se stie ca paduchii si râia nu se simt prea bine în carutele cu coviltir, dar au o preferinta pentru anumite scoli din cartierele de lux bucurestene si nu numai. Contrar legendei, tântarii sunt destul de disciplinati acolo si nu prea ies la iveala decât între anumite ore seara. Tot atunci apareau de sub acoperisul de stuf de la casa si sub umbrarul din curte unde ne faceam veacul niste paianjeni uriasi cu care aveam relatii amicale, nu pe noi ne vânau ei. Gasiseram destul de repede o camera cu un pat dublu si unul mai mic. Am tras la sorti ordinea si în sase nopti ne-a venit rândul la fiecare sa dormim singuri fix de câte doua ori.

Gazda era o mamaie care se învârtea fara rost toata ziua prin curte. Nici mâncare nu facea, dovada ca noi mâncam la o vecina care gatea pentru vreo zece turisti. Am avut parte de peste de toate soiurile, în toate felurile, numai prajituri din peste n-am mâncat atunci. Pentru celelalte doua mese ale zilei la magazinul universal gaseam o varietate infinita din pateul de ficat celebru pe atunci (si acum mi se întâmpla sa visez la el), conserve de tot felul, brânza, parizer si o pâine remarcabila. Tuica de prune, rachiul de Turt si “Corabioara”, faimosul vin rosu de Murfatlar, completau meniurile noastre variate. Legume erau la discretie în gradina casei, oricum se stricau si erau date la porci.

Tataia era mereu plecat cu treburi: ba pe balta, ba la crâsma. Personajul central era asadar Albertus, un pui de lipovean de vreun an, blond si cu ochi albastri, care râdea la noi mereu. Ca sa-l aiba sub ochi tot timpul cât trebaluia vrednica în batatura, mamaia îl punea de dimineata pe oala si oala în mijlocul ograzii. Preventiv. Din când în când, ca sa vada care mai era situatia, striga: “Cacu-te-ai Albertus?”, la care nepotul raspundea cu un tipat scurt. Albertus era astfel bronzat uniform.

Saptamâna a trecut repede: plaja la mare, plimbari cu barca sau cu vaporasul pe canale si în “Delta mica”, la sudul bratului Sf. Gheorghe si multe si noi experiente culinare. La o cherhana am vazut cum se face si mai ales cum iese un bors pescaresc adevarat si saramura din burta de crap facut pe tabla cu sare mare. In lungile povesti cu un pahar de votca în fata sau simplu cu sticla trecând din mâna-n mâna am înteles de ce n-o sa mai prea avem sturioni si icre negre si nici foarte mult peste. Câta dreptate aveau mi-am dat seama asta vara, dupa 35 de ani. Am vazut “ciulinii de balta”, mâncarea locuitorilor din Delta în timpul foametei. Am învatat si cum se ajunge cu briceagul la miezul lor dulce ca miezul de nuca noua, ferindu-ne de spinii durerosi. Am vazut ceea ce înca mai era atunci insula Sahalin si undeva, în mijlocul unei balti, un vechi far care odata era pe malul marii. Si am mai vazut la o cherhana ceva ce n-am sa uit niciodata: o anghila de vreun metru cu burta despicata pe toata lungimea, curatata si care nu trebuia decât pusa la gatit a sarit din vasul în care fusese spalata si s-a pierdut unduindu-se printre trestii spre fundul negru al apei. Tot atunci am aflat ca cea mai curata apa din balta este acolo unde este neagra: ïnseamna ca e limpede si se vede mâlul de la fund.

Cât am stat în Delta n-am baut decât apa din Dunare, fara sa ne întrebam nici atunci, cum nu ne-am întrebat nici în Retezat, de unde vine apa asta si pe unde trece. Si fara sa avem bineînteles nici o problema cu burta.

PS A propos de microbi. Chiar daca este vorba de cu totul altceva, azi am aflat ca un coleg de birou are gripa A (H1N1). Daca o sa vedeti ca nu mai scriu, sa stiti ca v-am iubit. Si sa fiti linistiti, tot ce pleaca de pe calculatorul meu este "curat", am un antivirus bun.