Pânǎ şi defectele de acolo devin calitǎţi în viaţa realǎ. Şi-mi mai place cum îşi “programeazǎ” ei o zi din viaţǎ citindu-şi dimineaţa horoscopul: “dac-aşa scrie pe ziua de azi, musai aşa tre’ sǎ fie... sau sǎ fiu”. Adicǎ mǎ scol dimineaţǎ, îmi citesc horoscopul (pe calculator cǎ-i mai precis) şi descopǎr de exemplu cǎ voi avea oarece dificultǎţi de comunicare cu colegii. Ajung la birou şi mǎ iau eu de ei, preventiv: “Bǎ, nu cumva sǎ mǎ enervaţi azi, cǎ sunt întors pe dos, e clar?”. Aiurea, nu sunt deloc! Dar dacǎ aşa scrie...
Dar horoscopul te poate scoate şi din multe încurcǎturi. Dacǎ faci o tâmpenie, ea era inevitabilǎ. Vina ta poate fi cel mult faptul cǎ n-ai citit înainte ca sǎ ştii ce te-aşteaptǎ. Mǎcar sǎ fii pregǎtit... Cam ca la Nostradamus, mulţi descoperǎ, dar dupǎ ce se întâmplǎ evenimentul, cǎ el l-a prevǎzut acum o jumǎtate de mileniu în catrenul x din Centuria y. Mai scǎdem unu, pe urmǎ înmulţim cu 3, dupǎ care împǎrţim totul la 3,14 şi iese cǎ fix în ’89 trebuia sǎ cadǎ Ceaşcǎ.
Mai existǎ şi horoscopul sǎptǎmânal. Ehei, aici e şi mai şi... “Pentru cei nǎscuţi în a doua jumǎtate a lunii, marţi este o zi favorabilǎ investiţiilor”, ceea ce înseamnǎ cǎ sigur îţi auzi consoarta marţi când ajunge acasǎ “Dǎnuţ (de exemplu), du-te şi scoate tu din portbagaj, nu mai pot, sunt aşa de grele!”. Bine ca n-a luat o casǎ... Sau “în cǎmin vor fi multe de fǎcut şi acest lucru te va obosi”. Asta apare de obicei sâmbǎta. “Ar trebui sǎ dǎm cu aspiratorul”. Fǎrǎ nume, dar mǎ simt flatat cǎ am ajuns plural. Am mai vǎzut şi “relaţia cu partenerul de viaţǎ va fi prioritarǎ pentru tine în aceastǎ perioadǎ” cu varianta agravatǎ “în perioada urmǎtoare gǎseşte-ţi ceva mai mult timp pentru fiinţa iubitǎ”. Dar nu se spune în care perioadǎ. Ca la axioma lui Peano din aritmeticǎ: “orice numǎr are un succesor unic” care poate deveni “orice perioadǎ are o perioadǎ urmǎtoare”... Deci tot timpul. Şi partenerul de obicei ştie asta.
Dar cel mai frumos este când citeşti “Trǎsǎturile generale ale zodiei”, sau când plecând de la trǎsǎturile generale ale unui individ sǎ-l încadrezi ştiinţific într-o zodie. Ce citesc eu azi la zodia mea: “Capricornii sunt muncitori, demni de încredere şi blegi. Aceştia sunt întotdeauna buni la matematicǎ, asta explicǎ de ce sunt o aşa mare bǎtaie de cap. René Descartes a fost un matematician renumit, dar nu şi un filozof prea bun, deci trebuie sǎ fi fost Capricorn”. Cum eu am trei date de naştere, din fericire toate în aceeasi zodie (mare noroc! dacǎ eram nǎscut de trei ori în luni diferite?), afirmaţia trebuie sǎ fie de trei ori mai puternicǎ în ceea ce mǎ priveşte. Un lucru pozitiv totuşi: pentru cineva de 177 de ani am o minǎ bunǎ.
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
luni, 16 noiembrie 2009
Chez soi
E bine sǎ poţi sǎ mai ai o casǎ în altǎ parte a lumii, sǎ fii în douǎ locuri “la tine“. Mai ales când ai o ocupaţie, când toatǎ lumea te priveşte cu curiozitate şi simpatie la început, apoi cu interes şi mai ales când vezi cǎ nu eşti mai prost ca ei. Liiceanu spune undeva cǎ strǎinii te redescoperǎ “cu bunǎvoinţǎ şi perplexitate“, perplexitate ca atitudine pozitivǎ, dar eu nu cred cǎ sunt reacţii simultane. Când încep sǎ devinǎ perplecşi bunǎvoinţa de obicei înceteazǎ. Acceptǎ cu greu cǎ poţi fi cel puţin la fel de bun ca ei.
Dar oare mai eşti la tine peste tot ? Nu cumva dupǎ un timp îţi dai seama cǎ nicǎieri nu mai eşti “la tine“ cum erai înainte ?
Când sunt într-unul din locuri, deci acasǎ, dupǎ un timp vreau acasǎ, dar dincolo… Nu-i vorba numai de comoditate sau cǎ “trec anii“, cǎ doar trec pentru toţi, şi acolo şi aici. Şi pe urmǎ nu îmbǎtrâneşti aşa, deodatǎ, am mai spus asta, vorba lui Rǎducu “... întâi te faci de râs de câteva ori“. Uite-aşa începi sǎ-ţi dai seama cǎ pe unii din cei din România nu-i prea mai înţelegi, deşi nu s-au schimbat aşa mult. Sigur nici ei nu te mai înţeleg pe tine ca înainte pentru cǎ şi tu evident te-ai schimbat (în bine, în rau ?, e mult de vorbit pe tema asta). Iar cu amicii de aici nici nu se pune problema sǎ ne înţelegem şi asemǎnam vreodatǎ pe de-a-ntregul (nu vorbesc de toţi), nici nu cred ca aş vrea. Totuşi prietenii adevǎraţi, singurii deci, sunt acolo, numai cu ei de exemplu am şi avem onestitatea sǎ ne certǎm şi apoi sǎ ne împǎcǎm. In limba noastrǎ. Mi se întâmplǎ din când în când ceva ciudat. Stau de vorbǎ cu persoane pe care le simt aproape de mine şi deodatǎ încep sǎ le vorbesc româneşte. Aşa s-a întâmplat de câteva ori cu tinerii sârbi care au stat la noi în timpul festivalului şi mi se întâmplǎ şi cu unii prieteni şi colegi francezi. S-ar spune cǎ limba “ta” este limba prieteniei. Imi aduc aminte de o prefaţǎ foarte pretenţiosǎ la un volum de Eliade. Autorul ei încerca sǎ fie la înǎlţimea cǎrţii şi a citat, culmea, tot din Eliade, spunând cǎ pentru el limba lui este limba în care vorbeşte şi în care-şi scrie jurnalul. Nu cred cǎ citatul este exact, în orice caz nu este complet. Mie mi-a ramas în suflet ce spunea Eliade, parcǎ în Memorii: “... este limba în care-i spui unei femei cǎ o iubeşti”. Prin lumea medicalǎ se mai spune cǎ este limba în care visezi. Diferenţa nu este chiar aşa de mare...
Dar oare mai eşti la tine peste tot ? Nu cumva dupǎ un timp îţi dai seama cǎ nicǎieri nu mai eşti “la tine“ cum erai înainte ?
Când sunt într-unul din locuri, deci acasǎ, dupǎ un timp vreau acasǎ, dar dincolo… Nu-i vorba numai de comoditate sau cǎ “trec anii“, cǎ doar trec pentru toţi, şi acolo şi aici. Şi pe urmǎ nu îmbǎtrâneşti aşa, deodatǎ, am mai spus asta, vorba lui Rǎducu “... întâi te faci de râs de câteva ori“. Uite-aşa începi sǎ-ţi dai seama cǎ pe unii din cei din România nu-i prea mai înţelegi, deşi nu s-au schimbat aşa mult. Sigur nici ei nu te mai înţeleg pe tine ca înainte pentru cǎ şi tu evident te-ai schimbat (în bine, în rau ?, e mult de vorbit pe tema asta). Iar cu amicii de aici nici nu se pune problema sǎ ne înţelegem şi asemǎnam vreodatǎ pe de-a-ntregul (nu vorbesc de toţi), nici nu cred ca aş vrea. Totuşi prietenii adevǎraţi, singurii deci, sunt acolo, numai cu ei de exemplu am şi avem onestitatea sǎ ne certǎm şi apoi sǎ ne împǎcǎm. In limba noastrǎ. Mi se întâmplǎ din când în când ceva ciudat. Stau de vorbǎ cu persoane pe care le simt aproape de mine şi deodatǎ încep sǎ le vorbesc româneşte. Aşa s-a întâmplat de câteva ori cu tinerii sârbi care au stat la noi în timpul festivalului şi mi se întâmplǎ şi cu unii prieteni şi colegi francezi. S-ar spune cǎ limba “ta” este limba prieteniei. Imi aduc aminte de o prefaţǎ foarte pretenţiosǎ la un volum de Eliade. Autorul ei încerca sǎ fie la înǎlţimea cǎrţii şi a citat, culmea, tot din Eliade, spunând cǎ pentru el limba lui este limba în care vorbeşte şi în care-şi scrie jurnalul. Nu cred cǎ citatul este exact, în orice caz nu este complet. Mie mi-a ramas în suflet ce spunea Eliade, parcǎ în Memorii: “... este limba în care-i spui unei femei cǎ o iubeşti”. Prin lumea medicalǎ se mai spune cǎ este limba în care visezi. Diferenţa nu este chiar aşa de mare...
vineri, 6 noiembrie 2009
De Toussaint, Halloween etc.
Tot vroiam s-o spun, deci iatǎ, aşa o fǎcurǎm latǎ, (sǎptǎmâna-i încheiatǎ!):
Masa se cerea mâncatǎ şi udǎtura secatǎ.
Mâna care-a fost odatǎ, acuma-i din gheaţǎ toatǎ, în spirtoase conservatǎ. Sticla-n grabǎ destupatǎ şi tot repede gǎtatǎ.
Un pǎianjen pe salatǎ (cum de care? de boeuf tatǎ!), fasole-ndelung frecatǎ, din belşug usturoiatǎ, roşia bine-ndesatǎ, cu brânzicǎ mestecatǎ sau cu vânǎtǎ tocatǎ şi ceapǎ mǎrunt tǎiatǎ.
Pulpǎ de miel împǎnatǎ şi o leacǎ vanilatǎ, p’ormǎ-n blide aranjatǎ (meserie-adevǎratǎ). Murǎtura e muratǎ, garnitura-i gratinatǎ (tot bostan, e minunatǎ!, artǎ purǎ şi curatǎ). Nu credeţi? Trebe gustatǎ!
Ciorbǎ bine-nfierbântatǎ (iar din ce? de burtǎ fatǎ!)
Tava cu dovleac îndatǎ, prǎjiturǎ asortatǎ şi-alt pǎianjen pe o tartǎ.
Casa straşnic decoratǎ, cu un liliac la poartǎ, pânza rǎbdǎtor brodatǎ, vrajitoare împǎiatǎ şi-ncǎ una mai fardatǎ, iar pǎianjeni, doi deodatǎ, pe o mânǎ-mpreunatǎ.
Puşca fǎrǎ curea latǎ şi cǎmaşa sângeratǎ.
Oricât pare de ciudatǎ povestea-i adevǎratǎ, din moment ce-i ilustratǎ.
Hai, plecaţi acas’ o datǎ...
...nu-i nevoie de eratǎ.
miercuri, 4 noiembrie 2009
Succes Stimabile în cel mai greu rol!
„Am avut marea şansă să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz.” (Gheorghe Dinicǎ).
Textul acesta era scris cu multă vreme în urmă şi îşi aştepta rândul. Am zis că mai bine îl pun acuma să-i spun succes decât mai târziu ca să spun cine ştie ce prostii. Trebuie măcar să-i zâmbim...
S-a întâmplat odatǎ sǎ am treaba la Brǎila. Prin ’86 sau ’87 poate, toamna târziu. O cǎlǎtorie banalǎ mi-am zis, trei ore de tren, nici mǎcar nu-i mult. Mǎ urc în vagonul meu şi îndreptându-mǎ spre compartimentul unde aveam locul aud nişte glasuri cunoscute, dar fiind în tren nu reuşeam sǎ-mi dau seama unde le mai auzisem, sigur nu într-un tren. Ajung, intru, dau bunǎ ziua, mǎ uit cine era înǎuntru, mǎ pufneşte râsul şi ies repede sǎ vǎd iar dacǎ acolo era locul meu. Prea târziu, observaserǎ reacţia mea şi mi-au spus: “Domnu’, aici e... e un loc liber la geam... poftiţi de staţi... aaaaaşa!”. Ceilalţi, ca sǎ spun aşa, erau nici mai mult nici mai puţin decât Mariana Mihuţ, Mişu Fotino, Marin Moraru vis-à-vis de mine şi Gheorghe Dinicǎ, pe partea mea, între noi fiind un regizor. Mergeau şi ei la Brǎila pentru o repetiţie la Teatrul “Maria Filotti“. Aşa cǎ CFR-ul mi-a oferit în preţul biletului un spectacol gratuit. Ei discutau normal probabil iar eu nu mai ştiam cum sǎ-mi ascund faţa sǎ nu mǎ vadǎ cǎ râd. M-am fǎcut cǎ-mi masez fruntea, mǎ frecam la ochi, la un moment dat chiar mi-am pus perdeaua-n cap sǎ mǎ fac cǎ dorm, dar perdeaua se cam mişca în dreptul gurii aşa cǎ Dinicǎ mi-a spus ”da’ respiraţi normal stimabile cǎ noi stǎm de vorbǎ”. Chiar şi controlorul când a intrat abia se ţinea de râs şi doar nu spunea nimeni nimic.
Probabil aşa sunt actorii, dupǎ multele roluri pe care le-au jucat împrumutǎ ceva din fiecare, din cele preferate poate mai mult. Mimicǎ, voce, chiar expresii. Mariana Mihuţ pisicoasǎ ca Zoe, Marinicǎ Moraru nǎuc şi toropit ca feciorul din Cǎldurǎ mare, Fotino veşnic agitat şi mirat cu nişte ochi imenşi în spatele unor funduri de sifoane redutabile cu rame negre, iar Dinicǎ fante şmecher de cartier. Un amic îmi povestea odatǎ cǎ a mers un pic pe stradǎ în spatele lui Beligan şi Caragiu şi fǎrǎ sǎ vrea a auzit ce vorbeau, mai bine zis Caragiu povestea ceva banal iar Beligan era mort de râs. ”Tomiţǎ, dacǎ mǎ iubeşti taci din gurǎ cǎ nu mai pot!”. Se spune cǎ la un moment dat Caragiu a fost chiar secretar de partid la Bulandra. L-au schimbat repede dupǎ ce a luat de câteva ori cuvântul, citind dǎri de seamǎ sau fǎcându-şi autocritica. Vǎ daţi seama cam ce era în salǎ…
La un moment dat se fǎcuse linişte. Eram obosiţi, sculaţi devreme, plecaserǎm pe la 6 dimineaţa. Trenul era într-o staţie, nici nu-i mai ţin minte numele. ”Nu mai pot, mǎ-nţelegi domnule ? Nu mai suport sǎ vǎd totul gri, uite, gara gri, peronul gri, oamenii gri, vagoanele gri, … ǎsta, cum îi zice, zi-i pe nume amice…, a, depoul gri, pânǎ şi ceru-i gri ! ”. ”Si dacǎ n-ar fi gri ţi-ar fi mai bine ? ”. Revolta, aproape strigatǎ, care ne-a trezit pe toţi era a lui Marin Moraru, iar rǎspunsul, al lui Dinicǎ. Pe tonul de mahala, cinic, sictirit şi dispreţuitor al lui Stǎnicǎ Raţiu din Felix şi Otilia, strivit pe sub mustaţǎ. Dinicǎ a stat cu ochii închişi dar fǎrǎ sǎ doarmǎ tot drumul, cu bǎrbia înfiptǎ-n piept şi vorbind aproape cu dinţii strânşi. De fapt cam toatǎ conversaţia s-a purtat doar între ei doi.
Si a mai povestit ceva Marin Moraru, moţǎind: ”Am facut odatǎ un turneu în Ameeericaaa. Inainte de plecaaare toatǎ trupa de la Bulandra am fost chemaţi la un instructaaaj, a venit unu’ de laaa..., aşaaa, şi dǎ-i cu aia nu, aia nu, fǎrǎ bani ascunşi mǎ-nţelegi ?, nu aveţi voie sǎ vindeţi nimic, ce sǎ vinzi domnule… în America ?, şi mai ales dupǎ ora 9 seaaara nimeni nu mai are voie sǎ umble pe straaadǎ, e periculoos, bandiiiţi, gangesteeeri, vǎ riscaţi viaţa, mǎ rog, aia, aia, toatǎ lumea la hotel. La caaare Bǎnicǎ din salǎ, cu groazǎ în glas: «Uuunde ne trimiteţi fra-haţilor??!!» ”.
Textul acesta era scris cu multă vreme în urmă şi îşi aştepta rândul. Am zis că mai bine îl pun acuma să-i spun succes decât mai târziu ca să spun cine ştie ce prostii. Trebuie măcar să-i zâmbim...
S-a întâmplat odatǎ sǎ am treaba la Brǎila. Prin ’86 sau ’87 poate, toamna târziu. O cǎlǎtorie banalǎ mi-am zis, trei ore de tren, nici mǎcar nu-i mult. Mǎ urc în vagonul meu şi îndreptându-mǎ spre compartimentul unde aveam locul aud nişte glasuri cunoscute, dar fiind în tren nu reuşeam sǎ-mi dau seama unde le mai auzisem, sigur nu într-un tren. Ajung, intru, dau bunǎ ziua, mǎ uit cine era înǎuntru, mǎ pufneşte râsul şi ies repede sǎ vǎd iar dacǎ acolo era locul meu. Prea târziu, observaserǎ reacţia mea şi mi-au spus: “Domnu’, aici e... e un loc liber la geam... poftiţi de staţi... aaaaaşa!”. Ceilalţi, ca sǎ spun aşa, erau nici mai mult nici mai puţin decât Mariana Mihuţ, Mişu Fotino, Marin Moraru vis-à-vis de mine şi Gheorghe Dinicǎ, pe partea mea, între noi fiind un regizor. Mergeau şi ei la Brǎila pentru o repetiţie la Teatrul “Maria Filotti“. Aşa cǎ CFR-ul mi-a oferit în preţul biletului un spectacol gratuit. Ei discutau normal probabil iar eu nu mai ştiam cum sǎ-mi ascund faţa sǎ nu mǎ vadǎ cǎ râd. M-am fǎcut cǎ-mi masez fruntea, mǎ frecam la ochi, la un moment dat chiar mi-am pus perdeaua-n cap sǎ mǎ fac cǎ dorm, dar perdeaua se cam mişca în dreptul gurii aşa cǎ Dinicǎ mi-a spus ”da’ respiraţi normal stimabile cǎ noi stǎm de vorbǎ”. Chiar şi controlorul când a intrat abia se ţinea de râs şi doar nu spunea nimeni nimic.
Probabil aşa sunt actorii, dupǎ multele roluri pe care le-au jucat împrumutǎ ceva din fiecare, din cele preferate poate mai mult. Mimicǎ, voce, chiar expresii. Mariana Mihuţ pisicoasǎ ca Zoe, Marinicǎ Moraru nǎuc şi toropit ca feciorul din Cǎldurǎ mare, Fotino veşnic agitat şi mirat cu nişte ochi imenşi în spatele unor funduri de sifoane redutabile cu rame negre, iar Dinicǎ fante şmecher de cartier. Un amic îmi povestea odatǎ cǎ a mers un pic pe stradǎ în spatele lui Beligan şi Caragiu şi fǎrǎ sǎ vrea a auzit ce vorbeau, mai bine zis Caragiu povestea ceva banal iar Beligan era mort de râs. ”Tomiţǎ, dacǎ mǎ iubeşti taci din gurǎ cǎ nu mai pot!”. Se spune cǎ la un moment dat Caragiu a fost chiar secretar de partid la Bulandra. L-au schimbat repede dupǎ ce a luat de câteva ori cuvântul, citind dǎri de seamǎ sau fǎcându-şi autocritica. Vǎ daţi seama cam ce era în salǎ…
La un moment dat se fǎcuse linişte. Eram obosiţi, sculaţi devreme, plecaserǎm pe la 6 dimineaţa. Trenul era într-o staţie, nici nu-i mai ţin minte numele. ”Nu mai pot, mǎ-nţelegi domnule ? Nu mai suport sǎ vǎd totul gri, uite, gara gri, peronul gri, oamenii gri, vagoanele gri, … ǎsta, cum îi zice, zi-i pe nume amice…, a, depoul gri, pânǎ şi ceru-i gri ! ”. ”Si dacǎ n-ar fi gri ţi-ar fi mai bine ? ”. Revolta, aproape strigatǎ, care ne-a trezit pe toţi era a lui Marin Moraru, iar rǎspunsul, al lui Dinicǎ. Pe tonul de mahala, cinic, sictirit şi dispreţuitor al lui Stǎnicǎ Raţiu din Felix şi Otilia, strivit pe sub mustaţǎ. Dinicǎ a stat cu ochii închişi dar fǎrǎ sǎ doarmǎ tot drumul, cu bǎrbia înfiptǎ-n piept şi vorbind aproape cu dinţii strânşi. De fapt cam toatǎ conversaţia s-a purtat doar între ei doi.
Si a mai povestit ceva Marin Moraru, moţǎind: ”Am facut odatǎ un turneu în Ameeericaaa. Inainte de plecaaare toatǎ trupa de la Bulandra am fost chemaţi la un instructaaaj, a venit unu’ de laaa..., aşaaa, şi dǎ-i cu aia nu, aia nu, fǎrǎ bani ascunşi mǎ-nţelegi ?, nu aveţi voie sǎ vindeţi nimic, ce sǎ vinzi domnule… în America ?, şi mai ales dupǎ ora 9 seaaara nimeni nu mai are voie sǎ umble pe straaadǎ, e periculoos, bandiiiţi, gangesteeeri, vǎ riscaţi viaţa, mǎ rog, aia, aia, toatǎ lumea la hotel. La caaare Bǎnicǎ din salǎ, cu groazǎ în glas: «Uuunde ne trimiteţi fra-haţilor??!!» ”.
joi, 29 octombrie 2009
Nea' Artimov
Pe vremea când lucram civil în armata a aparut un ordin ca trebuia sa purtam halate. Au venit croitorii, ne-au luat niste masuri aproximative şi le-au dat la lucrat. Au iesit niste halate bineînteles aproximative. Le mai suflecam mânecile, dacǎ erau prea strâmte nici nu le încheiam, dar le-am purtat. Iarna era un frig cumplit în birouri, caloriferele erau reci dar noi eram caliti. Ca sa ne mai încalzeasca puţin ne-au dat pufoaice de la magazia de echipament, unde erau pe inventar. Şi halatele ne-au fost date tot pe semnatura fiind în inventarul institutului care fiind al armatei era organizat ca o unitate militara. Seful magaziei de echipament era nea’ Artimov. Un lipovean cât un munte, nea’ Arti era plutonier adjutant, fost mare campion de caiac. Printre altele a fost şi vicecampion mondial prin anii ’60, campion fiind atunci însusi Vernescu. Pentru ca fusese sportiv la Steaua, când s-a lasat de sport i s-a gasit o slujba în armata, cum era obiceiul. De câte ori s-a cântat imnul pentru el, merita. Cred ca era cu o generatie înainte de Patzaichin. Avea obiceiul sa spuna la toata lumea ”nea” si-atât, fara nume, cu accentul lui inconfundabil. Cand am fost sa-mi ridic şi eu echipamentul l-am întrebat: ”Si ce se întâmpla nea’ Arti, dacǎ se rup sau se strica, ni se imputa ? ”. “N-ai grija nea’ ca nu se împute…”.
luni, 26 octombrie 2009
Pentru vegetarieni: sa-i spunem “Salata marocana” de luni
Va trebuie câtiva ardei mari copti, de preferinta rosii pentru estetica si niste dovlecei, daca-i aveti la îndemâna si nu va mai trebuie. Daca nu-i aveti, degeaba va mai chinuiti ca nu mai iese salata marocana, mâncati româneste ardei copti cu ce vreti si gata. In varianta optimista luati sa spunem doi dovlecei de vreo 30 cm fiecare (11,81 inches sau 0,98 feet) si-i taiati în felioare subtiri de aproximativ trei milimetri. In continuare trebuie sa aveti rabdare, chiar mai multa decât la taiat. Dispuneti feliile de dovlecel pe un stergar1 pe n linii si m coloane, unde n si m pot fi la o adica egale (matrice, tablou Excel, Access e mai complicat dar e bun si asta, ma rog, ce aveti prin casa), marimea tabloului fiind direct proportionala cu a stergarului1. Acoperiti aceasta entitate cu un alt stergar2, mai mare sau cel putin egal cu primul si asteptati. Trebuie ca fiecare element al tabloului (felie) sa lase cât mai mult lichid. Asta se vede când încep sa apara rotocoale umede pe stergarul2 (de deasupra), ca pe cel de dedesubt nu puteti vedea nimic pentru ca matricea nu este nula, mai exact din cauza feliilor de dovlecel diferite de zero, adica vorba poetului, pui mâna pe ele si urli ”Este!!!”. Dar daca este deasupra (umezeala) sigur este si jos datorita legii gravitatiei care face ca apa sa curga în jos. Ca se “scurge” si în sus, aici nu-i gravitatia, este un principiu al capilarelor. Mai apasati si cu palma din când în când, ca sa grabiti procesul. De ce facem noi toata pregatirea asta? Ca sa nu se prinda la cuptor, ca doar n-o sa le mâncam crude. Aveti din nou nevoie de rabdare ca sa transpuneti totul într-o tigaie mare, patrata sau dreptunghiulara (prin functia f(x)=x, adica luati felia de pe stergarul1 si ea trebuie sa ajunga neschimbata în tigaie). De ce tigaie patrata? Pentru ca eu de matrice rotunda n-am auzit. Nu-i obligatoriu ca tigaia sa aiba exact aceleasi dimensiuni ca stergarul1 (n si m, va amintiti?), tigaia poate fi de tipul i linii si j coloane, conditia necesara si suficienta este însa ca n*m<=i*j, adica în tigaie sa încapa pe un singur strat toate feliile puse la uscat la început. Toata problema este ca tigaia trebuie scoasa din cuptor exact înainte ca feliile sa se prinda, trebuie doar sa se rumeneasca, deci nu uitati sa coborâti la Marasesti.
Intre timp, ca sa nu va plictisiti cât stau dovleceii la scurs sau la cuptor, pregatiti celelalte componente, acum e mai simplu, am scapat de matematica. Scoateti cotoarele la ardei (am spus câti sa fie? n-am spus, vreo trei), curatati semintele care au mai ramas dar nu-i spalati, îi taiati în fâsii pe lung si pe urma pe lat ca sa va iasa bucatele de sa zicem 2 cm fiecare, observati ca n-am spus patrate. Taiati marunt fix 40 de masline (plus sau minus câte vreti, depinde cât va plac maslinele), câte 20 negre si verzi, cele negre sa fie “à la grèque”, putin amarui. Daca nu aveti masline e preferabil sa nu le aveti pe cele verzi, puneti 40 negre, dau mai mult gust. Din nou daca nu aveti masline cu sâmburii gata scosi o sa fie mai complicat, e bine de stiut dinainte. Adaugati la toate astea doi catei de usturoi taiati si mai marunt, felioarele sa fie daca se poate transparente si de preferinta fara resturi de degete sau unghii. Cred ca ati scos dovleceii de la cuptor. Ii desprindeti usor cu o paleta de metal flexibila, am zis noi ca nu se lipesc dar uite ca tot s-au lipit putin, merde, nu-i nimic, data viitoare o sa fiti mai atenti. Poate n-ar fi fost rau sa fi umezit tigaia înainte cu putin ulei. Invatatura de minte...
Puneti acuma totul la un loc într-un castron si adaugati ulei de masline... dupa gust, credeati ca ati scapat de o mica aproximatie? De sare nu cred ca mai este nevoie. Amestecati usor cu o lingura de... amestecat salata, dar sa nu se rupa feliile de dovlecel! Mai presarati pe deasupra zece frunze de menta rupte în bucati mai mici cu degetele care v-au mai ramas si asta-i tot!
Pare complicat dar nu este, daca puteti face socoteli în cap, nici n-aveti nevoie de creion si hârtie, mai ales în prima parte.
Intre timp, ca sa nu va plictisiti cât stau dovleceii la scurs sau la cuptor, pregatiti celelalte componente, acum e mai simplu, am scapat de matematica. Scoateti cotoarele la ardei (am spus câti sa fie? n-am spus, vreo trei), curatati semintele care au mai ramas dar nu-i spalati, îi taiati în fâsii pe lung si pe urma pe lat ca sa va iasa bucatele de sa zicem 2 cm fiecare, observati ca n-am spus patrate. Taiati marunt fix 40 de masline (plus sau minus câte vreti, depinde cât va plac maslinele), câte 20 negre si verzi, cele negre sa fie “à la grèque”, putin amarui. Daca nu aveti masline e preferabil sa nu le aveti pe cele verzi, puneti 40 negre, dau mai mult gust. Din nou daca nu aveti masline cu sâmburii gata scosi o sa fie mai complicat, e bine de stiut dinainte. Adaugati la toate astea doi catei de usturoi taiati si mai marunt, felioarele sa fie daca se poate transparente si de preferinta fara resturi de degete sau unghii. Cred ca ati scos dovleceii de la cuptor. Ii desprindeti usor cu o paleta de metal flexibila, am zis noi ca nu se lipesc dar uite ca tot s-au lipit putin, merde, nu-i nimic, data viitoare o sa fiti mai atenti. Poate n-ar fi fost rau sa fi umezit tigaia înainte cu putin ulei. Invatatura de minte...
Puneti acuma totul la un loc într-un castron si adaugati ulei de masline... dupa gust, credeati ca ati scapat de o mica aproximatie? De sare nu cred ca mai este nevoie. Amestecati usor cu o lingura de... amestecat salata, dar sa nu se rupa feliile de dovlecel! Mai presarati pe deasupra zece frunze de menta rupte în bucati mai mici cu degetele care v-au mai ramas si asta-i tot!
Pare complicat dar nu este, daca puteti face socoteli în cap, nici n-aveti nevoie de creion si hârtie, mai ales în prima parte.
duminică, 25 octombrie 2009
"Criticilor mei"
La început voiam sa-i spun « Erata », dar nu era nici o greseala acolo. De fapt nici critica nu era, a fost doar o sugestie care a venit dintr-o întrebare. Va spuneam sa va uitati cum va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Ei uite, am gasit un cârnat mai vesel care chiar face cu ochiul stâng. Din pacate castraveciori murati ca la noi, în saramura, aici nu sunt. Ca sa nu pun din aceia murati în otet, am gasit castraveti "Malossol à la russe", inspirati, zic ei, dintr-o reteta slava. Tot rusii pâna la urma… Foarte buni, nu prea acri si crocanti. Castraveciorii vreau sa zic.Vin am pus Chardonnay Sauvignon Blanc, în doua rânduri, cam un sfert de sticla. Ultima data cu putin timp înainte de a scoate tava din cuptor, sa ramâna parfumul.
Pentru ca la noi, românii, a mânca bine este aproape o “ratiune” de a trai, bibliografia ar putea fi cam asa:
Cronin – « Critica “Ratiunii pure” - Comentarii la o metoda », 16 octombrie 2009.
luni, 19 octombrie 2009
Dupa atâta mâncare, putin despre omenie, pentru digestie
Sa fii serviabil, amabil, altruist, sa faci bine cuiva, o fi o calitate sau un defect ? Au dreptate cei care spun ca esti chiar pervers ? Acum câteva saptamâni vorbeam despre ospitalitate. Felul în care se manifesta o calitate este diferit la fiecare dintre noi. Si ma întrebam pâna unde esti "normal", de unde începi sa fii "foarte" si când esti "prea" ? Bineînteles ca facând un bine cuiva, îi fac lui o mare bucurie dar îl fac si pentru ca îmi place mie, ca vreau eu, daca n-as vrea, bineînteles ca nu l-as face. Si atunci nu cumva îl fac mai mult pentru placerea mea decât pentru binele lui ? Nu cumva îl fac pentru a-mi satisface ego-ul ? Ca sa mi se multumeasca si sa-mi fie recunoscatori altii? Pentru ca de fapt ma simt (si) eu bine când fac un bine.
Daca as fi indiferent, rau sau zgârcit, nici nu m-as uita la el. Nimeni si nimic nu ma obliga. Decât “omenia”. Dar asta este ceva mai greu de înteles uneori. Ati observat ca daca cineva e al dracului, chestia asta nu mira prea tare? “Asa e el, las-l în pace”, “Ai nimerit peste un tâmpit, dar nu-i ilegal sa fii tâmpit”, “De ce daca o faci tu, trebuie neaparat s-o faca si el” etc., sunt unele replici frecvente în astfel de situatii. Dar ia fa un bine! Cu cât este mai consistent (nu neaparat material), unii încep sa-si puna întrebari: “da’ de ce sa-i multumesc, doar e normal ce-a facut”, “nici macar nu mi-a fost de folos”, “urmareste el ceva”, “îsi face reclama”, “o face pe galantul, dar când nu-l vede nimeni îsi manânca de sub unghii”, “al dracu’, putea sa faca mai mult!” sunt alte replici la fel de frecvente. Se fac clasamente si de multe ori nu primesti nici banalul “multumesc” al bunului simt elementar. Si asta te scârbeste si te umple de lehamite, cu atât mai mult când vine de la cineva care spune ca nu-l intereseaza clasamentele dar nu uita sa spuna în treacat ca el e undeva, sus.
Daca as fi indiferent, rau sau zgârcit, nici nu m-as uita la el. Nimeni si nimic nu ma obliga. Decât “omenia”. Dar asta este ceva mai greu de înteles uneori. Ati observat ca daca cineva e al dracului, chestia asta nu mira prea tare? “Asa e el, las-l în pace”, “Ai nimerit peste un tâmpit, dar nu-i ilegal sa fii tâmpit”, “De ce daca o faci tu, trebuie neaparat s-o faca si el” etc., sunt unele replici frecvente în astfel de situatii. Dar ia fa un bine! Cu cât este mai consistent (nu neaparat material), unii încep sa-si puna întrebari: “da’ de ce sa-i multumesc, doar e normal ce-a facut”, “nici macar nu mi-a fost de folos”, “urmareste el ceva”, “îsi face reclama”, “o face pe galantul, dar când nu-l vede nimeni îsi manânca de sub unghii”, “al dracu’, putea sa faca mai mult!” sunt alte replici la fel de frecvente. Se fac clasamente si de multe ori nu primesti nici banalul “multumesc” al bunului simt elementar. Si asta te scârbeste si te umple de lehamite, cu atât mai mult când vine de la cineva care spune ca nu-l intereseaza clasamentele dar nu uita sa spuna în treacat ca el e undeva, sus.
joi, 15 octombrie 2009
Hai sa mai mâncam ceva...
O garnitura pe care o s-o punem în jurul unei fripturi. Nu sunt nici vesnicii cartofi, (care totusi nu-s rai când îi fac eu), nici orezul care nu-i bun decât la restaurantele chinezesti, cel cantonez. Azi o sa fie telina si ciuperci, ceva mai multe ciuperci decât telina pentru ca scad, iar în farfurie trebuie sa fie în cantitati egale. Cât anume puneti din fiecare depinde de câti credeti ca vor avea curajul sa manânce. Deci luati o telina mai mare, cam cât un grapefruit mai mic si o curatati de coaja fara prea multa risipa, important e sa fie bine spalata. Pe urma o taiati în cubulete de marimea unei taste de calculator. Ciupercile sunt ciuperci banale, albe, de crescatorie. Ar fi mai comod sa fie marisoare, cum erau ciupercile de lemn pe care cârpeau bunicile ciorapii. Le curatati de pielita (eu o data nu le-am curatat si n-am simtit nici o diferenta, nici ceilalti n-au mai apucat sa-si dea seama) si le taiati si pe ele în bucati, dar dublu de mari fata de telina, aveti dreptate, pentru ca mai scad. Puneti întâi telina într-o cratita, adaugati cam o jumatate de cana de apa si o lingurita de unt. Daca într-un sfert de ora nu se întâmpla nimic, înseamna ca ati uitat sa aprindeti aragazul. Daca se întâmpla ceva, de obicei se întâmpla dupa vreo cinci minute, adica începe sa forfoteasca. Intre timp adaugati sare, ha, ha, “dupa gust“ si un praf de piper si mai întoarceti din când în când cu o lingura de lemn ca sa iasa deasupra bucatile care-au suferit mai mult de caldura. Regula spune ca ar trebui sa va opriti înainte sa înceapa sa miroase a unt ars. Ca-n bancul cu olteanul care-l întraba pe un coleg de compartiment “Va rog, unde trebuie sa cobor pentru Marasesti ? “. “Fii matali atent undi ma dau eu gios şî cobori o staţií mai divremi“. Deci ar mai trebui sa fie zeama înauntru, telina sa fie ferma, sa fi început puuutin sa-si schimbe culoarea si sa-si lase sa iasa odorul ei amestecat cu mirosul usor piperat de unt cald.
Acuma vine si rândul ciumpercilor. Ele nu suporta multa vreme caldura, scad si îsi lasa sucul repede. Doar cât încep sa se certe cu telina, deja stapâna locului, mai dati de câteva ori cu lingura sa se aseze în pace, o ciupearca, o telina, mai adaugati (daca trebuie) un pic de sare si musai înca un praf de piper ca sa stranute si ele si gata. Sunt bune cât n-au apucat sa se blegeasca si sunt înca tarisoare, amândoua, sa crantane între dinti. Eu unul sunt adeptul gustatului din când în când, una ca mi se face pofta când vad ce-i acolo si doi, asa pot vedea cum evolueaza situatia. Puneti cratita în cuptorul care înca este cald dupa ce ati scos friptura, exact cât va trebuie s-o taiati felii. Dar nu prea mult ca dispare sosul, doar ca sa ramâna la adapost, nimic nu este mai neplacut decât gustul de unt care începe sa se sleiasca. Cum n-ati scos friptura ? Aaa, nici n-ati pus-o ! Pai importanta era garnitura, cu friptura-i mai simplu.
Luati Domniile voastre o bucata de pulpa rasucita în jurul osului care-a fost odata si legata cu niste ate ca sa stea cuminte. O împanati cu usturoi si costita afumata si o junghiati de doua ori în mijloc pe toata lungimea ei: sa fie cutitul o data vertical si a doua orizontal ca sa încapa în locul astfel deschis o frumusete de cârnat bine afumat, putin picant, cât trebuie de lung si destul de tarisor, din care puteti mânca eventual si la începutul mesei, la o tuica. Mirodenii, sare, un pic de ulei, vin chiar de mai multe ori, ma rog, astea-s deja detalii pe care le-am mai spus. Numai ca acolo era miel pentru Pasti, acuma-i porc pentru Craciun. Important e sa nu ramâna pe uscat, nici porcul si nici, evident, bucatarul. Nu strica nici putina apa la început, aburii fac carnea mai tandra. Cred ca nu se supara nimeni daca puneti de jur-împrejur niste cânaciori oltenesti pe care oricum i-ati fi prajit în tigaie. Odata ajunsa la fierbinteala carnea se strânge în jurul bietului cârnat si-l obliga sa scoata din el tot fumul pe care l-a înghitit la facere. Ii da în schimb destul suc sa-l fragezeasca. Usturoiul îl puneti, o parte catei întregi împrastiati pe unde mai au loc, cealalta parte striviti cu ciuda peste rumeneala carnurilor. Neaparat la sfârsit, sa ramâna aroma întreaga. Mirarea vine când taiati toata minunea asta cu un cutit bine ascutit si dupa ce ati scos atele. Lasati cutitul sa alunece aproape fara sa apasati, altfel carnea se rupe si se sfarâma. Conteaza si estetica. Fiecare felie este ca un medalion din mijlocul caruia va face cu ochiul bucatica aceea de cârnat. Nu uitati: “… cu legumele sale“ ! Daca ati uitat, sunt în cuptor.
duminică, 11 octombrie 2009
Un concediu, primul (gata!)
La Costinesti a fost o încheiere plictisitoare a doua saptamâni pline de altfel de viata decât ce traiam noi de obicei. Arsi de soarele de munte si apoi copti de dogoarea Deltei, am zacut o saptamâna pe plaja fara frica de a ne arde. Cu Cohen la cap si cartile în mâna. Zi dupa zi, de multe ori si noaptea ca sa prindem rasaritul dimineata. Dormeam pe plaja, mâncam pe plaja, jucam pe plaja. Ne era lene sa mai mergem acasa.
Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.
Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.
In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.
PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.
Câteva marunte întâmplari au zdruncinat însa monotonia sederii noastre la mare. Nu gasiseram nici o camera libera în Costinesti. Totul era rezervat cu mult timp înainte. Când eram aproape sa renuntam si sa ne întoarcem la Bucuresti am gasit o camera în satul vecin, la Schitu. Treceam o linie de tren, un lan de porumb si eram în tabara. Dar camera se elibera a doua zi. Asa ca prima noapte am dormit în gradina, pe niste gramezi de paie si înveliti cu toalele oferite generos de gazda, sub acoperisul stelelor si privirilor ironic-dispretuitoare ale unor demoazele care stateau în cea mai frumoasa odaie a casei, aveau si balcon.
Intrati în drepturi a doua zi si într-o camera confort patru îmbunatatit (adica o scândura din dusumea lipsa, salteaua gaurita si plina de cocoloase si un broscoi care a trebuit sa iasa el ca sa intram noi, patru am fi fost cam multi) am capatat si permisiunea de a folosi masa si o bancuta care erau afara sub un umbrar chiar lânga balconul simandicoaselor. Nu stiu de ce venisera fetele alea la mare, tot timpul erau acasa si nici foarte bronzate nu erau, din câte ne-am dat seama. Si pentru ca ne-au privit cu indiferenta si chiar cu superioritate, nu, lor nu le-am aratat legitimatia, am încercat însa sa meritam dispretul lor. Asa ca rareori când mai veneam pe-acasa si mai mâncam ceva la masa noastra, neaparat când erau si dânsele la aer pe balcon, nu respectam nici macar putinele norme de buna crestere care mai puteau fi respectate în contextul acela. Placerea cea mai mare era sa mâncam harbuz înfundându-ne fata în felie si sorbind cu zgomot miezul dulce. Scuipatul sâmburilor desavârsea opera, astfel ca intrau repede în casa. Nu eram decât niste mitocani neciopliti. Si asa am ramas pâna la plecare.
In caietul de whist mai ramasese loc exact pentru cele câteva partide pe care le-am mai jucat în tren pâna la Bucuresti.
PS Mai greu de gasit lubenite la vremea asta, poate doar murate..., d’alea la care se manânca si coaja.
sâmbătă, 10 octombrie 2009
O leapsa, prima...
... de la Fata Moshului. A doua va urma mai încolo.
De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung? Ca sa poti aprecia pe cineva care vorbeste putin.
De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START? Din optimism, ca tot tu sa-l pornesti din nou.
De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece? S-or fi saturat si ele...
De ce aeroportul se numeşte “terminal”? La aeroport mai si ajungi, nu doar pleci.
De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat? Pentru ca e multa murdarie în oameni.
De ce piloţii kamikaze poartă cască? Ca sa nu ajunga desfigurati pe lumea cealalta unde-i asteapta zeci de fecioare.
De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte? Tot din optimism…
De ce nu poţi arunca un bumerang? La gunoi adica, ba poti, da’ înceeeet!
Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte? Sa suga, deh, instinctul!
De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie? Nu stiu de ce, dar de aia daca bei mult suc de lamâie te îngrasi, în timp ce detergentul degreseaza.
Mai departe la Dunia (între o matura si salata de hamsii), Madelin (neaparat când nu viseaza) si Costel (pune mâna pe plaivaz, Maître!).
De ce cuvântul “abreviere” este atât de lung? Ca sa poti aprecia pe cineva care vorbeste putin.
De ce pentru a opri Windows-ul trebuie să dai click pe START? Din optimism, ca tot tu sa-l pornesti din nou.
De ce nu există hrană pentru pisici cu aromă de şoarece? S-or fi saturat si ele...
De ce aeroportul se numeşte “terminal”? La aeroport mai si ajungi, nu doar pleci.
De ce sunt spălate prosoapele de baie…Atunci când te ştergi nu eşti curat? Pentru ca e multa murdarie în oameni.
De ce piloţii kamikaze poartă cască? Ca sa nu ajunga desfigurati pe lumea cealalta unde-i asteapta zeci de fecioare.
De ce pentru “separaţi” se foloseşte un singur cuvânt, în timp ce pentru “cu toţii” se alătură două cuvinte? Tot din optimism…
De ce nu poţi arunca un bumerang? La gunoi adica, ba poti, da’ înceeeet!
Ce vroia să facă omul atunci când a descoperit că vaca dă lapte? Sa suga, deh, instinctul!
De ce sucul de lămâie conţine arome identic naturale, în timp ce detergentul de vase conţine suc natural de lămâie? Nu stiu de ce, dar de aia daca bei mult suc de lamâie te îngrasi, în timp ce detergentul degreseaza.
Mai departe la Dunia (între o matura si salata de hamsii), Madelin (neaparat când nu viseaza) si Costel (pune mâna pe plaivaz, Maître!).
vineri, 9 octombrie 2009
Un concediu, primul (3)
La plecare, mamaia grijulie a scos dintr-un butoi din curte trei scrumbii mari pe care le-a împachetat in niste bucati de hârtie de sac: “Na-va maica, s-aveti pe drum daca vi s-o face foame“. Si ni s-a facut, în gara la Tulcea asteptând expresul de Tandarei. Trebuie sa spun ca dupa o saptamâna de pustietate eram din nou salbaticiti, arsi de soare, nerasi si cu parul încâlcit. Jucam carti si mâncam în sala de asteptare. Caietul de whist era deja plin pe jumatate iar noi ajunseseram la cinci carti în mâna. Pe masa la care stateam noi erau capetele, pieile si oasele scrumbiilor si resturi de la o imensa pâine neagra pe care o daduseram gata. Atunci mi-am adus iar aminte de Mâneni care povestea ca la tara oamenii se pot satura mâncând o pâine întreaga numai cu capul de la o scrumbie. Asa e de sarat si interminabil: sugi din el si mai iei o bucata de pâine. Pe urma totul se regleaza cu apa...
“Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.
“Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.
“Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.
“Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.
luni, 5 octombrie 2009
Un concediu, primul (2)
Spalati, curati, cu o moleseala placuta în oase dupa atâta umblat pe coclauri am plecat la Tulcea. De acolo, cu un vapor “clasic” am ajuns în vreo opt ore la Sfântu Gheorghe. Aveam de gând sa stam o saptamâna în Delta si înca una de leneveala la mare. Alte coclauri, alte bagaje, alta recuzita. Solutii si creme contra tântarilor, niste sticle de votca, foarte utile dupa cum aveam sa constatam, tigari, casetofonul, aici intra prima oara pentru mine în scena Cohen, multe baterii, biblioteca de 52 de carti, câteva pixuri si un caiet de o suta de file. Inca de la urcarea în tren am început sa jucam whist si am jucat vreme de doua saptamâni, pâna ne-am dat jos din tren, ajunsi din nou în Gara de Nord la sfârsitul vacantei.
Intre timp s-au întâmplat o multime de lucruri. In primul rând la Sf. Gheorghe era un soare de plumb si nu stiai daca pe ulite era praf sau nisip iar pe plaja nisip sau praf. Toata lumea era astfel acoperita cu o crusta de jeg care proteja contra bolilor de piele si tântarilor. Se stie ca paduchii si râia nu se simt prea bine în carutele cu coviltir, dar au o preferinta pentru anumite scoli din cartierele de lux bucurestene si nu numai. Contrar legendei, tântarii sunt destul de disciplinati acolo si nu prea ies la iveala decât între anumite ore seara. Tot atunci apareau de sub acoperisul de stuf de la casa si sub umbrarul din curte unde ne faceam veacul niste paianjeni uriasi cu care aveam relatii amicale, nu pe noi ne vânau ei. Gasiseram destul de repede o camera cu un pat dublu si unul mai mic. Am tras la sorti ordinea si în sase nopti ne-a venit rândul la fiecare sa dormim singuri fix de câte doua ori.
Gazda era o mamaie care se învârtea fara rost toata ziua prin curte. Nici mâncare nu facea, dovada ca noi mâncam la o vecina care gatea pentru vreo zece turisti. Am avut parte de peste de toate soiurile, în toate felurile, numai prajituri din peste n-am mâncat atunci. Pentru celelalte doua mese ale zilei la magazinul universal gaseam o varietate infinita din pateul de ficat celebru pe atunci (si acum mi se întâmpla sa visez la el), conserve de tot felul, brânza, parizer si o pâine remarcabila. Tuica de prune, rachiul de Turt si “Corabioara”, faimosul vin rosu de Murfatlar, completau meniurile noastre variate. Legume erau la discretie în gradina casei, oricum se stricau si erau date la porci.
Tataia era mereu plecat cu treburi: ba pe balta, ba la crâsma. Personajul central era asadar Albertus, un pui de lipovean de vreun an, blond si cu ochi albastri, care râdea la noi mereu. Ca sa-l aiba sub ochi tot timpul cât trebaluia vrednica în batatura, mamaia îl punea de dimineata pe oala si oala în mijlocul ograzii. Preventiv. Din când în când, ca sa vada care mai era situatia, striga: “Cacu-te-ai Albertus?”, la care nepotul raspundea cu un tipat scurt. Albertus era astfel bronzat uniform.
Saptamâna a trecut repede: plaja la mare, plimbari cu barca sau cu vaporasul pe canale si în “Delta mica”, la sudul bratului Sf. Gheorghe si multe si noi experiente culinare. La o cherhana am vazut cum se face si mai ales cum iese un bors pescaresc adevarat si saramura din burta de crap facut pe tabla cu sare mare. In lungile povesti cu un pahar de votca în fata sau simplu cu sticla trecând din mâna-n mâna am înteles de ce n-o sa mai prea avem sturioni si icre negre si nici foarte mult peste. Câta dreptate aveau mi-am dat seama asta vara, dupa 35 de ani. Am vazut “ciulinii de balta”, mâncarea locuitorilor din Delta în timpul foametei. Am învatat si cum se ajunge cu briceagul la miezul lor dulce ca miezul de nuca noua, ferindu-ne de spinii durerosi. Am vazut ceea ce înca mai era atunci insula Sahalin si undeva, în mijlocul unei balti, un vechi far care odata era pe malul marii. Si am mai vazut la o cherhana ceva ce n-am sa uit niciodata: o anghila de vreun metru cu burta despicata pe toata lungimea, curatata si care nu trebuia decât pusa la gatit a sarit din vasul în care fusese spalata si s-a pierdut unduindu-se printre trestii spre fundul negru al apei. Tot atunci am aflat ca cea mai curata apa din balta este acolo unde este neagra: ïnseamna ca e limpede si se vede mâlul de la fund.
Cât am stat în Delta n-am baut decât apa din Dunare, fara sa ne întrebam nici atunci, cum nu ne-am întrebat nici în Retezat, de unde vine apa asta si pe unde trece. Si fara sa avem bineînteles nici o problema cu burta.
PS A propos de microbi. Chiar daca este vorba de cu totul altceva, azi am aflat ca un coleg de birou are gripa A (H1N1). Daca o sa vedeti ca nu mai scriu, sa stiti ca v-am iubit. Si sa fiti linistiti, tot ce pleaca de pe calculatorul meu este "curat", am un antivirus bun.
Intre timp s-au întâmplat o multime de lucruri. In primul rând la Sf. Gheorghe era un soare de plumb si nu stiai daca pe ulite era praf sau nisip iar pe plaja nisip sau praf. Toata lumea era astfel acoperita cu o crusta de jeg care proteja contra bolilor de piele si tântarilor. Se stie ca paduchii si râia nu se simt prea bine în carutele cu coviltir, dar au o preferinta pentru anumite scoli din cartierele de lux bucurestene si nu numai. Contrar legendei, tântarii sunt destul de disciplinati acolo si nu prea ies la iveala decât între anumite ore seara. Tot atunci apareau de sub acoperisul de stuf de la casa si sub umbrarul din curte unde ne faceam veacul niste paianjeni uriasi cu care aveam relatii amicale, nu pe noi ne vânau ei. Gasiseram destul de repede o camera cu un pat dublu si unul mai mic. Am tras la sorti ordinea si în sase nopti ne-a venit rândul la fiecare sa dormim singuri fix de câte doua ori.
Gazda era o mamaie care se învârtea fara rost toata ziua prin curte. Nici mâncare nu facea, dovada ca noi mâncam la o vecina care gatea pentru vreo zece turisti. Am avut parte de peste de toate soiurile, în toate felurile, numai prajituri din peste n-am mâncat atunci. Pentru celelalte doua mese ale zilei la magazinul universal gaseam o varietate infinita din pateul de ficat celebru pe atunci (si acum mi se întâmpla sa visez la el), conserve de tot felul, brânza, parizer si o pâine remarcabila. Tuica de prune, rachiul de Turt si “Corabioara”, faimosul vin rosu de Murfatlar, completau meniurile noastre variate. Legume erau la discretie în gradina casei, oricum se stricau si erau date la porci.
Tataia era mereu plecat cu treburi: ba pe balta, ba la crâsma. Personajul central era asadar Albertus, un pui de lipovean de vreun an, blond si cu ochi albastri, care râdea la noi mereu. Ca sa-l aiba sub ochi tot timpul cât trebaluia vrednica în batatura, mamaia îl punea de dimineata pe oala si oala în mijlocul ograzii. Preventiv. Din când în când, ca sa vada care mai era situatia, striga: “Cacu-te-ai Albertus?”, la care nepotul raspundea cu un tipat scurt. Albertus era astfel bronzat uniform.
Saptamâna a trecut repede: plaja la mare, plimbari cu barca sau cu vaporasul pe canale si în “Delta mica”, la sudul bratului Sf. Gheorghe si multe si noi experiente culinare. La o cherhana am vazut cum se face si mai ales cum iese un bors pescaresc adevarat si saramura din burta de crap facut pe tabla cu sare mare. In lungile povesti cu un pahar de votca în fata sau simplu cu sticla trecând din mâna-n mâna am înteles de ce n-o sa mai prea avem sturioni si icre negre si nici foarte mult peste. Câta dreptate aveau mi-am dat seama asta vara, dupa 35 de ani. Am vazut “ciulinii de balta”, mâncarea locuitorilor din Delta în timpul foametei. Am învatat si cum se ajunge cu briceagul la miezul lor dulce ca miezul de nuca noua, ferindu-ne de spinii durerosi. Am vazut ceea ce înca mai era atunci insula Sahalin si undeva, în mijlocul unei balti, un vechi far care odata era pe malul marii. Si am mai vazut la o cherhana ceva ce n-am sa uit niciodata: o anghila de vreun metru cu burta despicata pe toata lungimea, curatata si care nu trebuia decât pusa la gatit a sarit din vasul în care fusese spalata si s-a pierdut unduindu-se printre trestii spre fundul negru al apei. Tot atunci am aflat ca cea mai curata apa din balta este acolo unde este neagra: ïnseamna ca e limpede si se vede mâlul de la fund.
Cât am stat în Delta n-am baut decât apa din Dunare, fara sa ne întrebam nici atunci, cum nu ne-am întrebat nici în Retezat, de unde vine apa asta si pe unde trece. Si fara sa avem bineînteles nici o problema cu burta.
PS A propos de microbi. Chiar daca este vorba de cu totul altceva, azi am aflat ca un coleg de birou are gripa A (H1N1). Daca o sa vedeti ca nu mai scriu, sa stiti ca v-am iubit. Si sa fiti linistiti, tot ce pleaca de pe calculatorul meu este "curat", am un antivirus bun.
marți, 29 septembrie 2009
Lumea-i o papusa trasa de sfori
Fac o pauza cu concediul, tot trebuia sa schimbam bagajele. Am altceva mai urgent!
In oras s-a terminat de câteva zile Festivalul Mondial al Marionetelor. Charleville-Mézières este capitala mondiala a teatrelor de papusi, aici este si Institutul International al marionetelor unde multa vreme director a fost o românca. Din doi în doi ani, timp de aproape doua saptamâni, sute de companii mai mari sau mai mici din toata lumea dau spectacole pe strada, în piete, în sali, pe malul Meusei, ai zice ca întreg orasul este un imens teatru de papusi. Toata urbea este sub ocupatie.
Anul asta ne-am oferit sa gazduim pe perioada festivalului un numar de artisti sau oficiali, benevolatul este un obicei frumos aici. Trebuia sa vina la noi o ziarista din Camerun si doi actori (o ea si un el) din Serbia. Din pacate pentru ea, Doamna din Camerun a preferat sa stea la o familie de francezi, pe de o parte poate ca nu i-am inspirat încredere, deh… români, pe de alta, tot poate…, da’ mai bine tac, mi-am adus aminte de marca aceea faimoasa de patefoane “His master’s voice” cu catelul care sta cu ochii tinta la stapân, dar dac-am zis ca tac, tac, poate o fi fost un mic exemplu al acelui faimos “rasism pe invers” despre care am mai vorbit. Ori, ca sa nu fiu rau, a fost doar o mica bâlba de organizare. Asa ca au venit doar tinerii sârbi, fata de 26 de ani, baiatul de 30, actori de meserie.
Am fost spre seara sa-i întâlnesc în oras si sa-i aduc la noi. Erau dupa un drum de vreo sapte ore cu masina cu un cuplu de francezi din Nantes, tot marionetisti, la care au facut un mic stagiu de o saptamâna înainte de festival. Francezii, foarte buni vorbitori de franceza si un pic de engleza, începatori în faza de dat din mâini, iar sârbii buni vorbitori de engleza. I-am vazut obositi, iritati, tristi, cu o lehamite greu ascunsa sau mai degraba neascunsa, tot timpul cât frantuzoaica mi i-a “predat” cu proces verbal explicându-mi cât de putine obligatii avem noi fata de ei. Zâmbeam, ei i se parea ca amabil, dar eu ma gândeam la ce era acasa pregatit prin frigidere si cuhnii. Incerca sa ma convinga ca ei abia asteapta sa iasa în oras “ca doar de asta au venit, sa joace si sa viziteze”, neaparat singuri, neînsotiti. La sfârsit si-a adus aminte sa-mi atraga atentia ca o sa ne întelegem cam greu pentru ca tinerii nu vorbesc decât engleza, ca si cum sârba nu se pune iar franceza lor unica s-ar pune de doua ori. Ma rog... m-am întors spre baieti si le-am spus sa nu-si faca griji, o sa ne întelegem în engleza. I-am vazut cum s-au luminat, fata si-a scos chiar la vedere cei mai doi ochi negri pe care i-am vazut vreodata si am recunoscut pe loc toti trei (mai putin frantuzoaica), cu voce tare si în engleza ca asta este unul din avantajele tarilor din est. Oftatul lor de usurare a fost atât de minunat, de insolent si de spontan încât doamna respectiva i-a fulgerat scurt cu privirea si a continuat sa ma învete ce am de facut.
Bineînteles ca nu doreau decât sa stea linistiti, erau obositi, le era foame si nu prea aveau ”dispozitie” sa petreaca o seara în oras, deci am ramas acasa la povesti pâna pe la 1 noaptea. Le-am dat un rând de chei ca sa nu fim legati unii de altii. A doua seara i-am invitat si pe cei doi francezi, fostele gazde ale amicilor nostri. I-am luat cu masina de la hotel, bineînteles. Dupa ce au mâncat antreurile si am facut o pauza sa se aseze prin burti zacusca, placinta cu praz, mamaliga cu brânza si ceapa verde în strachini de Horezu si telemeaua cu rosii (brânza la început? Brrrr!), au vrut sa plece la hotel, credeau ca-i gata. Prietenii nostri, întremati si odihniti, obisnuiti cu petrecerile lungi si domoale, chiar daca ”pe stil vechi”, zâmbeau cu întelegere si subînteles. Asa ca au gustat si din somonul la cuptor cum doar cuptorul nostru stie sa-l faca si putin pui cu rosii si usturoi, doar de curiozitate si direct din cratita. Cred ca au mai ciugulit si niste tarta cu mere, dupa care i-am dus înapoi la hotel, tot bineînteles.
Baietii au învatat repede rostul casei. Dimineata plecau devreme sa-si monteze scena, Toma îsi facea omleta lui cu sunca iar Jovana cafeaua pentru toti si lasa un biletel pe masa în bucatarie : “Buna dimineata“ pe sârbeste.
Ne-am simtit bine împreuna, si noi si ei, aici nu se poate minti, cât am fi de “actori“. Am facut cu ei turul Ardenilor, au vazut catedrala din Reims, am fost si în Belgia sa bem o bere de Orval, “regina berii“ si m-au întrebat daca n-au nevoie de viza pentru Belgia, ca aveau doar pentru Franta. Ce mare tâmpenie e totul ! Acum vreo 30 de ani noi românii trebuia sa avem viza de Iugoslavia, acolo era orizontul pentru noi, nici macar pentru toti ! Cine a vrut sa-i termine? A propos, ca tot s-a dezbatut subiectul zilele astea: Jovana este din Serbia iar Toma de origine croata si pareau ca se înteleg foarte bine, nu s-au batut. La niste prieteni de-ai nostri au stat 5 iranieni si în casa de alaturi erau 5 israelieni si nici aia nu s-au batut, ba chiar au petrecut strasnic serile cu totii. Si-atunci? Intelege cineva ceva?
La plecarea lor cu trenul spre Paris am facut ca-n Creanga: ei mi-au promis ca la festivalul urmator vor veni tot la noi, daca pâna atunci mergem si noi
vineri, 25 septembrie 2009
Un concediu, primul (1)
Asadar în vara lui ’75 ne venise rândul sa plecam în primul nostru concediu. “Ba, asa concediu lung n-o sa mai aveti decât înainte de pensie!”. Avea dreptate directorul, primul concediu dupa repartitie era de fapt pentru vreun an si jumatate de osteneala pe câmpia muncii. Nu mai tin minte care era dominanta starii mele sufletesti atunci, probabil asteptam vacanta cu aceeasi nerabdare ca si-acum. Cu cei doi ingineri de sistem, Michi si George, ne-am hotarât sa facem un concediu de pomina : circuit prin Retezat, Delta si Costinesti, chiar biletele de tren erau luate tot în circuit. Iata-ne deci cu noaptea-n cap în Gara de Nord, cu rucsacurile pline de conserve de fasole cu costita si cârnati, altceva nu prea aveam de ales si multe supe la plic. ”Sa nu puneti banii în acelasi buzunar cu hârtia igienica ! ”, asta a fost singurul sfat primit de la tata, probabil de’aia îl tin minte si acum asa cum si el îl stia de la tatal lui… Si mama mi-a spus multe lucruri foarte importante pe care nu mi le mai amintesc.
Spre dupa-masa ajungeam în Hateg la Subcetate si de acolo într-o mica halta, Ohaba de sub Piatra, de unde se vedea masivul Retezat. Obisnuiti cum eram cu bulevardul Bucegilor, vedeam parca prima oara niste munti adevarati cu vârfurile albe în august. Dupa câteva ore de mers pe jos (parca am luat si un tractor, oare?) am ajuns la Cabana Pietrele unde voiam sa ramânem o saptamâna si sa facem trasee de o zi. De acolo se poate ajunge la aproape toate frumusetile cunoscute ale masivului: vârfurile, dintre care Peleaga si Retezat sunt cele mai faimoase, lacurile si taurile adânci si pline de povesti, rezervatia. Am ajuns la vremea apusului. Jos în valea Stânisoarei unde era cabana, se ridicau deja aburii si racoarea noptii în timp ce culmea muntelui de alaturi era scaldata în soare. Senzatie stranie de alta planeta, fara atmosfera, unde lumina taie precis vidul în doua: pâna la linia asta este zi, de aici încolo e noapte. Mirosea a umed si a crud. Cabana era plina dar am gasit trei locuri la priciuri, într-un corp nou cu iz de lemn proaspat si rasina. Noaptea în “patul” larg si jilav, la unu, doi, trei ne rasuceam toti o data.
Mai era cu noi acolo în pod o familie din Jimbolia. El fotograf, ea nevasta de fotograf si alta ea, Melitta, 17 ani, o frumoasa fata de fotograf. Ele aveau o lavita a lor pe peretele de alaturi. Ne vedeam doar seara: ei ... mai pe lânga casa, poze, plaja si plimbari scurte, noi plecam dimineata si veneam târziu, uneori dupa ce se întuneca. Mâncam si stateam la vorbe lungi pâna la ora culcarii. Colegii mei, pasionati de fotografie, discutau cu tatal, eu, deloc pasionat de asa ceva, vorbeam cu Melitta, ce sa fac... Intr-o seara am zabovit mai mult în jurul unui foc de tabara la refugiul Gentiana cu mai multe grupuri de studenti de prin toata lumea, cu o ghitara, multa muzica si bere si am ajuns la cabana pe la 11 noaptea. “Ma temeam sa nu fi patit ceva...”, era chiar îngrijorata, iar eu m-am întrebat multa vreme dupa aceea cine “sa nu fi patit ceva”, noi..., eu...
Frumos era dimineata ritualul spalatului. Mai sus de cabana, la câteva zeci de metri era locul unde se umpleau bidoanele cu apa. Ceva mai la vale câteva pietre stateau în calea apei domolind-o putin si acolo se spala lumea pe dinti. Chiar în fata cabanei un bustean cazut într-o dunga facea un mic bazin si acela era locul unde ne spalam pâna capatam o culoare sanatoasa, vinetie. Departe la vale erau niste constructii futuriste din bârne cu niste cabine cu podeaua gaurita suspendate deasupra apei, unde era vâltoarea mai mare. Ati ghicit, “toaletele”. Asa ceva nu mai vazusem, original, poate si igienic. Atunci m-am întrebat cam la ce distanta de noi este urmatoarea cabana, dar nu mi-am pus problema unde-ar putea fi în amonte ultima cabana înainte de locul unde ne umpleam noi bidoanele si ne spalam pe dinti...
In ultima seara la cabana, înainte de a merge la culcare, mi-am lasat mâna usor sa alunece pe chipul ei. Timp de aproape un an dupa aceea ne-am scris, avea de gând sa vina la Bucuresti la facultate. Toate scrisorile ei începeau cu o floare, decupata cu grija si lipita pe foaie.
A doua zi devreme am ajuns la gara Pui într-o remorca de tractor cu câteva vaci resemnate. Aflasem ca pe valea Râului Mare urma sa se construiasca un lant de hidrocentrale. N-am mai fost pe-acolo, mi-a ramas în ochi asa frumoasa cum era atunci. Mai tin minte ca seara eram în gara la Simeria si am mâncat o rulada de pui ungureasca grozava asteptând sa ne vina trenul. Ne grabeam la Bucuresti. Aveam doar o zi sa ne schimbam bagajele ca sa plecam mai departe.
Spre dupa-masa ajungeam în Hateg la Subcetate si de acolo într-o mica halta, Ohaba de sub Piatra, de unde se vedea masivul Retezat. Obisnuiti cum eram cu bulevardul Bucegilor, vedeam parca prima oara niste munti adevarati cu vârfurile albe în august. Dupa câteva ore de mers pe jos (parca am luat si un tractor, oare?) am ajuns la Cabana Pietrele unde voiam sa ramânem o saptamâna si sa facem trasee de o zi. De acolo se poate ajunge la aproape toate frumusetile cunoscute ale masivului: vârfurile, dintre care Peleaga si Retezat sunt cele mai faimoase, lacurile si taurile adânci si pline de povesti, rezervatia. Am ajuns la vremea apusului. Jos în valea Stânisoarei unde era cabana, se ridicau deja aburii si racoarea noptii în timp ce culmea muntelui de alaturi era scaldata în soare. Senzatie stranie de alta planeta, fara atmosfera, unde lumina taie precis vidul în doua: pâna la linia asta este zi, de aici încolo e noapte. Mirosea a umed si a crud. Cabana era plina dar am gasit trei locuri la priciuri, într-un corp nou cu iz de lemn proaspat si rasina. Noaptea în “patul” larg si jilav, la unu, doi, trei ne rasuceam toti o data.
Mai era cu noi acolo în pod o familie din Jimbolia. El fotograf, ea nevasta de fotograf si alta ea, Melitta, 17 ani, o frumoasa fata de fotograf. Ele aveau o lavita a lor pe peretele de alaturi. Ne vedeam doar seara: ei ... mai pe lânga casa, poze, plaja si plimbari scurte, noi plecam dimineata si veneam târziu, uneori dupa ce se întuneca. Mâncam si stateam la vorbe lungi pâna la ora culcarii. Colegii mei, pasionati de fotografie, discutau cu tatal, eu, deloc pasionat de asa ceva, vorbeam cu Melitta, ce sa fac... Intr-o seara am zabovit mai mult în jurul unui foc de tabara la refugiul Gentiana cu mai multe grupuri de studenti de prin toata lumea, cu o ghitara, multa muzica si bere si am ajuns la cabana pe la 11 noaptea. “Ma temeam sa nu fi patit ceva...”, era chiar îngrijorata, iar eu m-am întrebat multa vreme dupa aceea cine “sa nu fi patit ceva”, noi..., eu...
Frumos era dimineata ritualul spalatului. Mai sus de cabana, la câteva zeci de metri era locul unde se umpleau bidoanele cu apa. Ceva mai la vale câteva pietre stateau în calea apei domolind-o putin si acolo se spala lumea pe dinti. Chiar în fata cabanei un bustean cazut într-o dunga facea un mic bazin si acela era locul unde ne spalam pâna capatam o culoare sanatoasa, vinetie. Departe la vale erau niste constructii futuriste din bârne cu niste cabine cu podeaua gaurita suspendate deasupra apei, unde era vâltoarea mai mare. Ati ghicit, “toaletele”. Asa ceva nu mai vazusem, original, poate si igienic. Atunci m-am întrebat cam la ce distanta de noi este urmatoarea cabana, dar nu mi-am pus problema unde-ar putea fi în amonte ultima cabana înainte de locul unde ne umpleam noi bidoanele si ne spalam pe dinti...
In ultima seara la cabana, înainte de a merge la culcare, mi-am lasat mâna usor sa alunece pe chipul ei. Timp de aproape un an dupa aceea ne-am scris, avea de gând sa vina la Bucuresti la facultate. Toate scrisorile ei începeau cu o floare, decupata cu grija si lipita pe foaie.
A doua zi devreme am ajuns la gara Pui într-o remorca de tractor cu câteva vaci resemnate. Aflasem ca pe valea Râului Mare urma sa se construiasca un lant de hidrocentrale. N-am mai fost pe-acolo, mi-a ramas în ochi asa frumoasa cum era atunci. Mai tin minte ca seara eram în gara la Simeria si am mâncat o rulada de pui ungureasca grozava asteptând sa ne vina trenul. Ne grabeam la Bucuresti. Aveam doar o zi sa ne schimbam bagajele ca sa plecam mai departe.
sâmbătă, 19 septembrie 2009
Un Director, primul
Va mai amintiti povestea cu donatorul si transfuzia. Lucram deci de aproape un an ca stagiar la un centru de calcul în Bucuresti. Nu prea era ce m-asteptasem. Nu facusem nimic din ce-am învatat 4 ani plus unul de specializare, masterul de azi. 11 luni de cursuri de formare, de sedinte de partid, de alegeri UTC, de partid si sindicat, de primiri oficiale unde trebuia sa fim la 6 dimineata la stâlpul 54 pe Kisseleff ca pe la prânz trebuia sa treaca Bocassa cu Ceasca, 11 luni de învatamânt politic si de scandaluri cu directorul. Mai ales de scandaluri cu directorul. El, un tip dintr-o bucata, masiv, pe care rugby-ul îl facuse dur dar si cinstit, caruia îi placea viata cu tot ce înseamna asta frumos dar si uneori criticabil si cu un suflet “încapator” pe care încerca degeaba sa-l ascunda. Noi, veniti toti din facultate cu medii frumoase si cu o gramada de fumuri în cap, dar cam atâta. Unul facuse specializare în Statistica, altul în Lingvistica matematica, eu în Cercetari operationale si ne-am trezit peste noapte într-un abia înfiintat centru de calcul al unui minister. Si înca ce minister! Numai inginerii electronisti erau mai apropiati de calculatoare. Ne umbla mintea numai la publicat articole si la ce-o sa facem dupa ce terminam stagiul si plecam de-acolo. Eventual mai repede de trei ani. Sisteme informatice, fluxuri de informatii, aiurea, eram plini de teorie, dar de facut nu facuseram niciodata nimic. “Ba, daca partidul îti cere sa treci Dunarea înot, o treci ba, chiar daca nu stii sa înoti. Ai înteles? ... ‘re-ati ai dreacu’ ca nu stiti nimic!!”, ne spunea tare, sa se-auda pe geamul deschis la etajul 1 unde erau ministrii, dar ne mai facea si cu ochiul. Plecam si noi înjurându-l, mai încet si tot facându-i cu ochiul. Era ca la balamuc, o cearta permanenta. Cred totusi ca a fost cel mai bun director pe care l-am avut. Ce avea de spus spunea în fata, era iute la mânie, dar incapabil sa faca rau. Sa stii sa strângi mâna cuiva dupa o disputa, la rugby sau aiurea, asta nu-i pentru cei marunti. In plus, un tip cu umor nu poate face rau cuiva. Ori lui îi placea grozav sa glumeasca dar functia îl obliga sa fie si serios. In biroul meu mai era unul de acelasi calibru cu mine la ce prostii ne umblau prin cap, el era poate chiar mai grav: Gigel. Si mai erau si niste fete care dupa un început mai timid se modelasera dupa chipul si asemanarea noastra. Cu Gigel de exemplu n-am avut nevoie decât de o zi de încercari ca sa aruncam unul spre altul, pe diagonala biroului si pe la 3 metri înaltime câte o sticla de Pepsi si sa reusim sa le ciocnim în aer. Sticlele erau goale si evident s-au spart, asa cum calculaseram, în punctul cel mai de sus al traiectoriei lor, cu consecintele asteptate : tot biroul s-a umplut de cioburi. In timpul testelor fetele erau sub birouri. I-am spus uneia din ele: ”Laura stai cuminte acolo, facem noi curat, dar mai încet ca mă tai în sticle”. ”Ba mă-ta-i în sticle” mi-a raspuns ea calm, luând o gura de cafea, îsi luasera de toate în adapost. Când am vazut ca ne putem baza si încrede unul într-altul am pregatit ceva serios fara sa stim cui anume. Putea fi oricine, de la colegi pâna la ministru, trecând prin sefi, directori, oricine intra la noi. Am pus pe coltul unui birou, cel mai aproape de usa, un teanc mare de dosare cu copertile lipite una de alta. Deasupra, pe ultimul dosar, am lipit cel mai apetisant piscot de sampanie pe care l-am vazut vreodata: mare, auriu, crescut frumos si acoperit cu zahar vanilat. Il pudram în fiecare zi ca sa fie zaharul proaspat si mirositor. Cine a cazut în capcana? Directorul bineînteles! A intrat într-o zi ca o furtuna, cu scandal pentru unul din noi doi. A strigat ce-a avut de zis, s-a întors si când sa iasa a vazut piscotul cu coada ochiului si l-a luat din mers. Nervos cum era gestul a fost cam brusc si a ramas în mâna cu piscotul lipit de coperta si cu celelalte coperti atârnând ca o armonica pâna jos. Hârtiile erau împrastiate prin tot biroul. La asa succes nu ne asteptam nici noi. Ne-a apucat pe toti un râs nebun, râsul acela care nu mai tine seama de nimic... A iesit trântind usa si ne-a chemat la el prin secretara. Inca mai râdeam când am intrat în biroul lui si l-am gasit si pe el râzând cu lacrimi. “Ba, voi sunteti asa tâmpiti tot timpul sau numai din când în când?”.
joi, 10 septembrie 2009
Poezia "Minunea" de Marin Sorescu
Cred ca învatatul rolului pentru un actor este ceva care se deprinde la “scoala”, este o chestiune de exercitiu. Inainte sa-si dezvolte talentul de a încânta publicul, un viitor actor învata sa învete texte. Nu stiu exact cum face, sigur este ca el învata un rol mai usor decât mine. Pe urma viitorul actor mai învata sa “spuna” rolul, sa-l traiasca, sa-l interpreteze, sa-l filtreze prin sufletul lui. Si capata astfel si o usurinta de a vorbi, pe care nu o are orice muritor.
Dan Puric este un excelent actor. Deci prin formatia sa are capacitatea de a învata cu usurinta texte. De-a lungul carierei a devenit coregraf si un cunoscut artist de pantomima. Comunica deci (si) prin gesturi, nu (doar) prin vorbe. Cartea sa Despre omul frumos este surprinzatoare. Frumoasa fara îndoiala si mai ales interesanta pentru ca aproape jumatate din ea este formata din citate din filosofi, sfinti si Biblie. In cealalta jumatate autorul ne vorbeste cu mai putina “disciplina filologica” decât cei din care citeaza despre starea actuala a omenirii. Si astfel aflam ca:
- poporul român este “o rasa”;
- “Fixitatea speciei” este data de martiri, puscariasi si veterani de razboi, deci geniile, oamenii de stiinta si de cultura, printre care si D-sa, trec oarecum pe planul doi;
- “In biserica realizezi ca existi, în MALL realizezi ca esti porc: bagi în tine, este marea crapelnita“. Intrebare, ca sa stiu unde ma situez: daca în biserica ma simt bine si linistit si fac piata la Carrefour, eu ce sunt?;
- "Omul frumos nu mai este la moda, la moda este omul util, ... eficient, omul cip, teleghidat", deci, zic eu, omul frumos nu este util, eficient etc.;
- Prima carte i s-a tiparit în 70000 exemplare. “Am ramas si eu foarte surprins (deci superlativul absolut, nota mea, DV) si de ce sa nu marturisesc (chiar esti curios sa vezi ce poate fi mai ceva decât foarte, tot nota mea), placut impresionat (esti un pic dezumflat, tot eu);
- traim în “imperii ale urâtului” ;
- omul rasaritean este superior omului apusean ;
- “vom trai în haiducie“ ;
- cartea este de fapt transcrierea unui sir de conferinte si predici (!!!!??) tinute în aproape toate judetele tarii, inclusiv în biserici...
Toate citatele sunt inevitabil scoase din context, dar pentru ca nu mi-am permis comentarii ci doar câteva silogisme, ma veti întelege ca n-am avut loc pentru toata cartea.
Imi cer scuze pentru aceasta paranteza, revin acum la titlul si subiectul acestui text. Poezia Minunea de Marin Sorescu începe cam asa, a trecut multa vreme de când o stiam pe de rost: “Lui Lungu i s-a aratat Dumnezeu azi-noapte. A avut el asa, o vedenie iesita din comuna care-a întors tot satul cu curu-n sus“ si se termina astfel : “Si a mers el asa, propovaduind prin pustie, pâna aproape de Caracal“.
Dan Puric este un excelent actor. Deci prin formatia sa are capacitatea de a învata cu usurinta texte. De-a lungul carierei a devenit coregraf si un cunoscut artist de pantomima. Comunica deci (si) prin gesturi, nu (doar) prin vorbe. Cartea sa Despre omul frumos este surprinzatoare. Frumoasa fara îndoiala si mai ales interesanta pentru ca aproape jumatate din ea este formata din citate din filosofi, sfinti si Biblie. In cealalta jumatate autorul ne vorbeste cu mai putina “disciplina filologica” decât cei din care citeaza despre starea actuala a omenirii. Si astfel aflam ca:
- poporul român este “o rasa”;
- “Fixitatea speciei” este data de martiri, puscariasi si veterani de razboi, deci geniile, oamenii de stiinta si de cultura, printre care si D-sa, trec oarecum pe planul doi;
- “In biserica realizezi ca existi, în MALL realizezi ca esti porc: bagi în tine, este marea crapelnita“. Intrebare, ca sa stiu unde ma situez: daca în biserica ma simt bine si linistit si fac piata la Carrefour, eu ce sunt?;
- "Omul frumos nu mai este la moda, la moda este omul util, ... eficient, omul cip, teleghidat", deci, zic eu, omul frumos nu este util, eficient etc.;
- Prima carte i s-a tiparit în 70000 exemplare. “Am ramas si eu foarte surprins (deci superlativul absolut, nota mea, DV) si de ce sa nu marturisesc (chiar esti curios sa vezi ce poate fi mai ceva decât foarte, tot nota mea), placut impresionat (esti un pic dezumflat, tot eu);
- traim în “imperii ale urâtului” ;
- omul rasaritean este superior omului apusean ;
- “vom trai în haiducie“ ;
- cartea este de fapt transcrierea unui sir de conferinte si predici (!!!!??) tinute în aproape toate judetele tarii, inclusiv în biserici...
Toate citatele sunt inevitabil scoase din context, dar pentru ca nu mi-am permis comentarii ci doar câteva silogisme, ma veti întelege ca n-am avut loc pentru toata cartea.
Imi cer scuze pentru aceasta paranteza, revin acum la titlul si subiectul acestui text. Poezia Minunea de Marin Sorescu începe cam asa, a trecut multa vreme de când o stiam pe de rost: “Lui Lungu i s-a aratat Dumnezeu azi-noapte. A avut el asa, o vedenie iesita din comuna care-a întors tot satul cu curu-n sus“ si se termina astfel : “Si a mers el asa, propovaduind prin pustie, pâna aproape de Caracal“.
joi, 3 septembrie 2009
Paris în august
Mandy, Make Up Your Mind ... Hai mai fato, hotaraste-te, da ori ba?
Acum vreo trei saptamâni, într-o duminica, stateam la masa cu fetele pe o terasa revarsata pe un trotuar. Tipic parizian... Asta-mi place, sa stau eu si sa se mai plimbe si altii. Eram într-un miez de zi însorita si norocoasa, aproape de Place des Abbesses, la jumatatea drumului între Pigalle si Montmartre. Este unul din putinele lucruri si locuri care-mi mai plac în Paris. Aici nu te poti grabi pentru ca panta e mare si e greu de urcat repede, cartierul este boem si lumea amestecata. Nu sunt ambulante, politii, sirene si autobuze. Oamenii se plimba, unii manânca sau beau o bere, discutând în multe limbi sau pur si simplu tacând, într-o moleseala molipsitoare. Mâncasem ce ne daduse o fetita blonda cu ochi albastri, o prea frumoasa fata ca sa fie frantuzoaica. Si nici nu era. De dupa colt se auzeau aduse de vânt sunetele unei trompete, glasuri, aplauze razlete, din când în când un fluierat scurt si scazut de politist. Ne-am dezlipit cu greu de scaune, am facut câtiva pasi si ne-am asezat mai încolo într-un mic parculet cu platani, pe treptele unui chiosc. Se cânta si se asculta jazz, se mânca înghetata si se bea bere, uneori mai trecea câte o bicicleta luând-o în sus spre catedrala, era un concurs probabil si un gardian sufla timid în fluierul lui, sa nu deranjeze dar sa si deschida drumul ciclistilor. Atmosfera de început de secol…trecut. Era ceva ciudat însa, sunetele muzicii ma faceau din ce în ce mai atent. Nu era nimic strident, era o placere care se oferea si nu cerea nimic în loc. Dupa atâta saracie indecenta si ostentativa care cersea pe Elysée cu o seara înainte prin preajma unor bogatii si mai indecente, sa vezi în sfârsit ceva decent parea iesit din comun. Si cum nu-mi place ideea de excelenta a normalului am devenit atent. O voce cânta într-o engleza deloc mutilata. Fiecare muzician avea mai multe instrumente, în jurul lor pe jos erau sticle de apa si termosuri cu cafea, stai putin, asta-i altceva, nu par a fi chiar unii care îsi câstiga un pahar de bere cântând. In fata, pe o masa, mai multe CD-uri. Am cumparat un CD într-o pauza, am vorbit cu cel care cânta si “juca” la trompeta, ne-a povestit putin despre el si prietenii lui, pe urma s-a asezat sa se odihneasca cu o carte în mâna. Are acasa la Venice o nevasta si doua fete. Deodata l-am privit cu simpatie. Cine are o fata (sau fete) este un om adevarat.
M-am uitat si pe internet si iata ce-am aflat. Richard Miller locuieste lânga LA, în California. Jazzul l-a purtat cam peste tot în America si prin alte parti. Dupa ce a facut un quartet de jazz la Paris în 1990 pentru câteva spectacole, Richard « Dick » Miller a revenit în Orasul Luminilor pe la sfârsitul anilor ’90 ca sa se alature francezilor Philippe « Alfred » Audibert, Siegfried « Ziggy » Mandace si Jean Cortes, îndragostiti si ei de jazzul anilor ’20. Au avut spectacole dar au cântat si pe stradute romantice si în bistrouri. Discul se si numeste « Hot Jazz dans le Boulevard » si se pot auzi chiar zgomotele strazii.
I'll Be a Friend With Pleasure
Hot Lips
Lumea vorbeste, cineva bate ritmul, unul fluiera, câtiva aplauda..., nu, nu e textul mai bun, e foarte real, muzica face totul...
sâmbătă, 29 august 2009
Mesaje, scrisori si poezii de dragoste
Subiectul este inepuizabil. Mai întâi poza clasica trimisa iubitei din armata, cu dedicatie si cu mâna stânga la centirom, sa se vada si ceasul : ”Nu uitându-te la fotografie sa-ti amintesti de mine, ci amintindu-ti de mine sa te uiti la fotografie”. Tipul “rasat, inteligent si putin smecher”.
Tot iubitei de departe : ”Aseara m-am îmbatat / Si de scris m-am apucat / Si când scriam mai vârtos / Am scapat condeiul jos / S-a rupt tocul si penitza / Sarut ochii si guritza. / Te sarut prin carte / Caci guritza ti-e departe ! ”. Tipul “poeti blestemati”, din cauza carora nu se mai face absint în Franta.
Mâneni povestea ca pe vremea când era prizonier la marele prieten rus tocmai la Vladivostok (”cel ce stapâneste Orientul”, eheiii ce vremuri !!) avea un ”coleg de studii” care a trimis o carte postala iubitei, simtind liberarea aproape : ”Stimata Domnisoara, cu ocazia adevaratului spirit ce am avut a va scrie aceste putine si placute cuvinte, va ador o fericire-n viitor, idem si celor care va iubesc pe D-voastra !”. Tipul “intelectual fin si manierat”.
Si mai catre zilele noastre :
…
Iar noaptea, când orasul prin case s-a culcat
Si se-auzea doar ceasul batând de la Palat,
In coltul meu eu vise cu tine depanam
Si-n leaganul sperantei, timid, ma leganam.
…
Iar dac’a mele versuri, Malina, nu-ti vor place,
Sa nu fii suparata, inima rea nu-ti face,
Caci iata, sa ma ierti ma rog cu tot frumosul
Eu care-am scris aceasta, Dan V. misteriosul.
Numele andrisantului este fictiv, fireste. Intre cele doua strofe era un lung poem cu influente multiple. Si câte alte creatii n-au mai fost! Visam ca visez. Cu mintea de azi ziceam si eu ca Poe : ”Tin în mâna mea tezaur / Fire de nisip de aur…”. Metafora ar fi fost fortata pentru ca de fapt ea era bruneta. Dar oricum, nu cred ca rezolvam mai mult. Mi-am dat seama târziu ca am trimis toata aceasta literatura plus felicitari pictate de Pasti si Anul Nou (dragostea n-a durat mai mult de un an, pe urma ea s-a maritat), la o adresa gresita. Ce s-a întâmplat, casa era mare, mai era si la un colt de strada si fiind întuneric n-am vazut exact unde a intrat Domnisoara. Asa ca am trimis totul din pacate la exact jumatatea de casa unde nu statea ea, dar din fericire statea unchiul D-sale. A recuperat deci corespondenta, vedeam asta din zâmbetul sugubat al ochilor ei albastri în fiecare zi când ieseam de la ore. I-am mai scris un singur poem, de despartire si cu explicatii, de data asta la adresa buna :
”… Plicul trimeteam, / Fara sa ma-ndoi, / Pe Gheorghiu Stefan / La numarul doi / Far’ sa stiu c-aice / Tu de fapt nu stai / Ci, zau, merit bice, / Unchiul Neculai.”
Era profesoara mea de engleza.
Tot iubitei de departe : ”Aseara m-am îmbatat / Si de scris m-am apucat / Si când scriam mai vârtos / Am scapat condeiul jos / S-a rupt tocul si penitza / Sarut ochii si guritza. / Te sarut prin carte / Caci guritza ti-e departe ! ”. Tipul “poeti blestemati”, din cauza carora nu se mai face absint în Franta.
Mâneni povestea ca pe vremea când era prizonier la marele prieten rus tocmai la Vladivostok (”cel ce stapâneste Orientul”, eheiii ce vremuri !!) avea un ”coleg de studii” care a trimis o carte postala iubitei, simtind liberarea aproape : ”Stimata Domnisoara, cu ocazia adevaratului spirit ce am avut a va scrie aceste putine si placute cuvinte, va ador o fericire-n viitor, idem si celor care va iubesc pe D-voastra !”. Tipul “intelectual fin si manierat”.
Si mai catre zilele noastre :
…
Iar noaptea, când orasul prin case s-a culcat
Si se-auzea doar ceasul batând de la Palat,
In coltul meu eu vise cu tine depanam
Si-n leaganul sperantei, timid, ma leganam.
…
Iar dac’a mele versuri, Malina, nu-ti vor place,
Sa nu fii suparata, inima rea nu-ti face,
Caci iata, sa ma ierti ma rog cu tot frumosul
Eu care-am scris aceasta, Dan V. misteriosul.
Numele andrisantului este fictiv, fireste. Intre cele doua strofe era un lung poem cu influente multiple. Si câte alte creatii n-au mai fost! Visam ca visez. Cu mintea de azi ziceam si eu ca Poe : ”Tin în mâna mea tezaur / Fire de nisip de aur…”. Metafora ar fi fost fortata pentru ca de fapt ea era bruneta. Dar oricum, nu cred ca rezolvam mai mult. Mi-am dat seama târziu ca am trimis toata aceasta literatura plus felicitari pictate de Pasti si Anul Nou (dragostea n-a durat mai mult de un an, pe urma ea s-a maritat), la o adresa gresita. Ce s-a întâmplat, casa era mare, mai era si la un colt de strada si fiind întuneric n-am vazut exact unde a intrat Domnisoara. Asa ca am trimis totul din pacate la exact jumatatea de casa unde nu statea ea, dar din fericire statea unchiul D-sale. A recuperat deci corespondenta, vedeam asta din zâmbetul sugubat al ochilor ei albastri în fiecare zi când ieseam de la ore. I-am mai scris un singur poem, de despartire si cu explicatii, de data asta la adresa buna :
”… Plicul trimeteam, / Fara sa ma-ndoi, / Pe Gheorghiu Stefan / La numarul doi / Far’ sa stiu c-aice / Tu de fapt nu stai / Ci, zau, merit bice, / Unchiul Neculai.”
Era profesoara mea de engleza.
miercuri, 26 august 2009
Leapsa de la Dunia…
Ce mi-ai facut tu, Duduca ! E mai usor un interviu la TV !
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
La început m-am gândit la Maitreyi, dar nu, e trist, dupa cartea asta ar fi si mai rau. Pe urma « Ar fi fost prea frumos » de Ioan Chirila, ca si cum n-ar mai putea sa fie. « Dragoste cu vorbe si copaci » de Costache Olareanu, asta-i ! Cred ca trebuie sa fii întâi în stare sa râzi de dragostea care te-a dezamagit, ca sa poti lua în serios una noua.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Dupa 30 de ani ne recomandam carti de citit cu creionul în mâna. Ultima pe care i-am recomandat-o a fost « Despre oameni frumosi » de Dan Puric. Nu ca razbunare...
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
« Declaratie de iubire » de ... Gabriel Liiceanu, nu doar pentru paragraful: « Fiecare om îsi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura în care el este e data de … mâna aceea de oameni … pe care i-a iubit… ».
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Daca ar fi baiat, daca ar sti ce înseamna « barbat », daca ar sti ce înseamna « femeie » si mai ales daca ar sti ce înseamna « femeie-belea », l-as OBLIGA sa citeasca « Pourquoi les hommes adorent les chieuses » si « Pourquoi les hommes épousent les chieuses », amândoua de Sherry Argov. Citez dintr-un clasic în viata: « De mici trebuie sa invatam ce inseamna… ».
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?
« Don Fernando » de Fernand Fournier-Aubry. Eu fac o diferenta mare între aventurier si calator, calatorul cu valiza si prospecte. Si prefer aventurierul (evident, ce n-am fost niciodata), iar Don Fernando a fost un adevarat aventurier.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
« Honoré de Balzac » de Dr. André Jeannot, « acest Balzac culcat pe divanul unui psihiatru ardenez », cum îmi spune autorul în dedicatie. Cam ce ar trebui sa stii despre cineva înainte de a-l judeca. Nimeni în lumea asta nu poate dusmani daca este sanatos la cap. Si pentru ca dusmani totusi exista, trebuie tratati… acolo.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
I-as recomanda 52 de carti, la alegere. Nu, nu cele la care va gânditi, vreau sa spun câte o carte pe saptamâna, la alegerea lui, timp de un an. Daca dupa un an tot nu merge, poate trece la pachetul de 52 la care v-ati gândit la început.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?
« Tratat de descompunere » de Emil Cioran. Ca sa stie ca o parte din el este deja cadavru si ca poate sfârsi « citind » o carte cu susul în jos.
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul pe lista mea este ultimul care a iesit cu un text. Deci azi… acum, este Fata Moshului, a doua gradinareasa all time, careia îi recomand « Toutes les plantes qui soignent », de Ameenah Gurib-Fakim.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
« Mille cocktails ». Prima data îl bei când ti-l da altul, a doua oara îl faci tu de proba, a treia oara ca sa-l întelegi. N-ai nici timp, nici bani, nici chef sa le faci pe toate de câte trei ori. Deci mai ramân destule pentru « dupa aceea ».
Mai departe la Mihaela, Schnappi, Raducu, Vara-Toamna si ultimul meu prieten Sandu Grecu.
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
La început m-am gândit la Maitreyi, dar nu, e trist, dupa cartea asta ar fi si mai rau. Pe urma « Ar fi fost prea frumos » de Ioan Chirila, ca si cum n-ar mai putea sa fie. « Dragoste cu vorbe si copaci » de Costache Olareanu, asta-i ! Cred ca trebuie sa fii întâi în stare sa râzi de dragostea care te-a dezamagit, ca sa poti lua în serios una noua.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Dupa 30 de ani ne recomandam carti de citit cu creionul în mâna. Ultima pe care i-am recomandat-o a fost « Despre oameni frumosi » de Dan Puric. Nu ca razbunare...
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
« Declaratie de iubire » de ... Gabriel Liiceanu, nu doar pentru paragraful: « Fiecare om îsi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura în care el este e data de … mâna aceea de oameni … pe care i-a iubit… ».
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Daca ar fi baiat, daca ar sti ce înseamna « barbat », daca ar sti ce înseamna « femeie » si mai ales daca ar sti ce înseamna « femeie-belea », l-as OBLIGA sa citeasca « Pourquoi les hommes adorent les chieuses » si « Pourquoi les hommes épousent les chieuses », amândoua de Sherry Argov. Citez dintr-un clasic în viata: « De mici trebuie sa invatam ce inseamna… ».
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?
« Don Fernando » de Fernand Fournier-Aubry. Eu fac o diferenta mare între aventurier si calator, calatorul cu valiza si prospecte. Si prefer aventurierul (evident, ce n-am fost niciodata), iar Don Fernando a fost un adevarat aventurier.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
« Honoré de Balzac » de Dr. André Jeannot, « acest Balzac culcat pe divanul unui psihiatru ardenez », cum îmi spune autorul în dedicatie. Cam ce ar trebui sa stii despre cineva înainte de a-l judeca. Nimeni în lumea asta nu poate dusmani daca este sanatos la cap. Si pentru ca dusmani totusi exista, trebuie tratati… acolo.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
I-as recomanda 52 de carti, la alegere. Nu, nu cele la care va gânditi, vreau sa spun câte o carte pe saptamâna, la alegerea lui, timp de un an. Daca dupa un an tot nu merge, poate trece la pachetul de 52 la care v-ati gândit la început.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?
« Tratat de descompunere » de Emil Cioran. Ca sa stie ca o parte din el este deja cadavru si ca poate sfârsi « citind » o carte cu susul în jos.
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Primul pe lista mea este ultimul care a iesit cu un text. Deci azi… acum, este Fata Moshului, a doua gradinareasa all time, careia îi recomand « Toutes les plantes qui soignent », de Ameenah Gurib-Fakim.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
« Mille cocktails ». Prima data îl bei când ti-l da altul, a doua oara îl faci tu de proba, a treia oara ca sa-l întelegi. N-ai nici timp, nici bani, nici chef sa le faci pe toate de câte trei ori. Deci mai ramân destule pentru « dupa aceea ».
Mai departe la Mihaela, Schnappi, Raducu, Vara-Toamna si ultimul meu prieten Sandu Grecu.
duminică, 23 august 2009
Repetitii pentru diverse evenimente
A propos de pixelul din PCR-ul lui Costel. Când eram la liceu ma luase la ochi un frizer, era o frizerie la Victoria, unde era cinemaul, ca aveam par mult, negru si îi placea lui ceafa mea, din punct de vedere profesional. M-a tuns gratis vreo trei luni, de doua ori pe saptamâna, facea repetitii pentru un concurs de-al lor. Imi facea carari în toate directiile si ma usca cu phoenul. In clasa ma duceam sa deschid geamul fara sa ma trimita nimeni si ma mai uitam în sticla sa vad daca nu mi s-a deranjat vreun fir de par din cap. Pâna mi-a spus într-o zi D-na Tiba de Biologie: "Las’ ca esti bine, poti sa iesi la tabla". Polenizarea… Gâzute, albinute, insecte, flori, primavara, ma rog, m-am scos pâna la urma, am desenat o floare pe tabla, s-o mirosi nu alta.
In duminica decisiva afara ploua marunt, eu eram obosit ca-mi petrecusem sâmbata în cimitir la Eternitatea desenând monumente cu Laura, asa ca am zis "pas", tuns sunt, nu mai pot eu de concursul lui, pe scurt nu m-am mai dus. "Meseria, bratara de aur" se chema, era concurs national. "Noi doi" ajunseseram la faza pe judet... Dupa asta ocoleam frizeria Victoria, m-am tuns numai în Tatarasi, la noi în cartier.
O mai spun pe asta si gata : cea mai tare faza cu D-na Tiba tot Zum a facut-o. Ne preda Anatomia de data asta (sa fi fost deja într-a XII-a ?). "Avram poftim la tabla si vorbeste despre structura inimii". Si unde nu-mi deseneaza Zumache pe tabla cu creta colorata o inima ezact ca alea cioplite cu briceagul pe bancile din Copou…, sageata mai lipsea. Si dupa aia mai face si o cruce înauntru ca sa explice cum vine problema cu cele patru camarute : alea de sus, auricule si cele de jos… A fost singura data când am vazut-o pe D-na Tiba râzând în hohote, noi eram deja cazuti printre banci. "Tu n-ai mai vazut niciodata o inima, Avram?". "Ba da, tovarasa profesoara, dar toate-s asa. Am si pe banca una desenata...". "Treci la loc", nici nota nu i-a pus, desi Zum stiuse perfect, nu prea le avea însa cu desenul…
In duminica decisiva afara ploua marunt, eu eram obosit ca-mi petrecusem sâmbata în cimitir la Eternitatea desenând monumente cu Laura, asa ca am zis "pas", tuns sunt, nu mai pot eu de concursul lui, pe scurt nu m-am mai dus. "Meseria, bratara de aur" se chema, era concurs national. "Noi doi" ajunseseram la faza pe judet... Dupa asta ocoleam frizeria Victoria, m-am tuns numai în Tatarasi, la noi în cartier.
O mai spun pe asta si gata : cea mai tare faza cu D-na Tiba tot Zum a facut-o. Ne preda Anatomia de data asta (sa fi fost deja într-a XII-a ?). "Avram poftim la tabla si vorbeste despre structura inimii". Si unde nu-mi deseneaza Zumache pe tabla cu creta colorata o inima ezact ca alea cioplite cu briceagul pe bancile din Copou…, sageata mai lipsea. Si dupa aia mai face si o cruce înauntru ca sa explice cum vine problema cu cele patru camarute : alea de sus, auricule si cele de jos… A fost singura data când am vazut-o pe D-na Tiba râzând în hohote, noi eram deja cazuti printre banci. "Tu n-ai mai vazut niciodata o inima, Avram?". "Ba da, tovarasa profesoara, dar toate-s asa. Am si pe banca una desenata...". "Treci la loc", nici nota nu i-a pus, desi Zum stiuse perfect, nu prea le avea însa cu desenul…
vineri, 21 august 2009
Pe drum spre Iasi...
... am tinut legatura permanent cu Radu. Afara era frumos, calm, mergeam încet, nu eram grabiti, o stare placuta de bine ne cuprinsese pe amândoi. Am ajuns pe la 11 noaptea. Cu toate ca stiam amândoi unde sta, el era ca o Julieta la balcon. Am repetat ritualul cu electronica si bagajul. Umerase, camasi, costume... Acum le mai aveam si pe ale mele. Radu ne-a asteptat cu margele. Da, margele într-o sticla de palinca galbui-roscata. O stiam de asta iarna si stiam ca-i buna si ca mai pastreaza o sticla, tot de doi litri, pentru întâlnire. “Moncher era cam agitat ca nu mai ajungeti. Trebuie sa-l sunam sa se linisteasca”. Il stiti pe Moncher, e un personaj mai vechi, coleg cu noi dintra-ntâia. Ne-am gospodarit între noi trei : trei pahare mici (nu le-am mai murdarit si pe astea), trei pahare mari, trei farfurii, furculite si cutite si mai multe cutii de plastic direct din frigider cu telemea, cas, urda, rosii, ardei si ceapa. Doar atât. "Racituri nu, sunt cam grele seara, le lasam pentru dimineata". “Hai sa-l sunam pe Moncher c-am ajuns“ spune Vichi într-o pauza. Ne-am uitat la ceas: 4 dimineata?? “Alo, Moncher, salut! Cred ca nu te-am sculat. Bai, nu stiu ce-i cu Radu. Noi ajungem acusi, suntem la Bucium, am avut un drum greu, era aglomeratie. Problema este ca trebuie sa mergem la el si nu raspunde la telefon. O fi acasa? “. “Cre’ ca este, un’ sa fie la o’a asta, da’ ma gândesc si io ca poate doaaa’me... Am vo’bit cu el adinioarea si va astepta. Da’ ce s-aude, sunteti mai multi în masina?“. “Nu, l-a apucat tusea pe Dan de la tigara… Bine, daca Radu nu-i acasa, venim la tine, pa!“. Buciumul este un deal la vreo juma’ de ora de Iasi, iar pe noi, ceilalti doi, ne apucase tusea de râs pe muteste. Era trecut de 5 când a luat si Radu telefonul. “Ce faci Moncher, dormi?“. “As fi vrut eu da’ m-am trezit acu’ vreun ceas când m-o sunat Vichi“. “Si unde erau? “. “La Bucium, da’ ce, înca n-o ajuns?“. “Nu, chiar ma îngrijoreaza. Bine Moncher, te tin la curent. Somn usor!“. “Ce somn bre, ca mi-o fugit di tat. Acus’ plec la slujba“. Avea si el dreptate, era joi. “Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. Iar ne prinsese dimineata la povesti !
Mai departe stiti din istoriile scurte scrise noaptea acolo. Cu Costel am fost mereu în contact pe blog, a asteptat sa ne desteptam cât de cât si cred ca pe la 10 dimineata era si el cu noi. Si pe urma am plecat sa-l sarbatorim. Deci, va urma.
Later edit: dar dupa o pauza.
miercuri, 19 august 2009
Vichi…
Pasiunea lui, motocicletele BMW, are vreo zece......a ajuns la mine pe 19 spre 20 mai pe la 1 noaptea. Pe 15 plecase din Brisbane iar pe 18 dimineata aterizase pe Roissy unde îl astepta o masina închiriata. Din tot timpul asta 25 de ore le petrecuse în avion. Si pe urma 40 la volan, cu o pauza de câteva ore de somn undeva, prin Austria. Venea prima data la o întâlnire a promotiei. Acuma trebuie sa-l cunoasteti pe Vichi. Sau macar sa vi-l închipuiti. E un tip pentru care orice problema tehnica trebuie sa aiba o solutie. Oriunde ar fi are în buzunar un briceag elvetian si o bucata de sârma: nu se stie niciodata. Când era elev a lipsit intentionat la o teza de franceza iar ora urmatoare când a dat-o era pregatit cu o mica instalatie: un cablu întins printre scândurile dusumelei pâna în fundul clasei unde era “microfonul” Raducu, alt cablu prin talpa pantofului lui, prin pantalon, pâna la gulerul hainei aproape de ureche unde era un mic difuzor. Asta se întâmpla prin ’65. Nu se prea vorbea de miniaturizare pe vremea aceea. Era destul sa puna piciorul pe sârma din podea si legatura era facuta.
Il urmarisem toata ziua, de la intrarea în tara, iar pe la miezul noptii, când banuiam ca trebuia sa ajunga, am coborât în strada. Dupa vreo ora de plimbare mi-a dat un telefon. Nu stia unde este si încercam sa-i explic în timp ce ma uitam împrejur. Am vazut o masina parcata mai de-a curmezisul la vreo 20 de metri. Soferul era afara si vorbea la telefon cu cineva. “Vichi?”, “Dan?” A mai durat înca vreo jumate de ora pâna am dus în casa bagajele si pâna si-a demontat toata electronica instalata în masina: avea trase cabluri de la baterie, iar înauntru conectate un laptop, iPodul, GPS-ul lui pe lânga cel al masinii, camera video si foto si doua telefoane. Baterii si redresoare peste tot. Am scos sticla de gin de la congelator si ceva de rontait rapid ca sa mearga mai usor.
“Nu vrei sa te culci? N-ai mai dormit într-un pat ca lumea de vreo cinci nopti! Hai ca Radu zicea ca daca ajungi mai repede sa mergem la Iasi cu o zi mai devreme ca avem treaba!”. “Daca vrei plecam si acuma si ajungem dimineata, eu tot sunt pornit. Si cu fusele astea orare oricum sunt dat peste cap, nu mi-e somn”. Pe 21 era ono-mastíca lui Maître Costel si aveam întâlnire. El ajunsese deja. “Dar mai bine hai sa gustam ginul ca se raceste! “. Mai vorbeam, dar si taceam lung si ne uitam doar unul la altul. Ne povesteam ce ne povestiseram de multe ori pe Skype si stiam. Plecarile noastre, familiile, greutatile, copiii, bucuriile, parintii, liceul, colegii, prietenií, priétenii …Uneori ochii ne erau împaienjeniti, de oboseala, de fum ? “Ia uite Vichi, ce vezi pe geam?“. O ceata rosiatica începea sa coloreze cerul. Se facuse dimineata. Am stat o noapte de vorba ?? Farfurii goale, pahare, halbe, cutii de bere (când am baut si bere ?) adunate pe mica masuta dintre fotoliile pe care stateam, da, am stat pâna-n zori, se pare ca da. Si n-am stat degeaba. Totusi am mai asteptat sa se faca lumina bine, aerul rece ne-a înviorat. “Stii, acum câteva zile eram la 20 000 de km. Imi faceam bagajul si ma gândeam la drumul care m-asteapta. Acuma sunt pe balcon la tine la Bucuresti. Ma crezi ca nu cred?”.
Am plecat spre Iasi pe la 4 dupa-masa, dupa multa telemea, multe rosii, o lipie proaspata si multe, multe cafele.
marți, 18 august 2009
miercuri, 12 august 2009
Zorba danseaza iar surdu’ nu aude dar le potriveste
O reflectie tinereasca si unele comentarii încruntate din ultima vreme m-au dus cu gândul la textul asta.
N-am sa mai alerg niciodata. Si eu am spus ceva asemanator acum peste 40 de ani, dar nu constatare, ci decizie, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare complet aiurea sa alergi ca sa alergi si nimic altceva. Alergatorii ma vor contrazice si au dreptate, este pasiunea lor. Nu înseamna ca nu mi-a placut sportul. Alerg(am) zeci de kilometri când jucam baschet sau tenis, alerg si acuma la fotbal, ma consum mai mult într-un meci de volei decât în zece ture de pista. Dar alerg(am) dupa o minge, aveam un adversar dincolo de fileu sau care-mi sufla în ceafa, alergam cu un scop. Merg zeci de kilometri cu bicicleta si daca timpul facut este mai prost ca ieri ma oftic. Trag de fiare câte-o ora si trebuie sa ridic mai mult ca data trecuta. Cum spune Costel, “îl iubesc pe profesorul Calugarita” care ne-a facut nu atât sa îndragim sportul ci sa-l întelegem si care a stiut mai bine ca altii ce ne trebuia noua dupa doua ore de matematica, la fel cum îl iubim si pe prof. Cohal, cel cu care le faceam si care ne-a limpezit drumul la multi dintre noi. Acum urmeaza câteva banalitati, dar doar pentru unii si pentru ca sunt repetate prea mult si mai ales de cei care nu le urmeaza: sportul te caleste, te învata sa-ti respecti adversarul cu care “te bati”, sa nu vezi în el un dusman, îti arata cum sa te recunosti învins si sa nu ti se urce la cap daca ai câstigat. Si te mai învata sa-ti depasesti limitele. Sau mai exact sa stii ca ti le poti depasi. Si atunci încerci si vezi ca poti. Asta am aflat-o si de la un prieten, fost sportiv de mare, uriasa performanta. Alergam cu el la Busteni sa cautam un doctor pentru o fetita care-si rupsese un picior. “Nu mai pot Cornele, simt ca lesin”, ”Ba mai poti Dane, în capul tau nu mai poti”. Si am ajuns o data cu el.
Cu batrânetea este însa altceva. Panseu de doi bani: “începi sa îmbatrânesti imediat dupa ce te nasti”. Mai depinde si cum o faci. Ramâne valabil ce spune Cornel, îmbatrânesti “în capul tau”. Unii mai devreme, altii mai târziu. Poti hotarî eventual s-o lasi mai moale, “de mâine o sa alerg mai putin sau mai încet“, dar nu “niciodata”. Batrânetea nu vine de la o zi la alta, nu cred ca spui chestia asta brusc, într-o dimineata când te scoli. Daca începi sa gândesti asa esti deja condamnat. Ca sa ramânem tot în zona alergatului, e ca si cum ai trecut de ultimul viraj, cel cu groapa de apa, ai ajuns pe ultima linie dreapta si deodata te opresti. Nu mai vrei sa alergi, crezi ca nu mai poti. Nu te mai uiti la tribune, nu auzi ca unii te aplauda, altii te fluiera, nu mai vezi iarba verde de pe teren, nici soarele care te ucide sau ploaia care se varsa în capul tau, nu-ti mai este sete, nici foame, nu mai ai pofta de nimic, vezi doar linia aia alba care se apropie. Ea de tine, nu tu de ea. Si începi sa-i înjuri pe cei care-au ajuns deja sau pe aia care trec pe lânga tine. Sigur, e vina lor ca tu nu mai stii sa vrei. Suta asta de metri, ultima, nici nu mai trebuie facuta “asa”. Alearga pâna la capat chiar daca ai sa cazi secerat când ajungi.
Imi aduc aminte o secventa de câteva secunde de când eram copil, care ma mira abia acum, dar din ce în ce mai mult: iarna în vacanta îmi petreceam toata ziua pe patinoar si odata m-am pomenit gândind, pe la vreo 15 ani “când o fi sa mor, sa fie pe patinoar, cu patinele în picioare”. De ce ma mir? Pentru ca ma surprind gândind la fel si acum, dar foarte degajat si neapasat. Poate nu neaparat pe patine. Sa nu credeti ca am început sa am obsesia asta. Ma gândesc vesel asa cum ma gândesc duminica sa merg sa iau pâine, sau cum mergea Maître dimineata sa cumpere cornuri ca s-o vada pe brutareasa. Va veni într-o zi ceata asta întunecata, e cel mai sigur lucru din lume. Când aud pe cineva spunând “asta nu moare în patul lui” ma apuca damblaua. Ca si cum daca ai muri într-un pat de spital ar fi mai bine. Si ce ? Ce-i asa mare sfârâiala sa mori în patul tau ? Murit într-un pat înseamna de cele mai multe ori zacut înainte. Multumesc, n-am nevoie ! Te chinui si tu si mai chinui si pe altii.
Deocamdata râd, am atâtea lucruri de care sa ma bucur !
N-am sa mai alerg niciodata. Si eu am spus ceva asemanator acum peste 40 de ani, dar nu constatare, ci decizie, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa alerg. Mi se pare complet aiurea sa alergi ca sa alergi si nimic altceva. Alergatorii ma vor contrazice si au dreptate, este pasiunea lor. Nu înseamna ca nu mi-a placut sportul. Alerg(am) zeci de kilometri când jucam baschet sau tenis, alerg si acuma la fotbal, ma consum mai mult într-un meci de volei decât în zece ture de pista. Dar alerg(am) dupa o minge, aveam un adversar dincolo de fileu sau care-mi sufla în ceafa, alergam cu un scop. Merg zeci de kilometri cu bicicleta si daca timpul facut este mai prost ca ieri ma oftic. Trag de fiare câte-o ora si trebuie sa ridic mai mult ca data trecuta. Cum spune Costel, “îl iubesc pe profesorul Calugarita” care ne-a facut nu atât sa îndragim sportul ci sa-l întelegem si care a stiut mai bine ca altii ce ne trebuia noua dupa doua ore de matematica, la fel cum îl iubim si pe prof. Cohal, cel cu care le faceam si care ne-a limpezit drumul la multi dintre noi. Acum urmeaza câteva banalitati, dar doar pentru unii si pentru ca sunt repetate prea mult si mai ales de cei care nu le urmeaza: sportul te caleste, te învata sa-ti respecti adversarul cu care “te bati”, sa nu vezi în el un dusman, îti arata cum sa te recunosti învins si sa nu ti se urce la cap daca ai câstigat. Si te mai învata sa-ti depasesti limitele. Sau mai exact sa stii ca ti le poti depasi. Si atunci încerci si vezi ca poti. Asta am aflat-o si de la un prieten, fost sportiv de mare, uriasa performanta. Alergam cu el la Busteni sa cautam un doctor pentru o fetita care-si rupsese un picior. “Nu mai pot Cornele, simt ca lesin”, ”Ba mai poti Dane, în capul tau nu mai poti”. Si am ajuns o data cu el.
Cu batrânetea este însa altceva. Panseu de doi bani: “începi sa îmbatrânesti imediat dupa ce te nasti”. Mai depinde si cum o faci. Ramâne valabil ce spune Cornel, îmbatrânesti “în capul tau”. Unii mai devreme, altii mai târziu. Poti hotarî eventual s-o lasi mai moale, “de mâine o sa alerg mai putin sau mai încet“, dar nu “niciodata”. Batrânetea nu vine de la o zi la alta, nu cred ca spui chestia asta brusc, într-o dimineata când te scoli. Daca începi sa gândesti asa esti deja condamnat. Ca sa ramânem tot în zona alergatului, e ca si cum ai trecut de ultimul viraj, cel cu groapa de apa, ai ajuns pe ultima linie dreapta si deodata te opresti. Nu mai vrei sa alergi, crezi ca nu mai poti. Nu te mai uiti la tribune, nu auzi ca unii te aplauda, altii te fluiera, nu mai vezi iarba verde de pe teren, nici soarele care te ucide sau ploaia care se varsa în capul tau, nu-ti mai este sete, nici foame, nu mai ai pofta de nimic, vezi doar linia aia alba care se apropie. Ea de tine, nu tu de ea. Si începi sa-i înjuri pe cei care-au ajuns deja sau pe aia care trec pe lânga tine. Sigur, e vina lor ca tu nu mai stii sa vrei. Suta asta de metri, ultima, nici nu mai trebuie facuta “asa”. Alearga pâna la capat chiar daca ai sa cazi secerat când ajungi.
Imi aduc aminte o secventa de câteva secunde de când eram copil, care ma mira abia acum, dar din ce în ce mai mult: iarna în vacanta îmi petreceam toata ziua pe patinoar si odata m-am pomenit gândind, pe la vreo 15 ani “când o fi sa mor, sa fie pe patinoar, cu patinele în picioare”. De ce ma mir? Pentru ca ma surprind gândind la fel si acum, dar foarte degajat si neapasat. Poate nu neaparat pe patine. Sa nu credeti ca am început sa am obsesia asta. Ma gândesc vesel asa cum ma gândesc duminica sa merg sa iau pâine, sau cum mergea Maître dimineata sa cumpere cornuri ca s-o vada pe brutareasa. Va veni într-o zi ceata asta întunecata, e cel mai sigur lucru din lume. Când aud pe cineva spunând “asta nu moare în patul lui” ma apuca damblaua. Ca si cum daca ai muri într-un pat de spital ar fi mai bine. Si ce ? Ce-i asa mare sfârâiala sa mori în patul tau ? Murit într-un pat înseamna de cele mai multe ori zacut înainte. Multumesc, n-am nevoie ! Te chinui si tu si mai chinui si pe altii.
Deocamdata râd, am atâtea lucruri de care sa ma bucur !
sâmbătă, 8 august 2009
I tried to leave you
Câteodata în pauza unui concert vine câte unul si spune bancuri. Jumatate de sala este la un suc sau la o tigara, ceilalti stau si discuta. Eu fac invers : între doua scrisuri vin cu o muzica. Tot Cohen, ultima melodie din spectacol, m-am gândit ca trebuie s-o auziti. Fiecare are un mic solo. Dupa trei ore de desfatare eram toti, spectatori si artisti, cuprinsi de o dulce toropeala, ca întotdeauna dupa ceva placut. Si înainte de plecare l-am mai auzit o data pe poet prezentându-si muzicienii si multumindu-le. A fost Bob Metzger cu un delicat solo de ghitara, temperamentalul Dino Soldo, maestrul “instrumentelor de vânt”, “impecabilul“ Neil Larsen la orga, neasteptat de sensibil pentru un nordic, vocea profunda a lui Sharon Robinson, vechea lui colaboratoare, Javier Mas, pasionatul barcelonez la banduria si alte instrumente cu coarde, Hattie si Charley Webb, sublimele “Webb sisters“ cu o secventa tulburatoare, Roscoe Beck si un solo de bas, lucru mai rar întâlnit si în sfârsit “printul preciziei“ Rafael Bernardo Gayol la tobe, “our time-keeper“, foarte discret. Si pe urma “Good night my darling, I hope you are satisfied …“. Da, chiar foarte mult.
joi, 6 august 2009
Roşu
Toata lumea stie ce greu este sa introduci o culoare noua în garderoba. Mai ales Doamnele. Dupa o banala bluza roşie de exemplu urmeaza fuste, centuri, pantofii cu posetele si eventual manusile aferente, esarfe, cordele si snurulete asortate. Ca sa nu spun ca si turcoazele trebuie schimbate cu rubine (sper ca am scris bine) sau granate sau în fine, nu mai intru în detalii. Dar nici pentru noi nu-i asa usor. Acum vreo doi ani a început sa-mi placa roşul. Ma batea gândul mai demult. Andreea prevazuse cu înca doi ani înainte si-mi luase un fular roşu si lung. Frumos din partea ei si frumos si fularul. Nu-i prea frig pe-aici dar îl port din când în când aruncat asa, cautat neglijent peste umar sau cu un nod larg care-mi tine cald în zona abdominabila. Nu sunt chiar asa rafinat ca sa-mi iau un costum negru cu captuseala roşie sau original ca sa port camasi roşii descheiate pâna în aceeasi zona la un costum tot negru sau alb de exemplu. Asa ca mi-am luat niste camasi roşii cu mâneci de toate felurile cu gândul sa le port unde nu este nevoie de staif. Tot Andreea mi-a mai luat si un pull roşu iar Nana a zis ca-s nebun si trebuie sa va spun ca amândoua se pricep foarte bine. In rest mi-am cumparat eu cam tot ce-mi mai trebuia ca sa pot improviza tinute sport pe baza de roşu. Am pâna si sosete roşii. Mai aveam o singura mica neîmplinire: as fi vrut si un pardon, slip, tot roşu. Ei bine, n-am gasit asa ceva. Si cum se apropia o scurta vacanta în România mi-am spus sa profit de oferta chinezeasca de acolo. Imediat ce am ajuns mi-am spus oful vecinilor nostri cei mai buni, Marina, consortul ei Costica (altul, nu Costel) si Kiki, o Doamna cu un simt al umorului pe care nu-l au multi si cu o vârsta la care si-l poate etala fara probleme. Care mi-a si dat solutia : « Dane, mergem mâine în piata la Domenii si-ti fac eu cadou o pereche. Da’ când venim acasa, ti-i pui si faci o poza cu mine ». Zis si facut, ca-n bancul cu iepurasul, a doua zi plecam în formatie completa, ajungem, intram într-un magazin, Kiki si cu mine în fata la tejghea, Nana, Marina si Costica în spate. De jur-împrejurul nostru chiloti si ciorapi pâna-n tavan. Si acolo are loc urmatorul dialog în trei, ca sa spun asa, delirant:
- Aveti chiloti?, întreaba Kiki, exact când voiam si eu sa pun aceeasi întrebare, dar mai ocolita.
- Da, doamna, de care?, raspunde duduia foarte calma si amabila, fara sa cada în capcana.
- Pentru domnu’, zice Kiki serioasa, luându-mi-o din nou înainte.
- Sigur, ce culoare?
- Roşii, raspunde senin Kiki înainte ca eu sa reusesc sa deschid gura.
- Da, bineînteles, ce masura?, dar parca era deja o mica ezitare în vocea ei.
- XL, zice Nana din spate, în timp ce eu ma întrebam ce-o sa mai spuna Kiki.
Nu stiu prin ce minune nu râdea nimeni, ca noi de obicei când râdem ne apuca durerea de burta, sfincterele stau sa pocneasca iar lacrimile curg siroaie. Aveam însa probleme de respiratie în timp ce tipa se uita perplexa de la una la alta:
- Da’ dumneavoastra de unde stiti?, a zis ea, tot calma, dar cu un zâmbet profesional putin strâmb.
- Eu sunt sotia domnului, a marturisit Nana.
- Si ... doamna?, arata ea cu degetul, într-un gest dandanachian ...
- Doamna este prietena lu’ domnu’, a mai apucat sa spuna Nana dupa care am izbucnit toti într-un râs nebun, inclusiv fata, usurata. Ati observat desigur ca eu n-am reusit sa scot nici o vorba.
Am avut dreptul si la o pereche de ciorapi roşii ca bonus dupa ce Kiki mi-a ales mai multe perechi de chiloti în nuante diferite de roşu. A propos, de ce se spune pereche si chiloti daca-i doar unul singur ?
Bineînteles ca acasa am facut poza de rigoare si a trebuit sa fac cinste la toti, ca sa nu spun ca i-am udat.
- Aveti chiloti?, întreaba Kiki, exact când voiam si eu sa pun aceeasi întrebare, dar mai ocolita.
- Da, doamna, de care?, raspunde duduia foarte calma si amabila, fara sa cada în capcana.
- Pentru domnu’, zice Kiki serioasa, luându-mi-o din nou înainte.
- Sigur, ce culoare?
- Roşii, raspunde senin Kiki înainte ca eu sa reusesc sa deschid gura.
- Da, bineînteles, ce masura?, dar parca era deja o mica ezitare în vocea ei.
- XL, zice Nana din spate, în timp ce eu ma întrebam ce-o sa mai spuna Kiki.
Nu stiu prin ce minune nu râdea nimeni, ca noi de obicei când râdem ne apuca durerea de burta, sfincterele stau sa pocneasca iar lacrimile curg siroaie. Aveam însa probleme de respiratie în timp ce tipa se uita perplexa de la una la alta:
- Da’ dumneavoastra de unde stiti?, a zis ea, tot calma, dar cu un zâmbet profesional putin strâmb.
- Eu sunt sotia domnului, a marturisit Nana.
- Si ... doamna?, arata ea cu degetul, într-un gest dandanachian ...
- Doamna este prietena lu’ domnu’, a mai apucat sa spuna Nana dupa care am izbucnit toti într-un râs nebun, inclusiv fata, usurata. Ati observat desigur ca eu n-am reusit sa scot nici o vorba.
Am avut dreptul si la o pereche de ciorapi roşii ca bonus dupa ce Kiki mi-a ales mai multe perechi de chiloti în nuante diferite de roşu. A propos, de ce se spune pereche si chiloti daca-i doar unul singur ?
Bineînteles ca acasa am facut poza de rigoare si a trebuit sa fac cinste la toti, ca sa nu spun ca i-am udat.
duminică, 2 august 2009
Gaudí
Probabil este buna virginitatea pentru ca, teoretic cel putin, poti deveni geniu, nu te mai perturba nimic. Dar tot teoretic poti sa mori calcat de tramvai.
La sfârsitul secolului XIX Contele de Güell a cumparat pe înaltimile din nordul Barcelonei un teren pe care intentiona sa faca mai multe rezidente aristocratice. Proiectul i-a fost dat lui Gaudí care l-a realizat între 1900 si 1914. Pâna la urma rezidentele n-au mai fost construite si terenul a devenit proprietatea municipalitatii care l-a transformat în parc public în 1923, Parcul Güell.
Punctele de atractie sunt o mare scara dubla la intrare strajuita de un dragon, sala cu 86 de coloane care sustin plafonul decorat de Josep Maria Jujol, deasupra caruia este imensul balcon cu o vedere extraordinara a întregului oras pâna la mare. Pe aleile acoperite sustinute de coloane înclinate întâlnesti artisti de tot felul care adauga înca un pic de ireal la senzatia de vis pe care o ai plimbându-te prin parc.
Casa Batlló, cunoscuta la Barcelona sub numele de Casa de oase îsi merita numele datorita arhitecturii : balcoanele sunt ca niste cranii, coloanele de la primul etaj au forma unor oase si în general, detaliile fatadei te fac sa te gândesti la un schelet. Totul este ondulat si acoperit cu un mozaic din sticla si ceramica. Coloanele de la baza cladirii sunt trunchiuri de arbori iar acoperisul este spatele unui dragon pe care ceramica sunt de fapt solzii. Scara interioara te face sa te gândesti la coloana vertebrala a acestui blând animal domestic. Casa a fost construita în 1877 si renovata de Gaudí pentru un industrias la începutul sec. al XX-lea.
Casa Milà, facuta tot de Gaudí între 1906 – 1910 este numita ironic de barcelonezi La Pedrera, Cariera de piatra. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca si celelalte constructii ale lui Gaudí nu are nici o linie dreapta. La înaltimea de 37 de metri se afla o imensa terasa, bineînteles tot ondulata. Proiectul nu a fost deloc apreciat de cei care l-au comandat, proprietarii calificând-o "oribila" si refuzând chiar sa plateasca în întregime suma convenita initial. In urma unui proces Gaudí a recuperat diferenta pe care a donat-o unui asezamânt religios. Casa Milà este unul din monumentele cele mai vizitate din Barcelona.
La Sagrada Família, Temple Expiatori de la Sagrada Familia în catalana, este opera cea mai celebra a lui Gaudí. Era atât de robit de creatia sa încât în ultima parte a vietii a locuit chiar în templu. Constructia a început în 1882 si dupa cât se pare va mai dura înca zeci bune de ani chiar daca spaniolii (catalanii) îsi propun sa o termine pâna în 2026, pentru centenarul mortii lui Gaudí. Arhitectul initial a fost înlocuit în 1883 cu Gaudí, pe atunci în vârsta de doar 31 de ani.
Chiar neterminata, Sagrada Familia este deja pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Fatada Nativitatii apartine lui Gaudí, dar din pacate multe din planurile si machetele ramase dupa moartea lui au fost distruse în timpul razboiului din Spania. Astfel, fatada Pasiunii a fost facuta dupa 1987 de Josep Maria Subirachs i Sitjar, sculptor si pictor catalan contemporan. Stilurile celor doua fatade sunt evident diferite. Criteriile de estetica schimbându-se în timpul constructiei, ca si amprenta artistilor care au creat, lucrarile actuale respecta mai mult sau mai putin proiectul initial al lui Gaudí, ceea ce constituie subiect de polemici. De altfel polemicile au însotit mereu constructia catedralei, înca din 1965 punându-se la îndoiala oportunitatea unui asemenea lacas într-o societate moderna.
Pe fatada Pasiunii a lui Subirachs se vede, printre alte sculpturi, si patratul magic, în care, oricum ai aduna (pe verticala, orizontala, diagonala etc.) rezultatul este tot 33.
Ultimii ani din viata Gaudí i-a conscrat interiorului, facând machete la scara 1/10 : coloanele, boltile, vitraliile cu studiul luminii, acoperisurile si peretii de legatura. Coloanele sunt copaci, lumina se filtreaza potrivit printre frunze. Prea multa lumina omoara o opera de arta spunea artistul, la fel ca si întunericul. Lumina lui Gaudí este ireala, fumurie si totusi îndestulatoare. Oare razele diminetii nu se vad cel mai bine prin aburii care se ridica într-o padure?
Fatada Nativitatii si înauntrul templului îti arata natura cu tot ce a creat Dumnezeu si cu toata puterea si simbolurile cu care a fost daruita omului. Când s-a nascut Hristos natura exista si asta se vede. Cele doua turnuri ale fatadei se sprijina pe doua broaste testoase, de apa si de pamânt, simboluri ale stabilitatii. Gaudí vorbeste prin pietrele sale cu fiecare dintre noi: un agricultor vede acolo plantele, un fermier animalele, religiosul vede Nasterea lui Hristos si Buna Vestire, artistul puritatea liniilor, iar cel de formatie exacta solutiile tehnice.
In iulie 1926 Gaudí este calcat de un tramvai. Un batrân, îmbracat în haine proaste si uzate. Nimeni nu l-a recunoscut si a fost dus prea târziu la un spital pentru saraci. Prietenii l-au gasit abia a doua zi dar a refuzat sa fie mutat într-un spital mai bun. Trei zile mai apoi, pe 10 iulie, îsi da sfârsitul. Celebrul, dupa moarte, Gaudí este înmormântat pe 12 iulie, în cripta din Sagrada Familia, templu care i-a fost casa în ultimii ani de viata. Ceremonia si multimea care a participat au fost pe masura geniului sau si a ceea ce a creat.
Salvador Dali spunea ca "lucrarile de terminare a catedralei ar trebui încredintate conducatorilor de tramvai cu titlu expiatoriu".
La sfârsitul secolului XIX Contele de Güell a cumparat pe înaltimile din nordul Barcelonei un teren pe care intentiona sa faca mai multe rezidente aristocratice. Proiectul i-a fost dat lui Gaudí care l-a realizat între 1900 si 1914. Pâna la urma rezidentele n-au mai fost construite si terenul a devenit proprietatea municipalitatii care l-a transformat în parc public în 1923, Parcul Güell.
Punctele de atractie sunt o mare scara dubla la intrare strajuita de un dragon, sala cu 86 de coloane care sustin plafonul decorat de Josep Maria Jujol, deasupra caruia este imensul balcon cu o vedere extraordinara a întregului oras pâna la mare. Pe aleile acoperite sustinute de coloane înclinate întâlnesti artisti de tot felul care adauga înca un pic de ireal la senzatia de vis pe care o ai plimbându-te prin parc.
Casa Batlló, cunoscuta la Barcelona sub numele de Casa de oase îsi merita numele datorita arhitecturii : balcoanele sunt ca niste cranii, coloanele de la primul etaj au forma unor oase si în general, detaliile fatadei te fac sa te gândesti la un schelet. Totul este ondulat si acoperit cu un mozaic din sticla si ceramica. Coloanele de la baza cladirii sunt trunchiuri de arbori iar acoperisul este spatele unui dragon pe care ceramica sunt de fapt solzii. Scara interioara te face sa te gândesti la coloana vertebrala a acestui blând animal domestic. Casa a fost construita în 1877 si renovata de Gaudí pentru un industrias la începutul sec. al XX-lea.
Casa Milà, facuta tot de Gaudí între 1906 – 1910 este numita ironic de barcelonezi La Pedrera, Cariera de piatra. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Ca si celelalte constructii ale lui Gaudí nu are nici o linie dreapta. La înaltimea de 37 de metri se afla o imensa terasa, bineînteles tot ondulata. Proiectul nu a fost deloc apreciat de cei care l-au comandat, proprietarii calificând-o "oribila" si refuzând chiar sa plateasca în întregime suma convenita initial. In urma unui proces Gaudí a recuperat diferenta pe care a donat-o unui asezamânt religios. Casa Milà este unul din monumentele cele mai vizitate din Barcelona.
La Sagrada Família, Temple Expiatori de la Sagrada Familia în catalana, este opera cea mai celebra a lui Gaudí. Era atât de robit de creatia sa încât în ultima parte a vietii a locuit chiar în templu. Constructia a început în 1882 si dupa cât se pare va mai dura înca zeci bune de ani chiar daca spaniolii (catalanii) îsi propun sa o termine pâna în 2026, pentru centenarul mortii lui Gaudí. Arhitectul initial a fost înlocuit în 1883 cu Gaudí, pe atunci în vârsta de doar 31 de ani.
Chiar neterminata, Sagrada Familia este deja pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Fatada Nativitatii apartine lui Gaudí, dar din pacate multe din planurile si machetele ramase dupa moartea lui au fost distruse în timpul razboiului din Spania. Astfel, fatada Pasiunii a fost facuta dupa 1987 de Josep Maria Subirachs i Sitjar, sculptor si pictor catalan contemporan. Stilurile celor doua fatade sunt evident diferite. Criteriile de estetica schimbându-se în timpul constructiei, ca si amprenta artistilor care au creat, lucrarile actuale respecta mai mult sau mai putin proiectul initial al lui Gaudí, ceea ce constituie subiect de polemici. De altfel polemicile au însotit mereu constructia catedralei, înca din 1965 punându-se la îndoiala oportunitatea unui asemenea lacas într-o societate moderna.
Pe fatada Pasiunii a lui Subirachs se vede, printre alte sculpturi, si patratul magic, în care, oricum ai aduna (pe verticala, orizontala, diagonala etc.) rezultatul este tot 33.
Ultimii ani din viata Gaudí i-a conscrat interiorului, facând machete la scara 1/10 : coloanele, boltile, vitraliile cu studiul luminii, acoperisurile si peretii de legatura. Coloanele sunt copaci, lumina se filtreaza potrivit printre frunze. Prea multa lumina omoara o opera de arta spunea artistul, la fel ca si întunericul. Lumina lui Gaudí este ireala, fumurie si totusi îndestulatoare. Oare razele diminetii nu se vad cel mai bine prin aburii care se ridica într-o padure?Fatada Nativitatii si înauntrul templului îti arata natura cu tot ce a creat Dumnezeu si cu toata puterea si simbolurile cu care a fost daruita omului. Când s-a nascut Hristos natura exista si asta se vede. Cele doua turnuri ale fatadei se sprijina pe doua broaste testoase, de apa si de pamânt, simboluri ale stabilitatii. Gaudí vorbeste prin pietrele sale cu fiecare dintre noi: un agricultor vede acolo plantele, un fermier animalele, religiosul vede Nasterea lui Hristos si Buna Vestire, artistul puritatea liniilor, iar cel de formatie exacta solutiile tehnice.
In iulie 1926 Gaudí este calcat de un tramvai. Un batrân, îmbracat în haine proaste si uzate. Nimeni nu l-a recunoscut si a fost dus prea târziu la un spital pentru saraci. Prietenii l-au gasit abia a doua zi dar a refuzat sa fie mutat într-un spital mai bun. Trei zile mai apoi, pe 10 iulie, îsi da sfârsitul. Celebrul, dupa moarte, Gaudí este înmormântat pe 12 iulie, în cripta din Sagrada Familia, templu care i-a fost casa în ultimii ani de viata. Ceremonia si multimea care a participat au fost pe masura geniului sau si a ceea ce a creat.
Salvador Dali spunea ca "lucrarile de terminare a catedralei ar trebui încredintate conducatorilor de tramvai cu titlu expiatoriu".
joi, 30 iulie 2009
Deci Barcelona, oras ... românesc
Mai fuseseram de câteva ori, dar fara sa intram în detalii. Stiam, de altfel se si vede, Barcelona înseamna Olimpiada din ’92, o plaja frumoasa uneori cu mirese si ceva mai des cu oarece nuduri, lume amestecata, alta limba pe care curios, eu,
necunoscator de spaniola am înteles-o mai usor ca pe spaniola, oameni frumosi, caldura, Columb, portocale în portocali, metrou, marfa ieftina, bere destul de scumpa, funicular, veselie, murdarie, vorba multa si tare, tapas, viata de noapte, flori, suporteri de-ai lui Real Madrid mândri ca sunt înca în viata la Barcelona, batrâni care stau ore întregi în cârciumi jucând carti sau domino, fotbal, Nou Camp, miros de canal, cartiere vechi si constructii noi aiuritoare. Mai înseamna Montserrat Caballe si Freddie Mercury. Si mai înseamna baietii cu saci si posete Prada sau Louis Vuitton expuse pe un cearsaf cu patru funii în cele 
patru colturi; când apare un politist în cartier îsi pun funiile pe umar, cearsaful se strânge si ei pleaca linistiti cu o boccea (e drept, cam mare) la spinare. Dar la Barcelona în primul rând vezi, auzi, respiri peste tot unde te întorci Gaudi, Antoni Gaudí i Cornet. Si atunci vrei sa stii cine a fost baiatul asta. Pe scurt: copil bolnavicios, ros de reumatisme, retras, care si-a petrecut izolat din cauza bolii o mare parte din copilarie în mijlocul naturii, apoi mason, profund credincios, virgin si arhitect. Unii spun ca avea obiceiul sa mai manânce si niste ciuperci care, daca nu l-au omorât, îl faceau sa vada cam ce vedem noi azi. Dac-ar fi sa spui în putine vorbe ceva despre opera lui, atunci spui ca toate formele create de el, geometria si culorile sunt inspirate din natura. Când i s-a dat diploma de arhitect, Elies Rogent, Directorul Scolii de arhitectura din Barcelona spunea “Cine stie cui dam noi diploma: unui nebun ori unui geniu. Timpul ne va spune”. Si timpul a spus. Nimeni nu s-a gândit pe vremea aceea ca ar putea fi amândoua. N-ar fi singurul caz. Plimbându-te pe terasa Casei Milà te ia ameteala. In Sagrada Familia te întrebi daca ce vezi tu acolo nu-i erezie. Dar îti aduci aminte urgent ca Vaticanul vrea sa-l sanctifice. In orice loc indicat de prospecte cu numele lui ai impresia ca esti strâmb, oblic, ondulat, beat, diagonal (culmea, hotelul unde am stat era pe Avinguda Diagonal), rasucit, yogin, pentru ca nimic nu-i drept, riguros, perpendicular, vertical sau orizontal (orizontale sunt totusi podelele, daca n-ar fi existat gravitatia pe lumea asta cred ca nici ele nu erau drepte). Si totusi a fost un spirit cartezian pentru ca toate liniile lui urmeaza niste formule, iar structurile imaginate sunt rezultatul multor machete, simulari si experiente. Celebru azi, era criticat în epoca pentru modernism si pentru lipsa unui adevarat proiect arhitectural al lucrarilor sale.
Din pacate tot în Barcelona vezi multi pierde-vara fara aparent nici o ocupatie. Aveam sa constat ca au totusi o ocupatie foarte precisa când am vrut sa-mi iau niste tigari si nu mai aveam portofelul. A doua zi plecam si nu puteam dovedi nimanui cine sunt. Politia este însa foarte organizata si expeditiva: am completat un formular roz, l-am semnat, mi-au pus o stampila si cu hârtia asta am trecut prin toate vamile fiind sincer compatimit de vigilenta politie de frontiera. Cu ocazia asta am putut sa vad o multime de posesori de hârtii roz peste tot în aeroport. 
La Torre Agbar (în catalana sau spaniola), este un fel de zgârie-nori din Barcelona. A fost dat în folosinta si inaugurat de familia regala în 2005. Are 145 m si 38 de etaje. Seamana cu o racheta imensa dar unii vad în ea si alt simbol mai ascuns. N-am ochiul asa format ca sa-mi dau seama ce. Daca va puneti întrebarea cine a putut sa faca asa ceva, raspunsul este : evident un francez, arhitectul Jean Nouvel.Fântânile, jocurile de lumini si muzica din Piata Spania. Plaça d'Espanya este una din cele mai mari piete din Barcelona, care a fost construita pentru Expozitia Universala din 1929. Folosita pâna în 1715 pentru executiile publice, acum are dupa cum vedeti cu totul alta destinatie. Nu înseamna ca executiile s-au oprit în Barcelona în 1715, nu, ele s-au mutat doar în alta parte, în fortareata Ciutadella, astazi demolata. Când am ajuns acolo am ascultat fondul sonor din Razboiul Stelelor. As fi preferat altceva, dar merge si asta. Pudra de apa m-a racorit dupa o plaja devastatoare, dar a udat lentilele camerei si ochelarii, de am ramas pe întuneric.
joi, 23 iulie 2009
Leonard Cohen est vivant et bien*
Draga Catalin,As fi vrut sa stiu cum va fi spectacolul înainte de a-l vedea. Nu aveam nici un reper decât impresii auzite de la cei care l-au vazut la Bucuresti sau citite despre concertul de la Londra si cele trei seri la Olympia. Dar nimeni nu putea povesti ceva, toti erati ca treziti din somn : « trebuia sa vii sa-l vezi », « e greu de povestit » sau doar « a fost frumos ». « Plângeam ca prostii », asta n-am s-o uit Cataline! Stiu sala, Palais Omnisports de Bercy, chiar peste drum de Ministerul Finantelor, ah, acolo se duc toate impozitele noastre! Poate vine si Doamna Ministru, ce-ar fi ? Doar la Londra a fost Gilmour în persoana si un fost ministru al culturii. Dar totusi este sala de sport, nu de concerte. Iar la Cohen acustica ar trebui sa fie perfecta. Are peste 18000 de locuri, bun, sa zicem ca vor fi 15000 de oameni, spatele scenei nu se pune. As vrea sa fie multi tineri, ca la Bucuresti, numai tineri, de la 7 la 77 de ani, cum spune Sardou sau daca vrei, tineri, înca tineri si vesnic tineri. La Londra a stat pe scena 3 ore, cu voi cam tot atâta. Tot într-o sala de sport sau pe stadion. Si s-a auzit fiecare cuvintel. Pupitrul sunetistilor trebuie sa fie ca puntea de comanda la un vapor. Voi i-ati cântat si Multi ani traiasca ! Ai vazut ce se scria la Bucuresti dupa concert? « Un trubadur … cu o voce parcă scăldată în licori tari şi hârşâită în fumul a mii de ţigări …impozant şi umil, Leonard Cohen a vindecat suflete si a chinuit inimi ». E drept ca are si o trupa de muzicieni marfa, numai unul si unul : trei fete coriste, Sharon Robinson cu care a si scris unele cântece (In My Secret Life) si surorile Webb cu harpa si ghitara (da ma, daca este, este, frumoase foc, lui totdeauna i-au placut femeile frumoase, si tie, stiu), un ghitarist din …Barcelona care cânta la ghitara acustica asa cum o fac numai spaniolii, alt ghitarist neamt, un suflator grozav din Italia care stie si clape, înca unul tot la clape de prin nord, Larsen îl cheama, la tobe iar un spaniol si la bas, în sfârsit un nume englezesc, care mai este si director artistic. Decor minim, chiar modest, microfoane cu fir, totul clasic si sobru. Aici, îti zic eu, s-ar putea sa piarda, cu o zi înainte o sa cânte si danseze la Bercy domnisoara Spears cu tone de paiete, lumini si luminite, casti minuscule în urechiuse si microfoane agatate peste tot ca sa-i lase mâinile libere sa le poata misca în voie. Iar ei vor fi îmbracati în costume, cu cravata sau daca nu, cu camasa încheiata pâna sus. Si cu palarii. Noblesse oblige ! Si cei 15000 din sala. Costum negru si palarie la fel. Oricum ar sta hainele pe el, are clasa. Ce-o cauta oare în Rock and Roll Hall of Fame? O sa cânte si The Partisan? La Londra nu l-a cântat, dar la Paris, cât sunt francezii de patrioti cred ca o sa-l asculte în picioare. Vor fi doar « beaucoup d'amis avec moi ici ce soir ». O sa fie un triumf, sunt sigur. Reflectoarele puse si pe sala si pe scena când toata lumea cânta cu el « Mais j'ai tant d'amis / J'ai la France entière ». La fel ca la Hallelujah. Si pe urma Bird On The Wire, crezul lui. Abia astept ! Parca vad ca Famous Blue Raincoat va fi spre sfârsit, o sa-l astept tot concertul. Un ziarist l-a întrebat daca exista o poveste adevarata în spatele cântecului. « Da, într-o zi i-am scris unui prieten care mi-a luat iubita, sau eu lui, nu-mi mai aduc aminte, dar e adevarat – I’m writing you now just to see if you’re better ». Oare începe ca la Londra, tot cu Dance Me To The End Of Love ? Asta-i un cântec de ascultat în liniste. Ori oamenii înca vin, îsi cauta locul, atenti sa nu-si verse berea… Si If It Be Your Will, e ca o rugaciune, chiar « more than a prayer ». Palaria lui, da, putin obosita. La fiecare solo, sta în genunchi si asculta respectuos si vrajit cu palaria în mâna. Iar la fiecare final de cântec ochii sclipesc de bucurie la valul de aplauze si râde întinzând-o spre public ca sa culeaga emotia lui si apoi s-o strânga la piept mototolind-o emotionat cu mâinile amândoua, ca un debutant. Nu uita sa spuna ca a reluat turneele si ca sa-si echilibreze bugetul. Da’ ai vazut ce firesc era? Simplu si onest, « …cu vocea lui de pe lumea cealalta, care-l face pe Clint Eastwood sa para un castrat » *. Ce vrei, sinceritatea face parte din valoare. Oare ce vede el de acolo, de pe scena? Nimic, doar aude vuietul salii. Murmurul, respiratia oamenilor, zâmbetele lor, din când în când un oftat. Si un fior la unele pasaje. Textele lui sunt încarcate de umor, de revolta dar de cele mai multe ori de erotism. Delicat, ca o mângâiere usoara cu vârful degetelor, fara nimic vulgar: « And if you want a doctor / I'll examine every inch of you ». Si zumzetul din sala mai creste cu un ton. « Dandy posedat », asa au decis jurnalistii. Cânta cu mâna caus la gura, ai senzatia ca recita sau cânta doar pentru tine, de parca l-ai fi gazduit o seara si ti-a cântat ceva ca sa-ti faca placere. Eu n-am mai auzit pe cineva cântând chiar si când sopteste. Are caldura, inteligenta si o placere copilareasca sa-si iubeasca spectatorii si sa-i faca sa se bucure. Sigur va reveni de mai multe ori pe scena pentru ca publicul n-o sa plece asa usor. Si la voi a facut mai multe bisuri. In plus trei torturi. Normal, ce-i frumos vrei sa dureze. Si daca nimeni nu va pleca dupa Closing Time, cântec facut parca special pentru sfârsituri de concert? Când o sa puna microfonul jos... Nu-i nimic, gaseste el altceva, poate I Tried to Leave You. Ma gândeam si eu la toate astea Cataline, asteptând sa înceapa...
Si pe urma, la ora 20:00 fix, a aparut alergând pe scena. Iar la aproape 23:30 a iesit, tot alergând, în pasi de dans. Ce s-a întâmplat între timp, a fost mai frumos decât orice poveste. Cuvintele lui spuse Parisului ajung : « Bonne nuit, mon amour, j'espère que tu es satisfait. Comme on dit chez nous, il y a longtemps que je t'aime, jamais je ne t'oublierai ». Inseamna deci ca-i gata ? Nu, Cataline, la Cohen nu putem plânge, nu ca prostii vreau sa spun.
Sper ca sunteti bine toata gasca, salut si de la Andreea!
I'm Your Man si...
...If It Be Your Will, totusi Cohen adevarat.
* Titlul si citatele sunt din L’Express si alte ziare. Muzica, din concertul de la Londra, cel de la Paris înca nu a iesit, nici pe piata, nici pe net. Si se spune mai departe : « Il y avait moins de (beau) monde qu'à l'enterrement de Michael Jackson. Parmi les VIP qui ont écouté le crooner canadien, mardi soir, Christine Lagarde, ministre… ».
luni, 20 iulie 2009
Leonard Cohen
Povestea mea cu si despre Leonard Cohen începe demult, în 1975. Terminasem facultatea si eram în primul nostru concediu, cel mai lung, cu doi colegi. Am colindat prin Retezat, în Delta si la Costinesti. Printre bagaje aveam cu noi un casetofon Philips foarte mic, multe baterii, doua casete si 52 de carti. De joc. Despre locul si rolul cartilor de joc în concediu ca si despre acel concediu particular nu-i vorba deocamdata. Casetele, de câte o ora fiecare, aveau trei fete cu Cohen si ultima cu Fleetwood Mac. Bateriile se consumau cel mai mult când dadeam repede înapoi la Fleetwood Mac: nu aveam rabdare sa-i ascultam. Asa ca trei saptamâni am ascultat întruna Cohen. Intors acasa adormeam cu casetofonul lipit de ureche ascultând aceleasi trei fete ale casetelor. Ma trezeam speriat când ajungea banda la capat si nu mai auzeam nimic. Da, se întâmpla si asa : obisnuit fiind cu ceva (muzica, zgomot, vorbe, vânt, prezenta cuiva), disconfortul apare când « ceva »-ul dispare. Absenta deranjeaza si trezeste. De atunci Cohen a ramas ca un far, la picioarele caruia apa clipoceste calm sau se zbate în furtuna, dar la care ma întorc mereu si-mi gasesc linistea. In 35 de ani în jurul lui s-au învârtit pestisori, rechini sau delfini, putini au ramas, îndrumati de raza lui si nesperiati de micii vecini de val. Alte vietuitoare au ramas în larg, lumina era prea puternica pentru ele. In 1993 paznicul farului s-a retras pe uscat vreme de 15 ani, batrân si obosit de toata linistea pe care o daduse la altii si din care nu-i mai ramasese nimic decât blânde amintiri, iubiri petrecute, multe iubiri, fum de tigara si aburi de alcool. Marianne, Suzanne, Jane, Nancy si altele fara nume... Farul a continuat sa se învârta, mereu si mereu, pentru cine avea ochi sa-l mai vada. Fara un suflet înauntru era doar un bec vechi care a continuat totusi sa arda, ca prin miracol.
Si brusc, anul trecut s-a întors. Mai batrân cu 15 ani si totusi mai tânar. Ca dintr-un tunel al timpului. Slab, întelept, cu parul alb, cu ochii pe care mai mult îi banuiesti sub palaria de fetru moale. Este pe scena si crezi ca n-a plecat niciodata de acolo. Ori ca de fapt nici n-a fost vreodata el, ci doar vocea lui. In toamna la Londra spunea : « In 1994 eram un pusti de 60 de ani cu un vis nebunesc. Intre timp am luat Prozac, Efexor… ». Cu putin înainte Bucurestii îl sarbatorisera la 74 de ani. Cu vocea mai profunda cu o octava, pe care nu o mai asculti doar cu urechea, ci intra în tine si vibreaza înauntrul tau. Ti se pare ca a adus pe scena mantrele budiste ale calugarului zen Jikan, « cel tacut », asta auzi si-ti face bine. Muzica lui patrunde peste tot, prin toti porii. Si te cutremura frigul si umezeala din tara lui ti se cuibareste în oase si pe urma ti-e cald si-ti vine sa zbori. Si nu stii daca pe obraz se prelinge o lacrima sau un bob de sudoare. Pe fata emaciata vezi doar ochii si zâmbetul. Ochii… Oglinda sufletului, o poarta catre el ? O fi oare adevarat ? Ce putin vorbim despre ochi ! Câte vǎluri trebuie sa dai deoparte ca sa poti vedea mai adânc! Dar el ne-a oferit sufletul în cele doua palme cu care îmbratiseaza microfonul. Umilinta, dragoste, respect, calm, bucurie, stiinta, experienta, resemnare. Credincios primordial si preot în sali devenite catedrale. Povestitor de istorii vechi, ale lui sau ale altora. Aceleasi cântece devenite rugaciuni pe care acum le spune în genunchi iar ceilalti le asculta în picioare. « Cine le spune ? Leonard Norman Cohen sau calugarul Jikan ? ». La întrebarea asta a raspuns cel mai bine un ziarist japonez : « …pe Cohen trebuie sa ti-l închipui îmbracat în haine de calugar budist, într-o mâna cu Torah si în cealalta cu fotografia unei femei… ».
Cu câteva luni în urma aveam biletele în mâna si ma gândeam nerabdator încercând sa-mi imaginez cum o sa fie. Un prieten de-al Andreei spunea : « …stateam în tribuna si plângeam ca prostii! ». Un tânar, copil la urma urmei, sa spuna asta despre Cohen? Aveam sa-mi dau seama ca era adevarat. O sa vedeti de ce…
vineri, 17 iulie 2009
Rick si Nick …
…da, Wright si Mason. Amândoi foarte discreti, dar si foarte "grei" în tot ce a însemnat Pink Floyd de-a lungul timpului. Daca printr-un miracol s-ar reuni cei trei ramasi în viata, orga si vocea lui Rick ar lipsi mult. Punând armonia pe primul plan si având avantajul de a fi cântat la mai multe instrumente (claviaturi, ghitara, trombon, vibrafon) a fost unul din precursorii stilului "jazzy" din pop-rock-ul anilor ’60 si ’70. Relatia foarte tensionata pe care a avut-o cu Waters l-a facut pe acesta din urma sa-l îndeparteze pe Wright din grup. Dar a fost angajat în timpul turneului promotional al albumului The Wall, pe baza de contract. De aceea, culmea ironiei, daca cei trei "titulari" au platit deficitul din propriul buzunar, Rick si-a primit banii conform angajamentului. Pe lânga bucati pe care le-a compus în întregime (Us And Them de exemplu), are partea lui importanta în compozitia si interpretarea unor piese de referinta ale grupului (Shine on You... sau Echoes). Dupa plecarea lui Waters a continuat sa cânte cu Gilmour si uneori cu Nick Mason. Fost student la arhitectura si poate omul cel mai putin cunoscut de la Pink Floyd, bateristul Nick Mason a lucrat si "distilat" împreuna cu Waters toate efectele sonore speciale construind "sound-ul” atât de particular care înseamna Pink Floyd. Fara sa iasa niciodata în fata, fara solo-uri spectaculoase (la fel ca si bateristul legendar de la Stones, Charlie Watts) si fara sa aiba zeci de tobe, el este singurul muzician care a ramas de la început pâna la sfârsit, participând la toate turneele. De pe aceasta pozitie a scris si publicat în 2004 Inside Out, istoria grupului asa cum a trait-o el. Cartea acopera toata existenta trupei, de la perioada Barret, urcând la succesul din 1970 si coborând apoi pâna azi.
Deci doua cuvinte : Pink Floyd. 300 de milioane de discuri vândute în total din care doar Dark Side of the Moon în peste 30 de milioane de exemplare (locul trei din toate timpurile). Cred ca nimic nu poate descrie mai bine zbaterea acestor cinci oameni decât fraza finala a albumului:
There is no dark side of the Moon at all; as a matter of fact, it's all dark.
S-au mai întâlnit toti patru, dupa 24 de ani într-un concert în iulie 2005 cu ocazia lui Live 8 în Hyde Park. In saptamâna care a urmat vânzarile lui The Wall au crescut cu … 3600% !!
Pe urma David Gilmour l-a invitat pe Roger Waters la ultimul lui concert din turneul On an Island, cel de la Royal Albert Hall din mai 2006. Dar Waters repeta si nu a fost disponibil…
Exact un an dupa aceea, pe 10 mai 2007, Roger Waters a cântat într-un spectacol omagial Syd Barret (care murise în iulie 2006). La un moment dat pe scena au aparut si ceilalti trei si au interpretat împreuna Arnold Layne. Toti patru pe scena pentru un singur cântec.
Si pe urma gata…
Toate datele si citatele le-am cules de pe unde am putut sa citesc sau sa navighez. Celelalte pareri sunt ale mele si le-am cules adânc din mine.
Rick cântând Breakthrough ...
... si Wearing the Inside Out
Prefer poza asta cu toti patru ca sa vedem ce-ar fi putut fi daca...
miercuri, 15 iulie 2009
Revelatii...
La întoarcerea acasa din cele tari catalane am constatat fara surprindere ca sticla de gin pe care o lasasem la congelator s-a îngrosat (ginul, nu sticla), stiam asta, nu sunt la prima sticla de gin pusa la congelator. Dar, fratilor, la fel s-a întâmplat si cu vodca (nici aici nu sunt la prima abatere, dar nu le-am pus la congelator), la asta chiar nu ma asteptam. Pot deci pentru ca sa spun si sa repet, într-una din pauzele mele relaxative, întruna si într-adevar ca afirm pozitiv un adevar aproape absolut, definitiv si definitoriu: alcoolul în general nu îngheata, dar în schimb se îngroasa, ca gluma!!!! E doar o ipoteza care trebuie confirmata inductiv cu instrumente stiintifice. Daca nici acum nu se pun savantii pe cercetat eu am sa le-o spun drept în ratza (greseala de tastare, "fatza" trebuia). Mai trebuie vazut cu romul, cognacul, absintul, tuica, palinca, horinca etc. Cu o ultima coaja sau pojghita de bun simt, dar plin de vânatai de la lipsa de bun simt care-mi tot da ghionturi, va spun scuze pentru întreruperea (necesara) la Pink Floyd. Urmeaza partea a treia, apoi Cohen, Barcelona si câte altele...
vineri, 3 iulie 2009
Roger
Din nefericire de câte ori trebuie sa "vorbesti de bine" pe cineva cuvintele se termina repede. Nu prea mai stim sa laudam si de multe ori un elogiu esueaza lamentabil în sabloane. Daca însa este vorba despre un personaj mai controversat, laudele si mai ales criticile devin brusc numeroase, originale si foarte bine tintite. Roger Waters a fost si este un mare artist. Compozitor si textier în afara normelor caruia îi datoram multe clipe de încântare. Vocea lui este unica, fara a fi ceea ce se numeste "o voce frumoasa", dar în ea s-au adunat parca toate disperarile unei vieti chinuite. Daca o asculti o data, n-o mai uiti. Si în primul rând Waters este cel care a pus în scena sau supervizat spectacole gigantice: turneul cu The Wall, concertul de la Berlin si chiar filmul realizat în 1982. Dar..., pentru ca trebuia sa vina si un "dar", în toate s-a implicat excesiv, strivindu-si colegii si chiar colaboratorii, pe actorul principal din film, Bob Geldof. Sau de exemplu si-a pus numele pe melodia Comfortably Numb pentru câteva note adaugate, ea fiind în întregime compusa de Gilmour. Poate ar fi bine sa vedem ce spun chiar împricinatii despre acest album. Roger (1987): "Capacitatea de a vedea lucrurile ca pe o arhitectura m-a ajutat sa aduc în fata sentimentul de alienare fata de publicul rock. Iar faptul ca este o poveste autobiografica devine secundar. De fapt eu vreu sa zic: Nu este oare totul un rahat? Eu sunt pe scena si voi jos acolo, e oribil asta! Ce dracu’ facem noi aici?". David (1993): " Parerea mea despre album este mai nuantata acum decât atunci. Azi îl vad ca pe o lista de tipi pe care Roger îi acuza pentru esecurile din viata sa – “mi-ati tras-o în toate felurile”. Este un catalog de reclamatii, ori eu nu fac reprosuri à propos de viata mea decât mie însumi. Textele sunt sumbre, dar pe o muzica frumoasa, iar filmul este prea negru si negativ."
Asta-i. Multa lume spune ca albumul este aproape de schizofrenia în care grupul începuse încet-încet sa cada. Bilantul financiar a si fost negativ de altfel, toti membrii grupului fiind obligati sa plateasca pierderile din buzunar, cu o singura exceptie (despre care va fi vorba în curând).
In continuare divergentele dintre Roger si ceilalti s-au amplificat constant, el refuzând orice sugestie artistica si facându-le tuturor viata un infern. Waters domina grupul si scotea albume pe care scria “Album de Roger Waters interpretat de Pink Floyd”. Iar când probabil nici el n-a mai putut suporta atmosfera, a decis ca Pink Floyd nu mai avea nici o ratiune de a exista si i-a anuntat pe toti printr-o scrisoare ca pleaca. Dar... , înca un dar, contra unor procente substantiale din beneficii si dupa lungi procese a acceptat totusi ca ceilalti sa continue sub acelasi nume.
Iata si câteva comentarii culese la întâmplare:
“Daca exista un Dumnezeu, el se numeste Waters”, “Incontestabil un geniu tipul asta. Pacat ca personalitatea lui a stricat marea aventura numita Pnk Floyd”, “Doar în patru au facut lucruri frumoase”, “Un geniu muzical dar un individualist de merde!”. De fapt cum este personalitatea lui? Puternica sau slaba? Eu as zice mai degraba ca o persoana care nu poate gestiona conflictele si nu-i în stare sa-si domine sinele este un om slab. Aici David este incomparabil mai tare.
Bun, acuma de ce m-am trezit eu vorbind din ce-am aflat de fapt de la altii, ca doar nu mi-a povestit el toate astea! Pentru ca totusi îl iubesc, pentru ca glasul lui este nefericit si striga dupa ajutor, pentru ca îsi pune si pune întrebari, pentru ca a avut puterea sa spuna: “Hey you, would you help me to carry the stone? Open your heart, I'm coming home”. Vine acasa, nu toti o fac… Si atunci, parca îmi vine sa-l ajut.
Hey You!
“Together we stand, divided we fall...”, oare stia deja ce urma sa se întâmple?
Lost Boys Calling
And now there's nothing left but time to kill / You never took us fishin' dad and now you never will.
In clipa asta, nu stiu de ce, m-am gândit la Eliade si la întrebarea lui, cea mai chinuitoare, pe care nimeni nu trebuie sa si-o puna vreodata: "Ce-am sa mai fac restul vietii?"
marți, 30 iunie 2009
David
Intr-una din serile trecute ma uitam prin muzicile mele ascultând, ca de obicei, întruna si-ntruna melodii care-mi plac de o vesnicie sau pe care le-am descoperit abia acum. De data asta a fost (iar) rândul lui Pink Floyd. M-am trezit gândindu-ma ce bine era daca nu se desparteau. S-ar fi întâmplat pâna la urma inevitabil anul trecut, o data cu moartea lui Rick Wright, dar am fi câstigat noi toti câteva zeci de ani de muzica. Ce-or fi avut de împartit? Doua sabii în aceeasi teaca? Prostii ! Orgoliul, asta este, dar al cui ? David sau Roger ? Nu se excludeau unul pe altul, dimpotriva. Unul era ghitara, uneori compozitorul si vocea lui Pink Floyd, celalalt basul, textele si tot vocea, dar total diferita de a primului.Cunoastem cu totii glasul mângâietor al lui Gilmour, fara nici o stridenta, nici chiar în registrul acut. Despre ghitara lui, clasamente se fac cu sutele, dar este considerat de unii ca cel mai bun “jucator” pe Fender din toate timpurile, înaintea unor legende ca Hendrix, Clapton sau Knopfler. Iar David ca om, ce-ar mai fi de spus? Toata cariera lui l-a pretuit, i-a multumit, a compus pentru el, l-a omagiat pe Syd Barret, prietenul din copilarie cu care a descoperit ghitara si predecesorul sau în grup. Omul datorita caruia a ajuns la Pink Floyd. “Datorita” e un fel de-a spune. Gilmour a fost adus de Mason, tobarul, în 1968, ca sa fie gata oricând sa-l sustina pe scena pe Syd sau sa preia ghitara când îl apucau pe acesta din urma pandaliile. Si a facut-o, acceptând rolul de “rezerva” pâna într-o zi, când Syd si-a smuls în plin concert corzile si dus a fost. Exista vreo melodie mai frumoasa dedicata cuiva decât “Shine On You Crazy Diamond”? Initialele titlului, din doua în doua cuvinte, dau SYD.
Uitati-va la ochii lui care te sfredelesc si-ti patrund pâna în strafundul sufletului. Albastri, frumosi dar si fermi ca o lama de otel. La cuta de la radacina nasului sau la barbia împinsa voluntar înainte. Câte sute de ore de repetitii pentru un simplu plânset pur scos dintr-o singura coarda! Plânge pentru boala lui Syd, mereu pentru el si pentru toti cei ajunsi într-o fundatura a vietii din care nu vor, nu stiu sau nu mai pot iesi. Si pe urma, când totul este gata si perfect, ce zâmbet neascuns si multumit!
There's No Way out of Here
There's no way out of here / When you come in you're in for good / There was no promise made / The part you played, the chance you took / There are no boundaries set / The time and yet you waste it still / So it slips through your hands / Like grains of sand you watch it go / There's no time to be lost / You'll pay the cost so get it right / There never was an answer, there an answer / Not without listening, without seeing.
Cântec de leagan
Hai, noapte buna, despre Roger Waters vorbim data viitoare!
luni, 22 iunie 2009
Fête antillaise
Cu doua week-end-uri în urma am fost la petrecerea anuala a Societatii antileze din Charleville. Din experienta anilor trecuti stiam ca o sa fie frumos. Nu vremea conteaza, dimineata a plouat, dupa-masa a fost soare. Veselia lor, bucuria de a da si altora ce stiu si simt ei nu tine cont de vreme. Am printre antilezi colegi si prieteni care-au fost la noi si ne-au invitat la ei. Cum sunt acasa, asa sunt mereu. De o bunadispozitie molipsitoare (ce râs au, Dumnezeule!, iar dintii aia albi parca lumineaza totul în jur), oameni frumosi, interesanti, inteligenti, perfect integrati, fara sa poarte nimanui ranchiuna pentru trecutul insulelor de unde au venit în metropola. Sunt excelenti dansatori, de zouk mai ales, ei si când iubesc danseaza si râd. Este dansul acela în care picioarele avanseaza centimetru cu centimetru însa de la genunchi în sus totul freamata : mâinile, torsul, bazinul, dar fara nimic vulgar. Pregatesc niste mâncaruri, gratare, bauturi si înghetate cu mirodenii numai de ei stiute si cu meticulozitatea cu care fac probabil si biberonul unui prunc. Au ceva din clarul si adâncimea oceanului care le-a scaldat copilaria si a cerului sub care petrecerile lor se tin lant. Am mâncat deci fara retinere si am baut cocktail-urile lor antileze periculoase facute cu rom de trestie si tot felul de fructe exotice macerate cu multe zile înainte. Da, periculoase, pentru ca sunt atât de bune si parfumate încât efectul lor se simte când este deja prea târziu. Eram avertizat din experientele trecute, fiind curios din fire si mai ales în astfel de situatii, asadar nu mi-am asumat riscuri inutile, doar utile. Drept pentru care am jucat fotbal în loc de desert si m-am ales si cu o întindere. Deci totul a fost chiar peste asteptari. Merci Alain, mon Président, saru’mâna pentru masa François!Barbatii sunt placuti, cu o usurinta extraordinara de a se apropia de oameni, directi, fara prejudecati, falsa pudoare sau ascunzisuri. Nu mai este astazi de mirare, dar ei sunt cei care exceleaza prin imaginatie si rafinament în bucatarie.
Fetele si femeile, ei bine, le-am lasat la urma pentru ca-i mai mult de spus aici. Sunt mai retrase desi energice, dar amabile si zâmbitoare când te apropii de ele. Nu e greu de ghicit ca acasa ele sunt “seful”. Frumoase (nu neaparat surorile Afroditei) si trupese, au pieptul semet privind cu încredere spre viitor. Sunt foarte sensibil la aceasta podoaba, generoasa sau mai putin, nu asta conteaza, important este sa fie amândoi la fel. Imi aduc aminte de un cântec :
Nu conteaza cât de mari ai sânii,
Important e când si cum îi porti.
S-ar putea sa fi uitat sau schimbat din greseala câteva din cuvintele originale dar zau ca nu mi le mai amintesc, cred ca si Motu Pittis ar fi de acord cu mine.
Ia ascultati ...
Fruit de la passion
sâmbătă, 20 iunie 2009
Nici stâlpii nu mai sunt ce erau odata!
...pe vremea când vorbeam noaptea cu porcii, ziua cu stâlpii, adica singur si câtiva ani mai tâziu...… asa am fost eu întotdeauna, mai interiorizat. Domnule, n-am crezut ca înca ma poate enerva în halul asta o chestie ca povestea cu stâlpul, la 35 de ani distanta si la trei saptamâni de când mi-am reamintit-o. Nu-mi iese din cap! Trebuia sa repetam (în fata stâlpului, a cutiei postale, sau pur si simplu în clasa, cu un coleg pe post de colonel), cu patriotism si intonatie, pâna la o tâmpire colectiva si din fericire temporara (sper!), urmatorul paragraf din Regumalent: “Sa traiti tovarase (gradul), în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit (sau daca s-a întâmplat, ce anume). Sunt elev de serviciu pe companie, gradul si numele”. Ei bine, într-o dimineata, cel mai bun dintre noi, pentru ca întotdeauna exista un “cel mai bun”, ca si invers din pacate, a recitat exact textul de mai sus, litera cu litera, în fata comandantului. Care comandant, aproape cu lacrimi în ochi de bucurie ca cineva a fost în stare sa învete sub comanda lui pe de rost o chestie asa de complicata, a început sa-i explice binevoitor amicului nostru ca de fapt textul din Regulament trebuia adaptat de la “grad la grad”, “nume la nume”, “eveniment la eveniment”.
Asta în timp ce alt coleg, care a râs normal, adica în hohote, de ce se întâmpla, a fost pedepsit pentru ca “a luat în derâdere regulamentele militare”.
joi, 18 iunie 2009
Mic exemplu al unei mari culturi
Va povesteam cu vreo doua luni în urma despre dificultatile unor experti în educatie din vestul civilizat de a întelege ca Brancusi este român. I-auzi una deci, vorba poetului. Si-acum i-auzi doua. Se întâmpla acum trei sau patru ani. Vazusem filmul “Je vous trouve très beau”, mie mi-a placut, un filmulet delicat franco-român, dar nu cu actorii lor si caii nostri cum se faceau odata. Era cu Medeea Marinescu si Michel Blanc, filmat si în România si în Franta. La câtva timp dupa premiera, Thierry Ardisson, unul dintre cei mai în voga moderatori TV din Franta la ora aceea, i-a invitat pe cei doi actori în emisiunea lui Tout le monde en parle, împreuna cu alte personaje-vedeta ale zilei. Au vorbit vrute si nevrute, ca la orice emisiune unde se râde mult, se face si oleaca de bârfa si se vorbeste si fara perdea câteodata. La un moment dat fiecare din cei doi a fost întrebat cum îsi apreciaza partenerul. Medeea Marinescu a spus despre Michel Blanc ca în timpul filmarilor a fost o “rara avis“. Tacere lunga, zâmbete strâmbe ca si cum auzisera începutul unui banc si asteptau poanta. “Ça veut dire quoi, rara avis?”, întrebarea asta a fost pusa într-un (prea) târziu de însusi Ardisson. Saraca fata, ce sa faca si ea, a tradus... Imi este greu acum sa pun în cuvinte perplexitatea din ce în ce mai mare a celor de pe platou, si erau vreo zece, actori, scriitori, oameni politici. Si în româneste când spui “pasare rara”, foarte (foarte) multa lume stie ce se mai ascunde în spatele acestor doua banale cuvinte alaturate. Poate nu toti stiu cine a spus-o, când, despre cine si în ce împrejurari. Dar pasare rara înseamna ceva cu adevarat rar, nu o simpla curca sau gaina mai greu de gasit prin curte pentru ca s-a ascuns în cuibar. Din pacate ei doar asta au înteles. Uite-asa un gând frumos poate deveni ofensa uneori, din vina celui care asculta si nu stie cum. Si-mi aduc din nou aminte de Moisil care spunea : “Cultura generala este ce-ti ramâne dupa ce uiti tot ce-ai învatat“.
miercuri, 10 iunie 2009
Avem nevoie de urât...
... ca sa ne bucuram mai mult de frumos. Frumosul este peste tot dar nu-l vedem mereu. Avem la fel nevoie sa fie din când în când întuneric ca sa ne putem desfata când iesim la lumina. Chiar daca ne dor ochii, de fapt nu ne dor din cauza luminii, ci a întunericului dinainte. Ne este de folos noaptea ca sa ne putem trezi fericiti a doua zi. Si dragostea este mai frumoasa ziua. Este bine când ne este frig ca sa ne lasam mângâiati de o raza calda. Macar un dusman sa învingem ca sa ne putem pretui apoi prietenii care ne-au ajutat. Sa ne doara rana unei tradari ca sa fim mai aproape de cei care-au ramas alaturi de noi. Sa ne fie o scârba infinita de un ipocrit care ne lauda strâmb, ca sa-i putem multumi celui sincer care ne-a spus ca am gresit. Trebuie sa ne faca cineva rau ca sa aflam cât de mult bine suntem în stare sa facem noi. Sa simtim arsura minciunii altuia ca sa gasim drumul drept al adevarului nostru, chiar daca uneori nu ne place.
Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.
Si sa ne calce pe nervi un tâmpit ca sa vedem cât de frumosi sunt oamenii normali.
marți, 9 iunie 2009
Pauza la povesti!
Draga Arrme,
Ai ales foarte prost momentul sa ma înveti limba româna într-o româna (italiana?) aproximativa si defaimatoare chiar la adresa limbii pe care o aperi. Ce se pare ca înca nu ai înteles (în ciuda evidentei) este ca în timp ce tu ai jignit, eu ti-am raspuns doar ironic. Iti explic: cacofoniile si toate jocurile de cuvinte au fost intentionate. Ti-am citat din Eminescu pentru a vedea ca si la el se pot gasi cacofonii. La Eminescu însa se numesc “licente poetice”, la mine cacofonii pur si simplu, chiar daca cautate (vezi ce simplu este?, hai încearca si tu). Puteai sa raspunzi la fel, dar ai ales alte arrme. Se pare ca ne cunoastem, dar nu sunt sigur ca vreau sa stiu cine esti. E un fel de a spune ca de fapt nu ma intereseaza absolut deloc cine esti. Te ascunzi sub un pseudonim, nu aici este problema, ci faptul ca la adapostul lui împrosti cu laturi. M-am uitat pe Google dupa “arrme” si, din nou coincidenta, am gasit o referinta nostima: “l'hummour est la meilleur arrme contre la morosité“. Fara îndoiala ca au gresit si ei punând un “r“ în plus, dar e bine sa tii minte remarca. Asta vrem sa facem noi pe blog, repet, vrem. Câteodata ne si iese. As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de tine, dar altceva.
Nu spun ca e ultima data când îti scriu (raspund). Daca scrii decent, o sa-ti raspund la fel. Daca nu, nu.
Ai ales foarte prost momentul sa ma înveti limba româna într-o româna (italiana?) aproximativa si defaimatoare chiar la adresa limbii pe care o aperi. Ce se pare ca înca nu ai înteles (în ciuda evidentei) este ca în timp ce tu ai jignit, eu ti-am raspuns doar ironic. Iti explic: cacofoniile si toate jocurile de cuvinte au fost intentionate. Ti-am citat din Eminescu pentru a vedea ca si la el se pot gasi cacofonii. La Eminescu însa se numesc “licente poetice”, la mine cacofonii pur si simplu, chiar daca cautate (vezi ce simplu este?, hai încearca si tu). Puteai sa raspunzi la fel, dar ai ales alte arrme. Se pare ca ne cunoastem, dar nu sunt sigur ca vreau sa stiu cine esti. E un fel de a spune ca de fapt nu ma intereseaza absolut deloc cine esti. Te ascunzi sub un pseudonim, nu aici este problema, ci faptul ca la adapostul lui împrosti cu laturi. M-am uitat pe Google dupa “arrme” si, din nou coincidenta, am gasit o referinta nostima: “l'hummour est la meilleur arrme contre la morosité“. Fara îndoiala ca au gresit si ei punând un “r“ în plus, dar e bine sa tii minte remarca. Asta vrem sa facem noi pe blog, repet, vrem. Câteodata ne si iese. As fi vrut sa citesc si eu ceva scris de tine, dar altceva.
Nu spun ca e ultima data când îti scriu (raspund). Daca scrii decent, o sa-ti raspund la fel. Daca nu, nu.
luni, 8 iunie 2009
...si m-am tras cu avionul de la Baneasa la Charleroi...
…obosit dupa atâtea nopti de “dezbateri“, suparat – cu o seara înainte fusese furtuna aceea teribila la Bucuresti si o creanga cazuse peste masina închiriata a colegului meu venit tocmai din Australia facându-i praf capota motorului, din fericire totusi mergea, m-a si adus la aeroport, el a mai ramas la mine câteva zile, asa l-am obligat sa vina la noi si în Franta, sa-mi dea cheile, nu?, iar o sa “câstigam” vreo doua nopti, mai avem niste resturi de povestit – suparat ca plecam, suparat ca totul fusese atât de frumos, suparat ca plecam de-acasa, bucuros ca plecam acasa. Unde-i acasa, pâna la urma? Grea întrebare, adica întrebarea-i simpla, raspunsul e greu. Filosofie de doi bani... M-am cam saturat de avioane. Da’ nici cu masina nu mai am chef. Da, da’ macar în masina faci ceva, conduci, aici nu faci nimic, doua ore jumate... Si cu masina cât dureaza, ai? Asa e, 33 de ore, când ajung sunt o leguma, am facut drumul asta de 40 de ori. 33, vârsta lui Hristos. M-am tacanit, am venit sa petrec si am ajuns la Isus. Cine n-a avut amestecul asta de gânduri care umbla bezmetic prin cap la o plecare sau sosire? Urmatorul voiaj pe 10 iulie la Barcelona. Pe urmele lui Gaudi… Si înainte, pe 7, mergem la concertul lui Cohen. 30 de ani de mariaj! Dumnezeule! «It seems so long ago, Nancy was alone». La Nancy a facut Andreea facultatea. Cum se leaga toate, toate… Ei îi place «In my secret life…». Cu ea am fost si la Mark Knopfler acum vreun an. Pe urma m-a pus sa-i umplu un mp3 numai cu Dire Straits. Hai baiatu’, desteptarea, Cohen are peste 80 de ani, Knopfler vreo 65, tu nici 60, pieptul bombat, fundu’napoi, suge burta, capul sus… Si m-am asezat la coada…
«…‘te dreacu’ da prostu’ dreacu’, asa mergi tu la Sarleroa tarane ?», «Ce vrei bah, sa moara mama, ce, mi-am pus gumari?», alaturi o doamna povestea : «…am venit ca tata este foarte grav…», «Aveti doua kilograme în plus, trebuie sa platiti 30 de euro», «Scoate bah dou kile da toale, sa moara copiii mei si pune-le pe tine, esti dilimache sa dai 30 da euroi?», în fata mea o pereche se pupa pentru ca ea ramânea, în spate alta se pupa mai vârtos cu toate ca plecau amândoi, «Dar ce are?», «E în ultima faza, acuma e într-un spital paleativ», «Va dorim calatorie placuta, mergeti pe culoarul verde», «…si la mine mama s-a prapadit în doua saptamâni», «Intelegeti româneste?», «Da-te dom’le deoparte, ca copiii au prioritate!», «Pardon, poftiti Doamna», «…dar avea dureri mari?», «Scoateti cureaua, ceasul, chei, tigari, bricheta si pantofii, tot ce aveti prin buzunare», «...da, era deja pe morfina», «OK, poftiti, drum bun», «Pasagerii pentru cursa spre Charleroi… are invited to the gate number…», «Lasati-ma sa trec, am un copil cu mine», «Buna ziua, locurile sunt la alegere», «Dati-mi voie, sunt cu un copil», «Fasten your seat belts», «Cum face vaca puisor?», «Meeeeee!!!», «…urmariti instructiunile în caz de avarie…», «…si pe tata l-au pus pe morfina», mi-am îndesat în urechi concertul de la Berlin cu Pink Floyd, «…dupa ce va puneti masca de oxigen va ocupati de copii si de persoanele de lânga dumneavoastra», multumesc, lânga mine este o tovarasa de 80 de ani, «Hey you…», «…temperatura în Charleroi, destinatia cursei noastre, este de 18°, cerul este usor acoperit», ce frig fratioare, eu plecam de la 32°!, «M-au pus sa scot tot din bagaj pâna am gasit briceagul», «Da catelul cum face?», «Meeeeeee!!», «…your captain Florentino Fernandes and his crew wish you…», «Together we stand, divided we fall, we fall, we fall…», «Vom intra într-o zona de turbulente, va rugam sa va asezati si sa va legati centurile», sper totusi ca n-o sa «we fall, fall, fall», «…îndreptati spatarele scaunelor», «Good bye, cruel world, I’m leaving you today», ei poftim, acuma v-ati gasit si voi sa cântati asta, «Hello, hello, hello, is there anybody in there?», asa mai merge, «Nici nu se mai poate scula din pat», «I have become comfortably numb», «Da’ oita cum face?», «Meeeeeeeeee!!!», «Bravo, îngeras», «Dumneavoastra lucrati în Belgia?», «Da, îngrijesc doi batrâni foaaaarte de treaba», «Does anybody here remember Vera Lynn», buf, zdrang, a aterizat ca o cizma si totusi lumea aplauda, «Am aterizat pe aeroportul din Charleroi», «Dati-va deoparte, sunt cu un copil, nu vezi dom’le ca plânge?», «Va mai asteptam sa zburati cu compania…».
«Bine-ai venit baietelu’» (adica io), tzoc, tzoc, tzoc si gata povestea, mai departe nu va spun.
«…‘te dreacu’ da prostu’ dreacu’, asa mergi tu la Sarleroa tarane ?», «Ce vrei bah, sa moara mama, ce, mi-am pus gumari?», alaturi o doamna povestea : «…am venit ca tata este foarte grav…», «Aveti doua kilograme în plus, trebuie sa platiti 30 de euro», «Scoate bah dou kile da toale, sa moara copiii mei si pune-le pe tine, esti dilimache sa dai 30 da euroi?», în fata mea o pereche se pupa pentru ca ea ramânea, în spate alta se pupa mai vârtos cu toate ca plecau amândoi, «Dar ce are?», «E în ultima faza, acuma e într-un spital paleativ», «Va dorim calatorie placuta, mergeti pe culoarul verde», «…si la mine mama s-a prapadit în doua saptamâni», «Intelegeti româneste?», «Da-te dom’le deoparte, ca copiii au prioritate!», «Pardon, poftiti Doamna», «…dar avea dureri mari?», «Scoateti cureaua, ceasul, chei, tigari, bricheta si pantofii, tot ce aveti prin buzunare», «...da, era deja pe morfina», «OK, poftiti, drum bun», «Pasagerii pentru cursa spre Charleroi… are invited to the gate number…», «Lasati-ma sa trec, am un copil cu mine», «Buna ziua, locurile sunt la alegere», «Dati-mi voie, sunt cu un copil», «Fasten your seat belts», «Cum face vaca puisor?», «Meeeeee!!!», «…urmariti instructiunile în caz de avarie…», «…si pe tata l-au pus pe morfina», mi-am îndesat în urechi concertul de la Berlin cu Pink Floyd, «…dupa ce va puneti masca de oxigen va ocupati de copii si de persoanele de lânga dumneavoastra», multumesc, lânga mine este o tovarasa de 80 de ani, «Hey you…», «…temperatura în Charleroi, destinatia cursei noastre, este de 18°, cerul este usor acoperit», ce frig fratioare, eu plecam de la 32°!, «M-au pus sa scot tot din bagaj pâna am gasit briceagul», «Da catelul cum face?», «Meeeeeee!!», «…your captain Florentino Fernandes and his crew wish you…», «Together we stand, divided we fall, we fall, we fall…», «Vom intra într-o zona de turbulente, va rugam sa va asezati si sa va legati centurile», sper totusi ca n-o sa «we fall, fall, fall», «…îndreptati spatarele scaunelor», «Good bye, cruel world, I’m leaving you today», ei poftim, acuma v-ati gasit si voi sa cântati asta, «Hello, hello, hello, is there anybody in there?», asa mai merge, «Nici nu se mai poate scula din pat», «I have become comfortably numb», «Da’ oita cum face?», «Meeeeeeeeee!!!», «Bravo, îngeras», «Dumneavoastra lucrati în Belgia?», «Da, îngrijesc doi batrâni foaaaarte de treaba», «Does anybody here remember Vera Lynn», buf, zdrang, a aterizat ca o cizma si totusi lumea aplauda, «Am aterizat pe aeroportul din Charleroi», «Dati-va deoparte, sunt cu un copil, nu vezi dom’le ca plânge?», «Va mai asteptam sa zburati cu compania…».
«Bine-ai venit baietelu’» (adica io), tzoc, tzoc, tzoc si gata povestea, mai departe nu va spun.
sâmbătă, 6 iunie 2009
Eu cu costum de gala ...
Imi aduc aminte ca în copilarie, când imaginatia noastra foarte fecunda nascocea cele mai aiurea potriviri de cuvinte, dadeam pe goarna unele titluri de (posibile) filme: Cine-a-nfipt laleaua-n brânza sau Contesa chinuita pe etajera.
Uitându-ma la poza pe care-am pus-o ieri m-a apucat un râs nebun când mi-a venit în minte un alt titlu: Vaca cu chiloti de tabla...
Uitându-ma la poza pe care-am pus-o ieri m-a apucat un râs nebun când mi-a venit în minte un alt titlu: Vaca cu chiloti de tabla...
vineri, 5 iunie 2009
Versiunile 18.5 demo si alaturi 58.5 cu adaugiri dar si unele lipsuri... si uite-asa m-am trezit eu vorbind:
Stimati profesori si dragi colegi,
Acum vreo doua nopti mi-am pregatit pe la patru dimineata un discurs de o ora. Apoi, când am aflat ca nu avem decât un minut la dispozitie, am taiat mai întâi sfârsitul, pe urma cuprinsul, iar azi dimineata m-am hotarât sa renunt si la introducere. Asa ca am ramas doar cu prefata. Am întrebat-o pe sotia mea ce pot sa spun într-un minut, cu ce sa încep si ea mi-a reamintit un citat din Jean Cocteau despre timpurile conjugarii verbului “a iubi”. Pentru ca tot ne amintim aici de timpuri, de alte timpuri. Spunea Cocteau ca “trecutul nu-i nici perfect si nici simplu, prezentul nu-i decât indicativ iar viitorul este conditional“. Cel mai comod si lipsit de riscuri este sa vorbesc deci despre prezent. Eu sunt tot în Franta, iar sotia mea tot psihiatru. Ea ma trateaza, iar eu în schimb am convins-o sa faca sport, Domnule Profesor C. Pot spune ca sunt antrenorul ei privat. Fiica noastra are 25 de ani si lucreaza de sase luni ca asistent de comunicare la o companie din Paris.Ne atragea atentia actuala Doamna Directoare adineauri ca ne-am întâlnit azi “ca sa refacem prieteniile”. Ce prietenii sa refacem? Am stricat noi vreo prietenie? Nu cred... Un filosof drag mie spunea ca o prietenie desavârsita este o prietenie terminata, de la care nimeni nu mai asteapta nimic. Prietenia noastra este departe de a fi asa: eu stiu ca mai am înca de dat si vreau înca sa mai primesc de la voi. Nu-i nici o graba. Din punctul meu de vedere, si va doresc si voua la fel, am tot timpul sa astept, îmi doresc ca zeci de ani de acum încolo sa ne oferim noi dovezi de prietenie. Vom avea astfel macar scuza nepunctualitatii si nu a sfârsitului.
Va multumesc ca existati si pe data viitoare! Sa fim mai multi si sa fie mai bine!
sâmbătă, 23 mai 2009
Arta, vizaviul si diverse
1. M-am intalnit cu un pictor adevarat, Andrei Romoceanu. Mi-a spus "... blasfemie!! Baa, stii ce le-as spune eu f... m... c...? Daca va place asa mult ce creati, uitati-va voi mai intai la opera voastra fo juma' de ora si pe urma aratati-o la altii!!"
2. Azi (adica ieri, ca deja suntem maine), am mancat de doua ori saramura de pui. Prima data la cantina liceului, ca fel doi adaugat ciorbei de fasole traditionale. M-a facut sa zambesc (vad ca asa se obisnuieste, de placere pentru ca a fost iestraordinara). A doua, cea de la restaurant seara m-a facut sa rad de-a binelea: nici nu se compara cu prima si a costat de zece ori mai mult.
3. Versuri pentru speriat mame:
Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare'albastra, floare'albastra,
Totul este trist in lume...
Ghici cine-i? Stie dansa mama... La patru dimineata sunt inspirat dar usor obosit.
2. Azi (adica ieri, ca deja suntem maine), am mancat de doua ori saramura de pui. Prima data la cantina liceului, ca fel doi adaugat ciorbei de fasole traditionale. M-a facut sa zambesc (vad ca asa se obisnuieste, de placere pentru ca a fost iestraordinara). A doua, cea de la restaurant seara m-a facut sa rad de-a binelea: nici nu se compara cu prima si a costat de zece ori mai mult.
3. Versuri pentru speriat mame:
Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare'albastra, floare'albastra,
Totul este trist in lume...
Ghici cine-i? Stie dansa mama... La patru dimineata sunt inspirat dar usor obosit.
joi, 21 mai 2009
Luceafarul si RADET – ul
Si era una la parinti
Si cu sergentul zece...
La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.
Si cu sergentul zece...
La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.
joi, 7 mai 2009
Imi pare rau, dar am ceva treaba la Bucuresti vreo trei saptamâni
I'm goin' in to Sin City
I'm gonna win in Sin City
Where the lights are bright
Do the town tonight
I'm gonna win in Sin City
Sa va gasesc sanatosi!
miercuri, 6 mai 2009
Mark Knopfler - secvente din Local Hero - 1983
Ziua de pescuit s-a terminat. Barbatii se întorc acasa cu sfârseala si racoarea marii adunate în oase vreme de o saptamâna. Unii îngâna un cântec uitat ... ne întoarcem acasa ... marea si cerul se bucura o data cu ei... Parca si clopotul bate rar sau doar mi se pare mie? Picioarele calca greu prin nisip. Se aud valurile obosite care-si termina scurta calatorie sfarâmându-se de pietre ... si undeva, departe, zgomotele obisnuite ale serii în sat.
Batrânul la cârciuma îsi cânta iar si iar aceleasi dureri nestiune decât de el, refren tânguit obsedant de un burduf spart de armonica. Iar muzica lui se înalta si e cântata mai departe de îngerii care îi stiu povestea. Si coboara iar pe pamânt la el si-i mai da viata.
Si deodata vântul aduce zvon de veselie: muzici, o vioara si alta armonica mai vioaie, tobe, un pian dogit, tropait si chiote. Undeva, într-o curte, se petrece o nunta.
Vorbeam odata de asemanarea cu Castellorizon din "On An Island" al lui Gilmour - 2006
Opera de arta privita de vis-à-vis
E greu ce vreau sa fac eu acum. Scriind rândurile astea s-ar putea sa-mi pierd unii prieteni si sa-mi câstig, daca nu dusmani, macar câtiva judecatori care-o sa-mi dispretuiasca îngustimea spiritului. Dar macar sa mi-o spuna frumos, pentru ca despre orice se poate discuta.
Unde sunt eu fata de opera de arta ? Vis-à-vis, ca s-o vad de departe si sa-mi placa. Deci uneori sunt departe. Departe spiritual fata de arta militanta, care “iese la bataie” sau care “pune probleme privitorului”. Daca ma uit la o opera de arta, o fac sa ma destind, nu sa-mi puna probleme. Cu asta se ocupa altii. Nu sunt neaparat si departe în timp fata de cea care-mi place. In pictura n-am ramas la impresionisti, cu toate ca multe din etaloanele mele se situeaza cam în zona aceea. Sincer, daca ma uit la un portret care are o ureche în locul ochiului, nu-mi trece prin cap “al n-lea simt al artistului care-i permite sa si auda realitatea cu privirea“. Prefer portretele frumoase (cât de frumoase!) ale lui Garmach unde toate (!) sunt la locul lor, lumina deosebita din sud si culoarea de lavanda a ... lavandei din tablourile lui Van Gogh (chiar lumina pe care o emana “Noaptea înstelata pe Rhone“), “Impresiile“ lui Monet, “marinele“ lui Aivazovschi, “Capriciile“ lui Goya, padurile lui Siskin sau câmpurile de flori ale lui Renoir. Nu-mi plac tablourile fotografie. Dar decât ceva care denatureaza realitatea, le prefer pe cele care scot în evidenta, chiar exagerând, o culoare, o pozitie sau o stare sufleteasca.
Am dat acum câtva timp peste un blog al unui copil de 18 ani. La întrebarea “Ce muzica preferi? “ a raspuns adânc, redau aproximativ, “Orice racneste din toti rarunchii împotriva sistemului“. I-auzi!! Pai mai împotriva sistemului ca “The Wall“ se poate ? Daca zice el s-o putea, mai stii ? Si BUG Mafia “cânta“ tot împotriva sistemului. Si mai fac si semne. Inseamna asta ca sunt la fel ca Pink Floyd? Poate sunt si n-am aflat eu înca. Si ca mine mai sunt câteva multe milioane de afoni.
Spuneam ca nu vreau sa-mi puna probleme. Nu-mi place, n-am nici timp, nici chef sa le rezolv. Si daca-mi pune probleme si gasesc într-un târziu o solutie, ce-am facut? O linie care urca de-a lui Miró pentru mine poate sa însemne ceva, pentru Dan Haulica în mod sigur cu totul altceva. Si tot în mod sigur, cel care are dreptate este el. M-am uitat mai mult la pânza asta de paianjen de pe terasa mea decât la toata opera lui Miró. Pentru ca este o opera de arta, tot cu linii. Si à propos de Miró, chiar daca mai “batrân“ decât el, îl prefer pe Gaudi, ca sa ramân tot la un barcelonez. Sagrada Familia este halucinanta. O aseman cu ceva. Imi sugereaza lucruri pe care le poti vedea zilnic, daca vrei si ai ochi pentru asta.
Eram la Beaubourg cu un grup de colegi de prin toata Europa. Toti dadeau întelept din cap la explicatiile ghidului care se straduia sa fie “la înaltimea momentului“. Aceeasi colegi care dupa aceea se mirau când le-am spus ca Brancüzí (încerc sa redau fonetic pronuntia lor) este român. La un moment dat ghidul ne-a spus ceva despre “exteriorul interiorului”, sau invers, ma rog, tot aia!! Mai copilul ploii, chiar asa ? Seara la masa am avut “norocul“ sa stau lânga el si am vazut ca se obisnuise sa vorbeasca la fel si în timpul liber. Si când m-a întrebat în particular ce cred, i-am raspuns senin si privindu-l drept în ochi : “daca tot avea Parisul o sonda, era cazul sa aiba si o rafinarie“, chestie care nici nu-mi apartine, nici nu cred în ea, dar prea o luase razna. S-a amuzat “politicos“ si usor descumpanit si am trecut repede la Brancusi ca sa depasim momentul. Macar el stia ca-i român.
Sper ca nu am spus nicaieri mai sus ca o anumita opera de arta “nu este frumoasa“, spun mereu ca nu îmi place mie. Asta m-a învatat mama mea, scurt : “Când ai sa fii tu mai bun ca ei (pictor, tenor, scriitor…) ai sa poti da verdicte. Pâna atunci te uiti, asculti, îti place sau nu“. Cum mi-ar sta mie sa fac clasamente cu cei trei mari tenori ? Mie îmi place Pavarotti, câteodata nu ascult, daca am ocazia, decât “Vincero“-ul final, asta îmi face pielea de gaina. Si neaparat cu orchestra în spate. Asta vrea sa însemne nu în fosa, alta nebunie de-a mea. Nu-mi place opera. Da’ de loc ! Doua simboluri suprapuse, muzica si teatrul, înseamna prea mult pentru mine. Prefer sa-l vad pe Pavarotti cântând aria asta într-o camasa descheiata la gât si pe urma “You Are So Beautiful“ cu Joe Cocker, cu toate ca vocile lor sunt “usor“ diferite. Dupa care "Holly Mother" cu Clapton. Sau pe Roberto Alagna, ca sa ramânem la tenori, care cânta fara pretentii, asa cum poate, de câte ori i se cere. Nu cred ca asta “vulgarizeaza actul artistic“ asa cum ar putea spune unii. Mai degraba, zic eu, îl face mai accesibil si mai cunoscut. Mai ales tinerilor. Nu asta vrea sau trebuie sa faca arta ?
Imi pare rau, dar despre zvastici pictate pe fundul unei vaci roz sau alte “simboluri“ care ataca biserica, de exemplu, nu am multe de spus. Si “simbolul“ respectiv si biserica au alte “misiuni“, sa nu le amestecam... Atât. Iar daca am dreptul sa evit o mâncare care stiu ca-mi întoarce stomacul pe dos, îmi rezerv si dreptul sa nu privesc o “opera de arta“ care ar avea acelasi efect.
Inchei cu un citat actual care ma face optimist: "Redescoperirea virtutilor artei ... care reabiliteaza peisajul, natura statica, este o tendinta mondiala".
marți, 5 mai 2009
Eu îi spun Moldova, simplu
Am semnat si eu declaratia.
http://praguedeclaration.org/sig
Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.
Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.
Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.
http://praguedeclaration.org/sig
Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.
Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.
Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.
duminică, 3 mai 2009
Este posibil …
… sa fii fascinat ca autor de personajele tale ? Si sa spui : « Mi-era peste putinta sa ma impotrivesc destinului implacabil, care hotarase de mult, fara stirea mea, sa-i piarda ». Sau : « …avusesem buna inspiratie sa las soldatul de plumb sa-si aminteasca in deplina libertate aventurile si coexistentele lui. »
Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?
Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?
Blues de speriat mame
(O versiune mai putin cunoscuta)
I called your mama 'bout three or four nights ago
Well your mother said "Son"
"Don't call my daughter no more"
vineri, 1 mai 2009
Hey look at you baby,
Tell your daddy you're no child
Look at you baby
We can get wild.
(Chestia cu ginul ramâne valabila, cu dracii nu-i de glumit.)
miercuri, 29 aprilie 2009
Lamentabila banalitate
Sa-ti pastrezi un suflet de copil, sa doresti tineretea vesnica este în acelasi timp visul dintotdeauna al oamenilor (mai mult sau mai putin de stiinta), un mit si un simbol pentru istoricii religiilor, basmul copilariei noastre (Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte), o tema preferata a filosofilor (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul si profanul), a cineastilor (Francis Ford Coppola si al sau Om fara vârsta), scriitorilor (Oscar Wilde si Portretul lui Dorian Grey) si chiar a psihiatrilor (complexul sau sindromul – boala ? – lui Peter Pan). A refuza sa îmbatrânesti, la urma urmei de ce nu ? Sa redevii nevinovat si naiv ca în anii copilariei (fara sa fii în mintea lor totusi…), vulcan, val, tremur, o boare de vânt sau o furtuna, entuziast (ce frumos spun iar grecii, en théo, Dumnezeul interior…) ca în adolescenta, fara sa-ti pese ca cei din jur se uita crucis la tine spunând ca esti ridicol. Asta înseamna sa-ti regasesti supletea (nu doar a spiritului si a sufletului) si fantezia fara margini. « Aparent lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde o totala reinnoire... », spunea Eliade. El trece mereu de la un model la altul. Pe pânza alba de in a acestei vârste fiecare zi coase alta broderie plina de culori. De fapt toata trecerea noastra prin lume nu este decât o succesiune de astfel de broderii, care merg în urma, pâna în negura timpului, la sursa sacra. Acolo se afla originea celor mai banale, fericite sau triste obiceiuri ale noastre legate de ce facem sau se petrece în jurul nostru: masa, somn, dragoste, nastere, moarte, sarbatori, renasterea ciclica a tot ceea ce vedem si din care suntem si noi o foarte mica parte. Toate aceste întâmplari, unele de simplitatea unei priviri albastre de prunc, sunt viata noastra întreaga.
marți, 28 aprilie 2009
Mark Knopfler despre virtutile tamaduitoare ale ginului
Then you'll find me in Madame Geneva's
Keeping the demons at bay
There's nothing like gin for drowning them in
But they'll always be back on a hanging day.
duminică, 26 aprilie 2009
De ce pe blog ?
Leustean, mândria casei, lalele si ferigi. Romantic!Am uitat de leapsa mea. Are acum aproape doua luni. Sa raspund si eu, trebuie.
M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).
M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.
Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.
Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.
Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.
Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).
Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,
De ce pe blog?
vineri, 24 aprilie 2009
Castellorizon - On An Island
Cititi si mai ales ascultati … zvonul iscat de o muzica … nu va grabiti … într-un orasel, satuc pe malul marii … o sirena de vapor si un strigat de pescarus care zboara flamând deasupra apei .. un motor sacadat de vaporas de pescuit ... punem pas dupa pas prin praful fierbinte din miezul zilei uscate, încet, fara graba ... pescarusii îsi fac de cap, se mai aude o sirena si trecem prin fata unei cârciumi unde un batrân îsi cânta la un banjo amintirile care-l vindeca, iarasi un motor (e doar un sat de pescari, pâna la urma), clopotul unei biserici ... mergem ca-ntr-un vis spre marginea satului, spre mare, în vreme ce amintiri dragi si dureroase ne traverseaza, urcam si trecem printre stânci si … vântul suiera … o data, … de doua ori, … urcam, …a treia oara … si … marea se deschide la picioarele noastre …
Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.
Chip in taci …
Uitati-va în dreapta ... clepsidra ... asta-i unul din secretele resurselor inepuizabile ale lui David Gilmour.
Chip in taci …
miercuri, 22 aprilie 2009
Oameni frumoşi - cu Lumina prin trei ţǎri
Joi seara la opt si sapte minute a venit Andreea. Luni seara la sapte si opt a plecat.
Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.
“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.
Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.
Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.
Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.
De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.
Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.
“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.
Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.
Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.
Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.
De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.
duminică, 19 aprilie 2009
HRISTOS A INVIAT!
Mai urmeaza, deocamdata sunt plin, toate s-au adunat în mine gramada si bezmetic, trebuie un pic de ordine.
vineri, 17 aprilie 2009
De Pasti
"Confortably Numb", "Remember That Night" si "Find the Cost of Freedom" la Albert Hall.Robert Wyatt singur, David Crosby, Graham Nash si David Gilmour - Niste moshi acolo ...
Nu pot sa spun altceva mai frumos ca ei. O primavara frumoasa si Hristos A Inviat!
joi, 16 aprilie 2009
“Abstractiuni” si din nou cifrele, Pitagora si muzica
Pitagora a descoperit ca exista o legatura între lungimea unei corzi si sunetul pe care aceasta îl emite. Daca avem patru corzi, prima având o anumita lungime, a doua fiind trei sferturi din prima, a treia doua treimi din a doua si în fine ultima, jumatate din a treia, sunetele emise si distantele dintre ele corespund la: prima este Do, a doua este Fa (cuarta), a treia Sol (cvinta) si ultima este Do celalalt, la octava. Frecventele pitagoreice ale notei Do sunt (presupunând ca asociem primei note Do cifra 1): 1, 2, 4, 8, 16 etc., adica puterile lui 2. Si astfel sunetul se leaga de matematica...
Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...
Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.
Tot el a afirmat ca distantele dintre Soare, Luna si stelele fixe (de fapt planetele) se afla în aceleasi proportii care exista si între sunete. Simplificând mult, spun doar ca orbitele lor dau urmatoarea succesiune a razelor circumferintelor: 1, 3, 9, 27, 81, 243, 729, adica …puterile lui 3. Si culmea !, astazi se pare ca ceea ce spune el nu este departe de adevar. Este sunetul legat si de Cosmos? Se pare ca da, de fapt aveam noi o banuiala mai demult...
Daca tinem seama si de lungimea de unda a sufletului fiecaruia, lucrurile scapa de sub control, pentru ca sufletul nu este legat de matematica la toata lumea. De asta muzica ne duce uneori departe, printre stele. Cu conditia ca sufletul, care este si el o coarda, sa vibreze, pentru ca din pacate la unii zbârnâie.
sâmbătă, 11 aprilie 2009
O întrebare
Am citit cu ceva vreme în urma un eseu pe multe pagini despre “Metoda întrebarii prostesti”. Pe scurt cineva tine o conferinta si la sfârsit are proasta inspiratie sa spuna cu superioritate: “Va multumesc pentru atentie, daca aveti întrebari, va stau la dispozitie”. Nimeni nu întreaba nimic, evident toti asteapta sa treaca cele câteva secunde protocolare dar si chinuitoare din respect pentru orator, dupa care vine mântuirea si pot pleca pe unde au cu adevarat treaba. Si când primul întinde mâna dupa caciula sa si-o îndese pe cap, cineva, aproape un nimeni, ridica o mâna tremurata si transpirând de emotie spune cu un glas gâtuit: “Nu va suparati ca va retin, dar as avea o întrebare, poate prosteasca”. Ei bine, în momentul asta oratorul poate fi sigur ca întrebarea nu-i deloc prosteasca si nici timidul nostru idiot. Exista doua continuari: cea mai putin probabila, când oratorul este la fel de destept ca timidul si atunci discutia se poate prelungi înca ore întregi iar ceilalti pot pleca linistiti sau, cel mai des, oratorul nu este, deci nu stie raspunsul si toata lumea pleaca, cel mai multumit fiind timidul (care este de banuit ca avea o polita de platit).
La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.
As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?
La ce ma gândeam azi uitându-ma la televizor la un meci? La cuvântul ”tele” sau, ca sa fie pe întelesul tuturor, la grecescul ”τηλε”. Si care înseamna departe. Se foloseste pentru a forma cuvinte compuse, în ultimul timp nici nu se mai pune cratima, asa a devenit de popular pe masura ce distantele s-au redus. De la televizor am trecut repede la cel mai frecvent, telenovela, apoi la telerama, telecinemateca, telespectator, teletext sau, de ce nu, teleast. Când s-a terminat meciul m-am gândit la apropiata vacanta, si de aici telecabina, teleski si teleferic. La politica n-am prea avut idei, doar teleconferinta. Când am vazut ce multe sunt, m-am saturat sa tot caut si pentru ca mi-era foame, m-am dus în bucatarie sa manânc niste rosii cu... telemea.
As putea îndrazni sa va pun o întrebare prosteasca ?
vineri, 10 aprilie 2009
Imi trimite Moncher (în poza de alaturi), stiti care, un banc. Scuze Doamnelor si Domnisoarelor, n-are nici o legatura cu un anumit text ce-mi aprtine, dar e bun. S-ar putea sa-l stiti, s-ar putea sa-l stiu si eu, nu prea sunt update cu noutatile :Se face un congres mare al feministelor, ca sa se vada ce si cum s-a mai rezolvat prin lume.
Nemtoiaca : ”I-am spus lui Hans sa mai faca si el de mâncare. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia m-a chemat la masa”.
Frantuzoaica : ”I-am spus lui Jean sa mai spele si el rufe. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia a spalat si le-a întins frumos pe sârma”.
Românca : ”I-am spus si eu lui Ion al meu sa mai calce si el câte ceva. In prima zi n-am vazut nimic, în a doua tot nimic, într-a treia parca încep sa vad cu un ochi”.
miercuri, 8 aprilie 2009
In umbra unei chilii
O fatuca pedanta draga sufletului meu îmbatrânit în rele m-a facut sa ma gândesc la manastire. Nu, nu ca sa ma calugaresc, Doamne iarta-ma, ce-mi trece prin cap în postul Pastelui! M-am gândit la manastirea - manastirile pe unde am tot fost de când ma stiu baiat mare. La cele din Moldova si mai ales la Agapia. As scrie într-o buna zi mai mult, daca n-ar fi facut-o mai bine Hogas la vremea lui. La Agapia unde l-am ascultat într-o seara, mâncând noi la han niste maduvioare si bând un vin de surcele, pe actorul Nicolae Venias recitând din Eminescu (poti recita altceva acolo?) cu vocea lui ca un violoncel si spunându-ne apoi o epigrama ce-i fusese închinata lui de George Lesnea, coleg de generatie cu Brumaru. Mai vorbiram noi despre el, îti mai aduci aminte? Parca-l aud : “Azi pe Nicusor Venias / Il salut cu drag din Iasi...”. La Agapia unde l-am vazut într-o zi în cimitirul de pe vîrful dealului, fara sa ma sparii, tolanit printre morminte, cu imensa lui palarie alaturi, pe marele si pitorescul Stefan Bousca. Isi scapase privirea cautându-si inspiratia spre largul care se deschidea la picioarele noastre. La Agapia si la casa maicilor surori Dorneanu, în fata unei fântani acoperite azi de pamânt, ca si ele dealtfel, Epiharia si mai încoace Filofteia, unde am stat de atâtea ori. Sau la casa de alaturi si la sugubeata stapâna a locului, maicuta Emiliana, istorisindu-ne ajungerea ei la manastire, copila fiind, cu o papusa în brate pe care a pus-o pe clipocitul pârâului si a privit-o lung apoi cum se ducea la vale, cu copilaria ei împreuna. Care a aflat între timp destula franceza si de altele lumesti ca sa-i spuna unui frantuz gazduit de ea, seara la ora la care orataniile vin acasa, pe limba lui, “sa bage gaina-n curte”, cu un zâmbet pisicher înflorit în coltul gurii si repede acoperit cu coltul basmalei, în gestul acela asa de curat. Sau la alta casa în care iar am stat si la maicile Versavia si Fevronia. La drumul de la Agapia la Varatec unde, odata ajuns la cumpana apelor, vezi “padurea de argint”, un pâlc de mesteceni departe, lânga Filioara. Si la pestera Sfintei Cuvioase Teodora si la serbeturile facute de maici. Si câte altele nu-mi vin acum în minte… Iar seara, în racoarea camerei cu peretii acoperiti de covoare, icoane si candele (negresit aprinse) mintea-ti poate nascoci orice vise Duduca, doar sa nu uiti sa-ti acoperi zâmbetul cu o broboada…
marți, 7 aprilie 2009
Numele vietii tale...
Ce simti când pronunti un nume la care tii ?
Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune.
Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa.
Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.
Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.
Poti s-o strigi vazând-o. Si sa vezi parfumul imaginii ei, ca un abur, conturul, ochii, gura, barbia, totul, tot ce-ai putea recunoaste cu ochii degetelor, ca un orb… Toate astea le simti cu o fractiune de secunda înainte de a te auzi pe tine spunându-i numele ca o rugaciune.
Repeta-i-l de o mie de ori. Vei fi de o mie de ori mai cutremurat, de o mie de ori mai copil. Pentru ca iubind, la început redevii copil. Vazând-o îti este de ajuns, nu te mai poti gândi la altceva. Vrei doar sa dai si sa primesti priviri si mângâieri. Nu este nimic senzual. Daca numele ei este o rugaciune, atunci ea este o icoana. Dincolo de asta nu mai poate fi decât durerea. De asta într-o mare iubire exista si multa suferinta. Pentru ca întotdeauna trecem dincolo. Si totusi suntem fericiti. Exista momente pe care sigur nu le-ai trait si nu le vei mai trai niciodata. Dar datorita acestor focuri care te-au ars cândva, viata ta a avut un rost, n-a fost stearpa.
Si mai poti s-o chemi nevazând-o. Sau nemaigasind-o lânga tine. Caci ai iubit-o neiubind-o, pierdut, era doar o “taina cu ochii de fum” cum spune Fanus. Si-acum o zaresti din ce în ce mai departe. S-o strigi pentru ca-ti vine în minte un nume pe care nu mai poti pune un chip. Si deodata sa stii ca este numele ei. Atunci nu mai poti vorbi si nu întelegi ce se întâmpla. Este tacerea care pastreaza în noi ce avem mai pretios: amintirile care nu se spun pentru ca nu totul se poate spune. Si începi sa rupi bucati din tine ca sa ajungi la miezul tau pe care vrei sa-l întelegi si te sfârsesti si te pierzi înlauntrul tau pe care nu-l cunosti. Spune-i atunci numele de sute de ori. Repeta-l pânǎ când devine o simplǎ înşiruire de litere, îşi pierde orice semnificaţie şi nu te mai doare.
Demult am aflat ca grecii numeau nostalgie durerea întoarcerii (nostos si alghia). Pentru ca rareori la întoarcere gasesti ce-ai lasat la plecare. Si de aceea câteodata nici nu mai vrei sa te întorci. Si suferi, ca sa te lasi apoi bântuit de iubirile trecute si pierdute, si-i dai din nou dreptate filosofului care vorbeste despre mirarea de care suntem cotropiti toata viata în fata lor, despre dorinta, binecuvantarea si blestemul pe care le ducem cu noi pâna în ultima zi, când totul o ia de la capat.
sâmbătă, 4 aprilie 2009
Tov. Corneliu I.
Ce primavara frumoasa! Cum se razbuna toti si toate pe lunile reci si neprietenoase! Gradina-i plina de flori, Titica zburda ca un iepuras (ma bate un gând, cu masline, la cuptor, uaaaah!). ”In acea noapte tǎrmul scotian era rǎscolit de o furtunǎ îngrozitoare. Valuri uriase se spǎrgeau de stânci umplând noaptea cu o pulbere de stropi. Dar asta n-are nici o legaturǎ cu povestea noastrǎ care se petrece în sudul mereu însorit al Frantei.” Cam aşa începea o carte politistǎ pe care am citit-o acum vreo 40 de ani. Ce spuneam la început n-are deci nici o legatura cu ce vreau sa va povestesc în continuare.
Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele.
Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.
Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:
- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.
Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...
Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele.
Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.
Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:
- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.
Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...
marți, 31 martie 2009
Femeia vietii si femeia visurilor
In primul rând daca exista cineva care crede ca este acelasi lucru, trebuie sa ne deslusim, s-ar putea sa fie vorba de o confuzie. Dar repet, daca exista cineva care doar crede, asa îsi închipuie el. Pentru ca daca vreun barbat stie ca este asa, pe pielea lui, e altceva, trebuie sa ne povesteasca.
Femeia vietii tale vine cu frumusetea ei, cu sufletul ei, cu lacrimile si istoria ei, cu sistemul ei de valori si cu iluziile ei despre ce va fi, catre sistemul tau de (poate alte) valori si (poate alte) iluzii. Suflet, lacrimi si istorie avem toti. Si viata devine mai placuta, pentru ca fiecare a facut pasul pe care si l-a dorit. Vorbesc despre cuplu, nu de vieti suprapuse, la propriu si la figurat, pe scurte perioade de timp. Incerc sa ma eliberez de o dubla prejudecata, cea a vârstei si cea de român. De prima ne putem descotorosi usor (daca vrem), iar cealalta nu-i doar de român, ipocrizia însa nu o recunoaste niciunde.
Femeia vietii are inevitabil si defecte. Pentru ca si tu ai defecte. De fapt v-ati ales unul pe altul stiind ca le aveti, dar ignorându-le în favoarea calitatilor. Sau ingnorându-le pur si simplu pentru ca n-ati avut timp sa le descoperiti. Poate sa nu aiba cei mai frumosi ochi albastri din lume, nici cel mai frumos nas sau frunte, dar toate astea creeaza un tot care pe tine te subjuga, ochii astia de fapt sunt frumosi pentru ca au o scânteie pe care n-ai mai vazut-o. Este frumoasa ta, inteligenta si spirituala ta, mandria ta. Totul este relativ la tine. Altuia poate nu-i spune chiar nimic. Dar de aceea ea este femeia vietii tale si nu a acestui altcineva. Când o întâlnesti prima data ea este femeia visurilor, pentru ca dupa o vreme sa devina femeia vietii tale, ceea ce înseamna de fapt mai mult, chiar daca ea ar vrea invers. Privind-o la început nu ca-ti taie respiratia, pur si simplu uiti sa respiri. Si pentru ca ea te vrea viu, devine femeia vietii tale si astfel poti si tu respira.
Cineva vorbea, nu mai stiu unde, despre femei adevarate. Nu cred ca asta ar fi o a treia categorie. Si doua sunt cam multe si pot provoca mici confuzii. Poate o sa ajungem în final la concluzia ca de fapt nu exista decât una singura. Un fost profesor de-al meu spunea ca lumea se împarte în doua categorii: cei care cred ca lumea se împarte în doua categorii si restul. Iar A.L. ca “femei natural adevarate nu prea mai exista“. Pai daca nu-i naturala cum sa fie adevarata? Ma rog, o umbra de fard si o boare de Chanel nu strica naturalul. O sa-mi placa de exemplu mereu femeile care fac cu mâna dimineata zâmbind copilareste din masina când le lasi sa treaca. Chiar daca au înauntru copiii care urla fiecare ca nu vrea la gradinita sau la scoala sau chiar daca s-au certat cu barbatul înainte de a iesi din casa. Sau cele care au un anumit fin detaliu mai mult banuit care seamana cu emblema de la Mercedes. Cele sugubete care spun bancuri “mai altfel“ si mai stiu sa le si asculte. Care gândesc uneori, ca si noi, “ce ti-as face!“, desi pâna la urma nici noi nici ele nu ne facem nimic. Exclamatia asta este de fapt la conditional pentru ca urmeaza o multime de “daca“ greu de împacat. Femeia vietii trebuie sa fie adevarata, femeia visurilor în schimb, ei bine, aici ceva nu prea merge, ori e adevarata, ori e mereu a visurilor. Si atunci ramâi incomplet. Admir femeile adevarate, în nici un caz cele barbatoase sau feministele. Cu toate ca am constatat fara sa ma mir o ciudata si aproape totala coincidenta între barbatoase si feministe. Pentru ce lupta ele când au deja totul la picioare? De unde razboiul asta bolovanos între sexe? Ce avem de împartit decât uneori o viata? Continui sa cred cu tarie ca doua dintre calitatile cele mai frumoase ale unei femei sunt feminitatea si fragilitatea. Sunt date de Dumnezeu, dar unele vor sa se lepede de ele, neîntelegând de fapt ca asta este puterea lor.
Si-mi mai sunt foarte dragi barbatii care iubesc femeile.
Femeia vietii tale vine cu frumusetea ei, cu sufletul ei, cu lacrimile si istoria ei, cu sistemul ei de valori si cu iluziile ei despre ce va fi, catre sistemul tau de (poate alte) valori si (poate alte) iluzii. Suflet, lacrimi si istorie avem toti. Si viata devine mai placuta, pentru ca fiecare a facut pasul pe care si l-a dorit. Vorbesc despre cuplu, nu de vieti suprapuse, la propriu si la figurat, pe scurte perioade de timp. Incerc sa ma eliberez de o dubla prejudecata, cea a vârstei si cea de român. De prima ne putem descotorosi usor (daca vrem), iar cealalta nu-i doar de român, ipocrizia însa nu o recunoaste niciunde.
Femeia vietii are inevitabil si defecte. Pentru ca si tu ai defecte. De fapt v-ati ales unul pe altul stiind ca le aveti, dar ignorându-le în favoarea calitatilor. Sau ingnorându-le pur si simplu pentru ca n-ati avut timp sa le descoperiti. Poate sa nu aiba cei mai frumosi ochi albastri din lume, nici cel mai frumos nas sau frunte, dar toate astea creeaza un tot care pe tine te subjuga, ochii astia de fapt sunt frumosi pentru ca au o scânteie pe care n-ai mai vazut-o. Este frumoasa ta, inteligenta si spirituala ta, mandria ta. Totul este relativ la tine. Altuia poate nu-i spune chiar nimic. Dar de aceea ea este femeia vietii tale si nu a acestui altcineva. Când o întâlnesti prima data ea este femeia visurilor, pentru ca dupa o vreme sa devina femeia vietii tale, ceea ce înseamna de fapt mai mult, chiar daca ea ar vrea invers. Privind-o la început nu ca-ti taie respiratia, pur si simplu uiti sa respiri. Si pentru ca ea te vrea viu, devine femeia vietii tale si astfel poti si tu respira.
Cineva vorbea, nu mai stiu unde, despre femei adevarate. Nu cred ca asta ar fi o a treia categorie. Si doua sunt cam multe si pot provoca mici confuzii. Poate o sa ajungem în final la concluzia ca de fapt nu exista decât una singura. Un fost profesor de-al meu spunea ca lumea se împarte în doua categorii: cei care cred ca lumea se împarte în doua categorii si restul. Iar A.L. ca “femei natural adevarate nu prea mai exista“. Pai daca nu-i naturala cum sa fie adevarata? Ma rog, o umbra de fard si o boare de Chanel nu strica naturalul. O sa-mi placa de exemplu mereu femeile care fac cu mâna dimineata zâmbind copilareste din masina când le lasi sa treaca. Chiar daca au înauntru copiii care urla fiecare ca nu vrea la gradinita sau la scoala sau chiar daca s-au certat cu barbatul înainte de a iesi din casa. Sau cele care au un anumit fin detaliu mai mult banuit care seamana cu emblema de la Mercedes. Cele sugubete care spun bancuri “mai altfel“ si mai stiu sa le si asculte. Care gândesc uneori, ca si noi, “ce ti-as face!“, desi pâna la urma nici noi nici ele nu ne facem nimic. Exclamatia asta este de fapt la conditional pentru ca urmeaza o multime de “daca“ greu de împacat. Femeia vietii trebuie sa fie adevarata, femeia visurilor în schimb, ei bine, aici ceva nu prea merge, ori e adevarata, ori e mereu a visurilor. Si atunci ramâi incomplet. Admir femeile adevarate, în nici un caz cele barbatoase sau feministele. Cu toate ca am constatat fara sa ma mir o ciudata si aproape totala coincidenta între barbatoase si feministe. Pentru ce lupta ele când au deja totul la picioare? De unde razboiul asta bolovanos între sexe? Ce avem de împartit decât uneori o viata? Continui sa cred cu tarie ca doua dintre calitatile cele mai frumoase ale unei femei sunt feminitatea si fragilitatea. Sunt date de Dumnezeu, dar unele vor sa se lepede de ele, neîntelegând de fapt ca asta este puterea lor.
Si-mi mai sunt foarte dragi barbatii care iubesc femeile.
duminică, 29 martie 2009
Fosbury flop
Vorbeam de Fosbury. Prin ultimele clase de liceu eram la un concurs de atletism (la saritura în înaltime) pe stadionul din Iasi. Abia se terminase olimpiada din ’68 din Mexic unde Dick Fosbury, un american, daduse peste cap pronosticurile si câstigase cu 2,25 m cu un nou stil, “flop” (care este folosit si astazi). Eu nu sarisem niciodata asa, dar vazusem în mare cam cum se face. Eram la a treia încercare la nu mai stiu ce înaltime, daca ratam ieseam din concurs. Fara sa spun nimic profesorului (Tesu, pentru Costel), îmi iau elan, bat pe dreptul, ma rasucesc pe spate si bag umerii în fata, cu cap cu tot (cam sec dupa cum avea sa se dovedeasca imediat) si ... ori la bal, ori la spital! In ziua aceea plouase si nefiind vorba de Jocuri Olimpice nimeni nu grebla dupa sarituri, asa ca se adunase câte o movila de nisip, destul de tarisoara, de fiecare parte a gropii. Cum era alt stil, n-am nimerit si eu ca ceilalti în gaura dintre movile ci pe una din ele, si nu pe picioare, ci pe spate. In clipa aceea mi-am adus aminte si de ultimul detaliu al sariturii lui Fosbury, ignorat pâna atunci: la olimpiada ei aveau un strat gros de burete, nu nisip. Dar era prea târziu! N-am simtit nimic deosebit la început, doar ca afara s-a întunecat brusc, simturile mele au început sa ma paraseasca unul câte unul si m-am trezit într-un târziu cu fizicul amenintator al lui Tesu periculos de aproape de ochii mei. Parca-mi daduse cineva sa miros saruri! Corpul meu era demontat în componentele sale de baza si ma simteam, probabil, ca un pedofil într-o închisoare plina de homosexuali. Ma rog, dupa ce terminati comentariile, putem continua. Gata? Asadar eram complet rupt. Heidegger ar spune ca devenisem un obiect pur, când întelegerea este suspendata si nu mai esti legat de vreo întrebuintare. Are dreptate, eram chiar foarte pur, întelegerea mea era complet nula în acele momente si nu mai eram bun de nimic. Dar stacheta era acolo, sus! Nu am mai încercat niciodata experienta asta si pot spune deci ca m-am retras în plina glorie, ca de glagorie nu putea fi vorba. Incerc sa ma gândesc cu mintea mea de-acum (de-acum, de-atunci, tot aia!), de unde gustul asta pentru tavaleala? Fosbury, la fotbal si la handbal eram portar, la volei îmi zdreleam coatele si genunchii aruncându-ma ca-n apa dupa mingi pierdute. Sst! Vorbiti mai încet ca umbla niste psy pe lânga mine!
sâmbătă, 28 martie 2009
Când se apropia seara...
... si oboseam eram jegosi, arsi, negri si plini de sânge de parca veneam de la razboi. Atunci veneau si fetele: verisoara mea Carmen, mica tare saracuta, cam de vârsta lui Dadache si surorile lui Nicu, Ileana si Maricica, mai mari ca noi, nu mult, dar destul... Ne adunam în coliba noastra, sprijinita de un gard de strujeni, facuta din araci si acoperita cu toale vechi si cu ce mai gaseam prin casa (dupa ce gaseam noi nu mai gasea bunica si când gasea, nu mai folosea la nimic). Nu înteleg cum încapeam toti acolo. Dar era vremea “cinei” si ne era foame. Ileana si Maricica faceau ordine în toata multimea asta. Subtire, înalta si blonda, cu ochi decolorati de soare si de albastri ce erau, Ileana era ca o zvârluga. Cealalta, bruna, asezata si blânda asculta de sora-sa mai mica. Amândoua începusera sa îmboboceasca frumos dupa cum vedeam noi cu coada ochiului dar foarte clar, mai ales daca batea putin vântul, ele nebagând de seama ca erau prinse de treburile gospodariei. Respiram mai adânc, de oboseala sau de altceva, n-am sa stiu niciodata. Cu rosii, ceapa, usturoi, ardei, ceva zarzavat, castraveti (cum spuneam altadata “cumparaturile” le faceam noi baietii dimineata, prin gradini) si un castron ciobit fetele faceau cea mai buna salata pe care am mâncat-o vreodata. Pâine, mai mult uscata, era la discretie, ca bunica o dadea oricum la pasari, asta era baza de fapt. La o lampa cu gaz, într-o cratita sparta, cu câteva oua adunate de prin cuibare si cartofi scosi din pamânt faceam o amestecatura grozava, ca nu stiu ce nume sa-i dau. Mâncam toti, pe rând, cu aceeasi furculita stirba. Si-acum mai fac acasa sau mai cer la vreo cârciuma pe unde ma prinde foamea “cartofi prajiti cu ochiuri”, dar n-o sa mai fie niciodata ca atunci. Cartofii erau nespalati si prajiti pe jumatate, ca sa pastreze toate mineralele si vitaminele, ulei prea mult nu era si cât era curgea prin gaura, legumele erau chiar mai mult de cinci la numar, deci aveam, “avant la lettre”, o alimentatie rationala, dupa cum spun nutritionistii de azi. In plus era o deplina armonie între sexe, respect mutual, toata lumea muncea, nimeni nu facea greva, de feminism nici vorba, fetele nu ieseau în strada sa ceara egalitate ca oricum nu ieseam din vorba lor, problema copiilor si altele adiacente nu se puneau chiar daca ne jucam “de-a mama si de-a tata”, iar baietii nu doream sa ne însuram între noi, Doamne fereste!
vineri, 27 martie 2009
Bruxelles, 21 martieO cladire în renovare, acoperita cu o prelata (normal, nu?) si creierul meu. Nana se mira ca-l mai am, mie mi se pare totusi cam mare si prea albastru.
Jocurile vacantelor
In timpul vacantelor programul nostru era foarte strict si încarcat: aveam doar câteva activitati principale. De fapt programul zilei îl aflam dimineata de la bunici sau parinti: “Nu cumva sa va mai prind si astazi …“ si urma interdictia. Deci era clar ca exact asta trebuia sa facem. Dimineata mergeam la “furat“, evident din propriile noastre gradini (de fapt ale bunicilor). Nu era bun ce aveam acasa, copt, curat, spalat si fara pericole. Trebuia sa riscam, sa ne ascundem, sa ne julim genunchii si sa furam. Eram ca partizanii, furam doar ca sa supravietuim. Dar chiar daca eram copii, sau poate de aceea, si chiar daca eram în ilegalitate, aveam totusi simtul echitatii: nu furam de doua ori la rând din aceeasi gradina. Mergeam prin rotatie la fiecare dintre noi. Mere, caise si prune, de preferinta verzi, dar asta depindea de sezon si foarte multi castraveti. Neaparat nespalati, direct de pe pamânt, cautati cu rabdare pe curpeni sub frunze. Iar când era si vremea rosiilor era o minune. Dar nici pe astea nu aveam rabdare sa asteptam ca sa le mâncam coapte. Într-un târziu, cu burta plina, ne piteam în vârful copacilor sa fumam o tigara. Il obligam si pe Dadache, chiar daca el nu prinsese înca gustul, dar trebuia sa fim siguri ca nu ne spune.
Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.
In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.
In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.
Când nu eram prin gradini sa facem aprovizionarea, faceam sport. Trebuie sa spun aici ca prima vizita dupa sosirea mea în Podu Iloaiei era la bunicul Ghita al verisoarei mele Carmen. El era profesor de sport si tot materialul îl avea acasa. Vizita era strict protocolara si dura putin, iar la plecare îi ceream sistematic o minge sa jucam fotbal. Mi-o dadea întotdeauna cu mare bucurie (doar nu era a lui) si când se termina vacanta stia ca era gata si mingea. Zdrente, nu altceva. Dupa sportul pe care ne venea cheful sa-l facem, ne deplasam într-una din curti. Fara sa ne dam seama, cu timpul curtile noastre devenisera arene special dedicate anumitor sporturi. La mine se facea scrima. Dar nu scrima sportiva, ci mai degraba cea “artistica”. Era vremea filmelor cu Jean Marais si Gérard Barray, Pardaillan cavalerul. În prima zi dupa sosire ne faceam sabii din lemn: palose sau mai subtiri, din crengi. Nici azi nu înteleg cum de nu ne-am scos ochii niciodata când ne duelam. Si ne duelam fratioare, zi de vara pâna-n seara, cu figuri ca-n filme, ne urcam în caruta ca sa sarim de acolo din nou jos, ne bagam pe sub cal, se uita ala la noi ca la nebuni, urcam pe scara în vârful surii de faceam praf acoperisul de stuf al lui Mâneni si saream de acolo iar jos, si asta ore întregi. Dupa o zi de dueluri palosele noastre erau franjuri, dar noi tot vii.
In curtea lui Dadache jucam fotbal. Trageam la poarta sau faceam mici miute, când ne adunam mai multi, ca mai venea uneori si Radu, baiatul preotului si Florin, care a dat mai târziu la Sport. Pentru ca un perete întreg al casei, imens, nu avea geamuri, acolo era poarta, pe care o si desenam de altfel cu caramida rosie. Orataniile se cam fereau de noi, în schimb Hector, câinele de vânatoare al tatalui lui Dadache, alerga zapacit printre picioarele noastre dupa minge. Bunica lui, tanti Anuta, era disperata din cauza bubuiturilor din perete. Unde mai pui ca si tencuiala începuse sa cada. Din cauza asta antrenamentele erau întotdeauna dimineata. Pe urma veneau parintii lui Dadache de la serviciu si era mai riscant. In plus, dupa amiaza spre seara era marele meci zilnic la spital. Acolo în curte, Mihaita, baiatul directorului, reusise sa convinga autoritatile parentale sa aprobe unele mici amenajari si sa investeasca putin în sportul local: doua bare transversale între copaci si curtea degajata si nivelata. În rest aveam noi grija s-o batatorim zilnic, asa ca nici vorba de iarba sau buruieni.
In curte la Nicu era arena de atletism : multi copaci între care întindeam o sfoara pentru sarituri în înaltime, ba chiar si cu prajina. Prajinile erau araci de vie luati bineînteles dintr-una din gradini. Tin minte ca saream destul de bine, 1,10 m pentru mine era aproape înaltimea mea de-atunci. Dar daca se agata vreun picior în sfoara bine întinsa, cazatura era urâta. In functie de stilul folosit, cadeam sau în cap, sau pe un umar si cum ne aparam fata cu mâinile, de la umar la cot eram rana vie, sau în, pardon, fund. Norocul nostru ca înca nu aparuse Dick Fosbury cu “flopul” lui, ca s-ar fi terminat prost. Fiind perfectionisti, ne studiam miscarile si ne corectam unii pe altii, astfel ca la sfârsitul sezonului performantele erau simtitor mai bune. Tot la Nicu mai era o groapa de gunoi rotunda si larga de vreo trei metri, care ardea mocnit si fumega tot timpul. Acolo saream în lungime. Se întâmpla destul de rar sa ajungem în partea cealalta si astfel ranile noastre capatate la alte sporturi erau cauterizate rapid si fara dureri si nici nu se infectau, asta si datorita injectiilor anti-tetanos facute pentru cuiele ruginite în care calcam des si cu multa aplicatie.
joi, 26 martie 2009
Prietenii de-atunci, de-acum, de când ?
Ajungeam în Podu Iloaiei de la Iasi dupa o jumatate de ora de mers cu trenul (personalul sau motorul de Hârlau, ori trenul de Pascani), sapte lei la clasa a doua. Uneori prietenii ma asteptau la gara, aflau de la bunici (prin ce minune?) ca trebuia sa ajung. Ma gândesc acum, cu cât timp înainte si cum era anuntata o sosire în anii aceia? Telefon nu era, internet nici atâta, ramânea doar o carte postala trimisa din vreme.
Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara).
Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?
Aveam doi prieteni buni atunci în Podu Iloaiei: unul de vârsta mea, Nicu, celalalt mai mic decât noi cu vreo trei ani, Iordache sau Dadache, cum îi spuneam noi. Cu Nicu am fost si coleg de primara în comuna în singurul trimestru petrecut acolo ca elev “de-antâia“ între doua mutari ale parintilor. Fiind si vecini, ne petreceam tot timpul împreuna, de dimineata pâna seara (faceam o pauza la prânz, trebuia sa dormim dupa-masa, numai eu stiu cum stateam cu ochii beliti în tavan sa se faca ora la care ieseam din nou afara).
Când plecam iar la Iasi la sfârsit de vacanta, cu simtul datoriei împlinite, promitându-ne alte aventuri înca si mai grozave data viitoare (ca în Amintirile lui Creanga – toate copilariile sunt la fel, dar sunt oare la fel?), eram mai copt si la propriu si la figurat. Aceiasi prieteni ma petreceau la plecare. Veneam toti la gara cu taxiul local, altfel spus cu caruta lui Mâneni, la care era înhamat calul, blândul cal, martorul discret al tuturor prostiilor noastre de vacanta. În plus mai era în gara si Nelu Ungureanu, prieten din copilarie cu ai mei si impiegat de miscare, cea mai mare functie ierarhica pe care o vazusem eu pâna atunci. Datorita lui, când ma întorceam cu automotorul, puteam sa stau cu mecanicul în fata si sa am impresia ca-l conduc si eu un pic. Mai erau de obicei câtiva ceferisti în cabina care vorbeau râzând tot drumul pâna la Iasi. Nu se fereau de mine, e adevarat ca nici eu nu pricepeam mare lucru, dar stiu ca discutau numai despre fete (ca sa fiu delicat...), chestie care ma mira foarte tare pentru ca ar fi fost o multime de alte subiecte mai interesante, dupa parerea mea. Dar bagam la cap tot si vedeam ca de la un an la altul, de la o vacanta la alta, întelegeam din ce în ce mai multe si-mi dadeam seama ca era un domeniu important dar cam neexplorat. Si îmi propuneam ca în fiecare vacanta si chiar mai des, pentru ca vacantele erau prea rare pentru cât de vast era domeniul, sa adaug câte ceva la lista problemelor rezolvate. Probabil venise timpul si pentru asta, “…ca soarele si ploaia care trebuie sa vina la timp pentru coacerea unui fruct” cum asa de frumos si adevarat spune …Liiceanu, cine altul?
miercuri, 25 martie 2009
Soldat TR Vaideanu, permiteti sa raportez!
Eram în armata si faceam primul meu serviciu de santinela. Obligatoriu de noapte, pentru ca soldatii obisnuiti faceau ziua având armata mai lunga si fiind menajati, în timp ce noi (TR-istii, cei cu facultate) trebuia sa ne obisnuim cu privatiunile în timpul scurt (6 luni) pe care ni-l dadea statul. S-a nimerit sa fie si cel mai greu, “schimbul doi de noapte”, adica de la 2 la 5 dimineata. Nici pâna la doua nu puteai dormi mare lucru, iar dupa cinci nici atâta, ca la 5 :30 fix era desteptarea. Era iarna, sufla un vânt crâncen pe malul Argesului, zapada prinsese o pojghita, iar postul meu se nimerise lânga “gospodaria anexa“, altfel spus cotetele porcilor mai ales. Iar în noaptea aceea a fost si mai greu pentru ca dupa o zi de instructie ca la carte, am profitat ca ofiterul de serviciu era “de-al nostru”, mai întelegator, asa ca am rechizitionat de la bucatarie niste canistre pe care le-am umplut în sat cu vin. Un vin rosu autentic, colorat cu multa sfecla. Imi faceam deci traseul constiincios în jurul postului, încercând sa-mi pun ceva ordine în idei. Usor de zis! In primul rând trebuia sa “încerc”, ceea ce însemna din start ca nu eram obligat sa si reusesc, pe urma “ordine” în starea în care eram era mai greu de facut si în fine “idei”, bravos amice, care idei? Si am început sa repet formulele si ce aveam de facut în caz ca, Doamne fereste!, am fi fost atacati de dusmani: “Staaaaai cine vine?”, “Caporalul de schimb esteee?”, “Caporalul de schimb la mine, ceilalti pe loc”, “Lumineaza-ti fata!” (noi spuneam “luminati-as”), toate astea spuse pe un ton înfricosator, ca sa li se faca frica la agresori. Pe urma, daca lucrurile s-ar fi agravat, somatie, tras în aer, tras la picioare si daca nu se potoleau, în plin, aiurea, ce atâta introducere, pâna spun eu toata poezia asta vine ala la mine si murdaresc pantalonii din dotare, imaginatia lucra, zgomotele noptii veneau gramada peste mine si “fandacsia-i gata ... si pe urma, fireste, si nimica misca”. Si miscau ale naibii toate-n jur, porcii n-aveau somn, ciorile si ele faceau un zgomot uscat pe zapada înghetata, departe pe gârla crapa gheata iar eu pipaiam mitraliera ca sa capat curaj. Si pe neasteptate, o data cu caldura m-a cuprins si o liniste mare. “Hait, zic eu, am încurcat-o rau, mor de hipotermie!” Stiam ca înainte de a îngheta ti se face cald si bine. “Miscare si fa ceva sa-ti umble si creierul!” Si facându-mi rondul reglementar îmi vine o idee. “Ce-ar fi sa fac o poezie?” Na, ca ma apucase brusc si inspiratia! Acuma poezii mai facusem eu, dar în caldura parfumata a dormitorului comun, de dragoste, eram îndragostit, da’ stiti cum?, rau de tot, ca ultima oara înainte de însuratoare. Dar atunci, în post, eram patruns de responsabilitate, mi se parea ca toata lumea din unitate dormea linistita si chiar oamenii din sat, pentru ca eram eu la datorie. Mi-a venit în minte o imagine din Evul Mediu cu aia care umblau aiurea noaptea pe strazi si racneau din toti bojocii: “Linisteeeeee! Toata lumea doaaaarmeeeee!!!!!!” si m-a prins ceva asa, ca un patriotism. “Ce-ar fi sa fac o poezie despre tara, adaptata la moment? Adica patriotica, ce s-o mai scaldam!” Da’ cum s-o scriu fratele meu, ca era o bezna de-mi bagam destele-n ochi si cu tot harnasamentul pe mine abia ma miscam ? “Nu-i nimic, o fac mai scurta si o recit de unul singur pâna o învat pe de rost, ce dracu’ mai fac doua ore?”, ca una trecuse deja pâna ma obisnuisem cu decorul. “Bine-ai mai ajuns Dane, numa’ asta n-ai facut în viata ta, sa vorbesti cu porcii noaptea. Da’ ia stai, de ce sa nu fie vorba si despre mine, adica stau aici si le pazesc somnul la toti ca prostu’ si sa nu ramâna nimic? “ Si ca sa n-o mai lungesc, asa a iesit poezia “Autobiografie“ :
Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta –
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.
Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta –
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.
Tare mai era frig! Mai ales la “fapta oamenilor”, alea trei versuri. Trebuia pus ceva cu oamenii muncii, cincinale... sa treaca de cenzura. Am publicat-o în revista pe care am scos-o înainte de “liberare“. “Cadente”. Ma uit la ea chiar acum. Cu desenele facute de mine, în penita. Am dat de ea într-un raft, cautând bineînteles altceva.
Dupa vârsta de 50 de ani, Dan s-a stabilit în Franta.
joi, 19 martie 2009
O singura greşealǎ
Îţi trebuie mult timp, ani întregi, uneori chiar o viaţǎ ca sǎ construieşti ceva durabil. Sǎ fii iubit si respectat. Şi pe urmǎ, mânat fiind de ceva, nu se ştie de ce anume, în câteva secunde sǎ distrugi totul. Este greşeala finalǎ, de care te apropii ca fluturii de noapte de luminǎ.
Dupǎ cum poţi fi un om ilustru al vremii tale dar sǎ porţi stigmatul unui pǎcat. Greşeala de început, cu care trebuie sa trǎieşti toatǎ viaţa. Sau purtând stigmatul sǎ fii totuşi celebru. Dar fǎrǎ ca una sǎ o facǎ uitatǎ pe deplin pe cealaltǎ.
Aşa s-au întâmplat lucrurile cu Eliade, Ionesco sau Cioran. Prigoniţi în propria ţarǎ pentru unele (mici) rǎtǎciri din juneţe, au devenit totuşi şi au rǎmas repere ale culturii lumii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Maugham, care a fost pentru M.I.-6. "omul nostru din Petrogad" sau cu Hemingway care a fost "omul nostru din Havana", fǎrǎ însǎ ca valoarea creaţiei lor sǎ scadǎ. Iar Wagner fǎrǎ (aproape) nici o vinǎ, a suportat 90 de ani mai târziu consecinţele faptului cǎ opera sa a fost apreciatǎ de Hitler. Sau ce-ar mai fi de spus despre Karajan care a celebrat printr-un concert cǎderea Parisului pentru ca în 1985 sǎ dirijeze oficial pentru prima oarǎ Imnul European, asta dupǎ ce a fost recuperat rapid de aliaţi în 1948, când lumea încǎ nu se trezise din coşmarul rǎzboiului. Şi a fost şi el printre uriaşii secolului trecut.
Cǎrǎm şi noi, cei obisnuiţi, în spinare o povarǎ de regrete pentru lucruri pe care le-am vrea uitate. Şi nefiind uriaşi, rǎmânem vinovaţi. Dacǎ ai omorât, nimic nu te mai spalǎ, te vei numi criminal tot restul vieţii. Dacǎ ai înşelat, îi pierzi pe cei apropiaţi pǎstrându-ţi însǎ duşmanii şi toţi, şi unii şi alţii, te vor privi cu neîncredere, aşa cum îti pǎzesti buzunarele în mulţime. Dacǎ ai fǎcut pe cineva sǎ sufere, te pedepseşti singur pentru cǎ tu suferi încǎ mai mult ca el. Chiar dacǎ a fost fǎrǎ vina sau voia ta, tu ştii cǎ n-a fost nici a lui. Şi nu uita nici cǎ ceea ce faci într-o clipǎ tulbure nu-ţi va limpezi mai mult calea ci îi va adǎuga poate zbaterea pǎrerii de rǎu. Devii astfel vinovat de douǎ ori, necunoscându-l îndeajuns pe el şi necunoscându-te nici pe tine: vinovat faţǎ de el şi apoi faţa de "eul" tǎu ascuns, atunci când rǎmâi singur în faţa ta. Pentru cǎ absolut singur nu eşti niciodatǎ. Şi cred cǎ cel mai greu este sǎ te ierţi pe tine. Voltaire spunea cǎ “cea mai înverşunatǎ luptǎ este cu tine insuţi. Te afli în ambele tabere”. Sǎ încerci sǎ explici, tu, cel care cere iertare şi astfel sǎ te faci sǎ înţelegi pe tine, cel care trebuie sǎ ierte şi poate nu te va ierta niciodatǎ. Continui sǎ fii un om normal sau un geniu, dar îţi vei aminti mereu cǎ odatǎ ai greşit. Şi toţi cei care te cunosc vor face la fel. Dacǎ ai fost un om normal, în sens de obişnuit, nu mai rǎmâne nimic decât greşeala, iar dacǎ ai fost geniu (sau mǎcar peste media respectabilitǎţii), va exista mereu un "dar" atenuant, pe lângǎ cel definitiv, acuzator…
Dupǎ cum poţi fi un om ilustru al vremii tale dar sǎ porţi stigmatul unui pǎcat. Greşeala de început, cu care trebuie sa trǎieşti toatǎ viaţa. Sau purtând stigmatul sǎ fii totuşi celebru. Dar fǎrǎ ca una sǎ o facǎ uitatǎ pe deplin pe cealaltǎ.
Aşa s-au întâmplat lucrurile cu Eliade, Ionesco sau Cioran. Prigoniţi în propria ţarǎ pentru unele (mici) rǎtǎciri din juneţe, au devenit totuşi şi au rǎmas repere ale culturii lumii. Tot aşa s-a întâmplat şi cu Maugham, care a fost pentru M.I.-6. "omul nostru din Petrogad" sau cu Hemingway care a fost "omul nostru din Havana", fǎrǎ însǎ ca valoarea creaţiei lor sǎ scadǎ. Iar Wagner fǎrǎ (aproape) nici o vinǎ, a suportat 90 de ani mai târziu consecinţele faptului cǎ opera sa a fost apreciatǎ de Hitler. Sau ce-ar mai fi de spus despre Karajan care a celebrat printr-un concert cǎderea Parisului pentru ca în 1985 sǎ dirijeze oficial pentru prima oarǎ Imnul European, asta dupǎ ce a fost recuperat rapid de aliaţi în 1948, când lumea încǎ nu se trezise din coşmarul rǎzboiului. Şi a fost şi el printre uriaşii secolului trecut.
Cǎrǎm şi noi, cei obisnuiţi, în spinare o povarǎ de regrete pentru lucruri pe care le-am vrea uitate. Şi nefiind uriaşi, rǎmânem vinovaţi. Dacǎ ai omorât, nimic nu te mai spalǎ, te vei numi criminal tot restul vieţii. Dacǎ ai înşelat, îi pierzi pe cei apropiaţi pǎstrându-ţi însǎ duşmanii şi toţi, şi unii şi alţii, te vor privi cu neîncredere, aşa cum îti pǎzesti buzunarele în mulţime. Dacǎ ai fǎcut pe cineva sǎ sufere, te pedepseşti singur pentru cǎ tu suferi încǎ mai mult ca el. Chiar dacǎ a fost fǎrǎ vina sau voia ta, tu ştii cǎ n-a fost nici a lui. Şi nu uita nici cǎ ceea ce faci într-o clipǎ tulbure nu-ţi va limpezi mai mult calea ci îi va adǎuga poate zbaterea pǎrerii de rǎu. Devii astfel vinovat de douǎ ori, necunoscându-l îndeajuns pe el şi necunoscându-te nici pe tine: vinovat faţǎ de el şi apoi faţa de "eul" tǎu ascuns, atunci când rǎmâi singur în faţa ta. Pentru cǎ absolut singur nu eşti niciodatǎ. Şi cred cǎ cel mai greu este sǎ te ierţi pe tine. Voltaire spunea cǎ “cea mai înverşunatǎ luptǎ este cu tine insuţi. Te afli în ambele tabere”. Sǎ încerci sǎ explici, tu, cel care cere iertare şi astfel sǎ te faci sǎ înţelegi pe tine, cel care trebuie sǎ ierte şi poate nu te va ierta niciodatǎ. Continui sǎ fii un om normal sau un geniu, dar îţi vei aminti mereu cǎ odatǎ ai greşit. Şi toţi cei care te cunosc vor face la fel. Dacǎ ai fost un om normal, în sens de obişnuit, nu mai rǎmâne nimic decât greşeala, iar dacǎ ai fost geniu (sau mǎcar peste media respectabilitǎţii), va exista mereu un "dar" atenuant, pe lângǎ cel definitiv, acuzator…
duminică, 15 martie 2009
Avem secrete?
Dragii mei moncheri. Nu va râdeti, avem un coleg caruia i-am spus la început, cu drag si prieteneste "mon cher". Cu timpul asta a devenit (pre)numele lui, deci acuma îl cheama pur si simplu, desi el nu-i nici pur si nici simplu, Moncher. Initiez o dezbatere, sau cum vad ca e moda acum, îi zice leapsa. Despre cât si ce trebuie sa stie lumea despre noi. Am vazut emisiuni întregi la TV despre Facebook (stiati ca autorul este un pusti sub 30 de ani ?, scuze celor sub 30 de ani, o sa vedeti voi peste alti 30 ce compliment frumos este), despre camere video montate prin oras la intersectii, pasaport biometric, cipuri etc. In Romania este dezbatere mare, în toate mediile (culturale si mai putin), despre noile pasapoarte. In familia mea se ia cuvântul pro sau contra. La toate astea, contrar principiilor de baza ale unei Lepse autentice, unde tu, initiatorul, pui problema si lasi în mod sadic oamenii sa caute raspunsul înauntrul lor, eu raspund primul printr-o adânca reflectie : foaie verde prastie, curge apa-n beci ! Problema nu este ce se afla despre tine (mare minune!, daca din miile de legi care exista - unele contradictorii, ca uneori Parlamentul scoate legi, dar uita sa le abroge pe alea vechi ! – eu respect doar cele 10 porunci, atunci e OK), ci mai degraba cine. Daca e un idiot, sa fie sanatos, îi doresc chiar sincer chestia asta, daca nu, nu, adica o sa treaca la altceva mai interesant pentru el si meseria pe care o face. Eu tin minte o replica a lui Sarko (oui, lui-même !) de foarte mult bun simt : "Pentru mine cea mai mare libertate este ca oamenii sa poata merge pe strada fara sa le fie frica". Deci mie n-au decât sa-mi puna o camera video si în, pardon, buda. N-am nimic de ascuns! Riscul, daca o fi vreo unul, este al lor!
De ce toata introducerea asta? De azi înainte, dau un ordin scurt si precis administratorilor blogului (o sa bifez o casuta), sa faca publica adresa mea (noastra) privata de mail. Veti fi deci toti verisori sau verisoare (aici e problema!) din partea vreunei strabunici (neaparat ramura cea buna!). Raducu si-a descoperit anul trecut o verisoara (pe bune!) despre care nu stia nimic. Deci se poate! Click pe pliculetul de mai jos si m-ati terminat! AM ZIS!
Leapsa în ordine alfabetica la: Costel, Duduca, Fata moshului, Raducu, Rosioara
De ce toata introducerea asta? De azi înainte, dau un ordin scurt si precis administratorilor blogului (o sa bifez o casuta), sa faca publica adresa mea (noastra) privata de mail. Veti fi deci toti verisori sau verisoare (aici e problema!) din partea vreunei strabunici (neaparat ramura cea buna!). Raducu si-a descoperit anul trecut o verisoara (pe bune!) despre care nu stia nimic. Deci se poate! Click pe pliculetul de mai jos si m-ati terminat! AM ZIS!
Leapsa în ordine alfabetica la: Costel, Duduca, Fata moshului, Raducu, Rosioara
sâmbătă, 14 martie 2009
Caii Moshului
Ia uite Costele de când dateaza capodopera: anul bacului nostru. Ma rog, unii învatau pentru examene, altii o faceau si mai lata! Având în vedere unde am dat eu examen, înca-i bine!
Wonderful Tonight
Asta caut de mult. Dupa mine cel mai frumos cântec cântat vreodata, cel mai simplu si adevarat text, cea mai buna versiune. Si bineînteles, deja clasic, pentru ca toate acestea trebuia sa aiba un nume, s-au numit Clapton.
Pentru ca nu pot fara o gluma, chiar proasta, nu stiam de ce sunt asa de cutremurat de melodia asta: a fost lansata în 1977.
Pulpa de miel la cuptor
Tocmai am pus o pulpa de miel (ma pregatesc de Pasti si ma antrenez!) la cuptor. Dar stiti cum? Impanata cu ... usturoi, normal, era de asteptat. Am pus o capatâna deja si mai am una pregatita. Prima cu cateii dezbracati la pielea goala pe care i-am insinuat adânc în carne, a doua îsi asteapta rândul spre sfârsitul coacerii. Daca se poate, mai puteti insera si câteva bucatele mici de gingimbru, da un gust bun si se spune ca este foarte bun pentru fete daca îl manânca baietii. Sare, un "praf de piper" dupa gust deasupra, eu am mai pus cumin si niste mirodenii din Guadelupa (merge si curry, în functie de asta se schimba doar numele produsului final: "Agneau au cumin et ses legumes" sau "au curry...", chestia asta cu "legumele sale" nu pot s-o înteleg, dar suna frumos). Deocamdata las pulpa împanata sa zaca într-o solutie de ulei plus apa si când cred eu ca e pe la jumatatea chinului, înnec totul cu vin alb putin dulce. Din timp în timp scoateti tava si cu o lingura mai domoliti fierbinteala carnii cu sosul în care se scalda. Atentie, animalul nu trebuie sa ramâna nici o secunda pe uscat, uleiul dispare ultimul si se arde, aburii de apa si vin intra însa în el pentru tot restul vietii. Cand se rumeneste bine pe o parte o puteti întoarce si pe partea cealalta ca sa fie bine prinsa peste tot, stiti voi. Acopar pulpa cu felioare subtiri de piept afumat de porc si deasupra pun ardei rosii, galbeni si verzi curatati si taiati în sferturi, neaparat în ordinea asta, pentru estetica si ca sa fereasca feliile de costita sa cedeze prea repede la dogoarea focului. Pun cateii de la cealalta capatâna de usturoi, dar nu dezbracati de tot, ci pâna la ultima coaja, cum ar fi în slip si t-shirt, în sosul în care se balaceste pulpa deja bine prinsa de caldura (sa vedeti ce buni sunt la sfarsit, ca o pasta si nici nu mai miros asa tare, puteti sa va si... vorbiti mai de-aproape). Mai arunc cu oarecare dispret cartofii taiati mare (de exemplu un cartof ca un ou taiat în sferturi) de jur împrejur, las sa ninga un pic de sare si pe cartofi si pun iar comoara asta în cuptor. Adaugati din timp în timp acelasi vin alb dupa cum am mentionat mai sus, dar pe coapsa mielului si lasati-o pe ea sa decida ce lasa sa curga mai jos. Eu am pus si putin suc de portocale si deja mirosul m-a zapacit de tot! Ce se mai vede dupa toata manopera asta, daca este bine aplicata, sunt cartofii si ardeii care acopera rusinea pulpei. Ei bine, când coaja ardeilor începe sa se întunece la culoare si cartofii se auresc ca verighetele, înseamna ca e gata. Bineînteles ca în tot timpul asta bucatarul (masculin obligatoriu, maître deci) trebuie sa aiba la dispozitie un (sau mai multe) Bloody Mary.
Asteptând sa se termine ce am pus eu la cuptor, manânc o musaca grozava facuta de Nana care a plecat iar la Paris la Andreea.
PS Dupa musaca si o cafea, plus niste ciocolata, între doua meciuri de rugby, am gustat ce-a iesit: IESTRAORDINAR, nu ca am facut-o eu, ca sunt si modest pe lânga celelalte calitati, dar merita efortul, care nici nu-i prea mare la o adica, doar ca trebuie sa te mai uiti din când în când ce se întâmpla în cuptorul ala!
Asteptând sa se termine ce am pus eu la cuptor, manânc o musaca grozava facuta de Nana care a plecat iar la Paris la Andreea.
PS Dupa musaca si o cafea, plus niste ciocolata, între doua meciuri de rugby, am gustat ce-a iesit: IESTRAORDINAR, nu ca am facut-o eu, ca sunt si modest pe lânga celelalte calitati, dar merita efortul, care nici nu-i prea mare la o adica, doar ca trebuie sa te mai uiti din când în când ce se întâmpla în cuptorul ala!
duminică, 8 martie 2009
Gabriel Liiceanu – Scrisori cǎtre fiul meu
Am citit cartea, am închis-o, am pus-o pe piept şi am rǎmas aşa multǎ vreme. Asta fac de fiecare datǎ când termin o carte. Şi am, aproape mereu, aceleaşi gânduri: cǎ a fost scrisǎ pentru mine, sau despre mine, cǎ aş fi putut s-o scriu eu sau cǎ aş putea sǎ scriu vreodatǎ ceva asemǎnǎtor. Nu banalizând-o, ci dându-mi seama, a câta oarǎ, cǎ subiectele cǎrţilor sunt la îndemâna noastrǎ, uneori aşa de aproape cǎ nici nu le vezi, neştiind unde sǎ cauţi, iar dacǎ le gǎseşti, mai trebuie sǎ şi fii în stare sǎ scrii despre ele.
Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat.
Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu.
Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.
Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.
In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.
Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “.
Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!
Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...
Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat.
Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu.
Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.
Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.
In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.
Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “.
Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!
Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...
sâmbătă, 7 martie 2009
8 Martie, what else?
Un curcubeu din Ardeni... ghiocei si o "primavera" din gradina noastra.
Sa fiti (sunteti) cele mai frumoase si iubite!
Pentru Andreea, mereu si daca va mai fi vreodata suparata ca o "dadacesc" prea mult, pentru Nana, tot mereu si cand se va mai indoi de mine si pentru "voi", fara de care noi n-am fi.
joi, 5 martie 2009
Lupul si oile
Nu vad nici o reactie. Cica help, spunea un banc românesc:
Intr-o zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
A doua zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul a luat .... samd
A n-a zi o oaie a mâncat o oaie.
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
(aproximativ, please help me!!!, cine e aceasta poezie?)
Intr-o zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
A doua zi, un lup a mâncat o oaie,
Vânatorul a luat .... samd
A n-a zi o oaie a mâncat o oaie.
Vânatorul (sau ciobanul?) a luat pusca...
Si a venit seara la stâna cu lupul mort.
(aproximativ, please help me!!!, cine e aceasta poezie?)
SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 3
Sa ne distram un pic!
- La nastere suntem toti "des zéros". De-a lungul timpului putem deveni "des héros" !
- Uitati-va la litera M (aime !) si veti vedea doua fiinte care-si dau mâna. Daca priviti la N (haine !), cele doua fiinte sunt în opozitie.
- O anagrama a lui ZERO este EROZ (Eros) iar alta este ROZE, dragostea manifestata.
- A propos de cifra 7, care reprezinta ordinea cosmica si spirituala, perfectiunea: la 7 ani mergem la scoala, la 14 avem prima carte de identitate si la 21 (pe vremuri) deveneam majori!
Visele noptii
1 - Unitatea sau Monada, inceputul tuturor lucrurilor. A visa cifra 1 simbolizeaza singularitatea, dar si initiativa, noi orizonturi, posturi de conducere.
2 - Dualitatea, Duada, diversitatea, armonia. Simbolistica visului este asociere, cooperare, alianta.
3 - Ternarul sau Triada, numarul perfect. Visul înseamna artele, bucuria de a trai, usurinta in exprimare.
- La nastere suntem toti "des zéros". De-a lungul timpului putem deveni "des héros" !
- Uitati-va la litera M (aime !) si veti vedea doua fiinte care-si dau mâna. Daca priviti la N (haine !), cele doua fiinte sunt în opozitie.
- O anagrama a lui ZERO este EROZ (Eros) iar alta este ROZE, dragostea manifestata.
- A propos de cifra 7, care reprezinta ordinea cosmica si spirituala, perfectiunea: la 7 ani mergem la scoala, la 14 avem prima carte de identitate si la 21 (pe vremuri) deveneam majori!
Visele noptii
1 - Unitatea sau Monada, inceputul tuturor lucrurilor. A visa cifra 1 simbolizeaza singularitatea, dar si initiativa, noi orizonturi, posturi de conducere.
2 - Dualitatea, Duada, diversitatea, armonia. Simbolistica visului este asociere, cooperare, alianta.
3 - Ternarul sau Triada, numarul perfect. Visul înseamna artele, bucuria de a trai, usurinta in exprimare.
SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 2
ZERO …
… sau sunya înseamna "vid" în sanscrita si prima figurare a lui zero a fost un mic cerc. El reprezinta deci un tot finit, complet si perfect, autonom si totusi închis de propria lui limita. Cercul este proiectia echidistanta a punctului central, o creatie expansiva, fiind astfel imaginea conceptiei divine.
Tradus în araba, sunya devine sifr (vid), mentionat pentru prima data în mileniul III înainte de Christos în Babilon. Calatoria acestei lungi transformari trece prin sippar (mai întâi orasul Sippar în câmpia mesopotamiana dintre Tigru si Eufrat unde au fost gasite table de argila cu semne cuneiforme). De la acest cuvânt provine ebraicul sipur (istorie) care devine sepher (carte) si sephar (numar). Acest cuvânt va deveni în araba cifr sau sifr (cifra) având în final în algebra araba sensul numeric de zero. Transformarea fonetica în italiana l-a adus la formele cifra si zefiro, apoi zero, cifra cheie pentru stiinta si gandire (Sepher Torah de exemplu este textul fondator al iudaismului).
Civilizatia maya îl considera oul cosmic care contine regenerarea universului. Dumnezeu este deci matricea altor Dumnezei. Este numit Oul Lumii. Pitagora spune ca zero contine totul în el însusi. Simbolica sa este deci paradoxala deoarece el reprezinta totul sau nimic în diferite culturi.
UNU…
… este simbolul unitatii si al originii, începutul Universului. De altfel Universul îsi contine unicitatea chiar în numele lui. El reprezinta Creatia primordiala, lumina si soarele, originea vietii. Primele cuvinte din Biblie sunt "La început, Dumnezeu a creat …". Aceasta cifra este asociata Divinitatii ca sursa, suport si scop unic al întregii Creatii. La nivelul cel mai înalt de interpretare, el este Dumnezeu creat de Dumnezeu, adica 1 aparut din 0, Dumnezeu unic care a creat apoi totul în religiile monoteiste. El este Fiul. Unicitatea acestui Dumnezeu este resimtita profund si fundamental de câteva secole încoace.
1 este de asemenea unitatea matematica. El este reprezentat ca o bara verticala, imaginea simplificata a unui deget la sumerieni, babilonieni, hindusi, romani, arabi si chinezi. Poate fi de asemenea o linie orizontala la japonezi, sau chiar un punct, reprezentând o piatra, la mayasi. Este spiritul care actioneaza. 1 este vertical, "în picioare", pozitia distinctiva a speciei umane pentru ca reprezinta fiinta dotata cu cuvântul, receptor al Spiritului.
Trebuie spus de asemenea ca matematicienii greci faceau distinctie între unitate si numar. In opera sa "Elementele" Euclid spunea : “Unitatea este aceea potrivit careia fiecare lucru se numeste unu. Iar numar este o multime compusa din unitati”. De asemenea multe carti afirmau ca “unu nu-i numar, ci originea si baza tuturor numerelor”. "Eroarea" a fost corectata in secolul al XIX-lea.
DOI ...
… este sinonimul diferentei. El poate reprezenta în acelasi timp uniunea si separarea, echilibrul si conflictul. In a doua zi a Creatiei, Dumnezeu a "despartit apele". In raport cu UNU, chiar daca succesor, el se gaseste la o mare distanta. Distanta dintre singur si împreuna. El este, ca si 1, de origine sanscrita (dva, surprinzator, dar asta o stiti, este doi în ruseste!) care a trecut apoi în latina : duo. Cifra 2 desemneaza dragostea, cuplul, creatia, caminul, dar si dualitatea a doua fiinte fizice unite în acelasi spirit. Chinezii îl asociaza yin-ului feminin.
Adeptii fantasticului paralel spun ca (chiar) în situatiile aparent fara nici o iesire, exista totusi o iesire. Nu o vedem pentru ca nu stim unde sa o cautam. Este iesirea în planul irealului care ne aduce din nou la suprafata, la viata. Este cifra 2, iesirea gasita, negarea negatiei, negatia mortii, reînvierea deci, transformarea în spirit care este de fapt prima repetitie.
2 este cifra dualitatii, nu doar feminine si masculine ci a tuturor complementaritatilor. Dublul este necesar (dar înca nu suficient) pentru stabilitate. El este compus din 1+1 care s-au integrat într-o singura cifra, un singur corp. Acest corp este format dintr-o emisfera, semnificând femininul (matricea, simbolul feminitatii) si o dreapta orizontala, desemnând prin complementaritate polul masculin. Va rog sa notati, Stimati Domni, ca emisfera domina ansamblul…
Ca simbol, 2 a fost scris ca repetare a lui 1 : "II", "=" sau "..". Babilonienii, romanii si egiptenii au folosit prima forma. Ceva mai târziu celelalte doua bare orizontale au fost unite printr-o diagonala (interactiunea care uneste cele doua polaritati) ca sa se obtina Z si mai apoi 2.
TREI ...
... în sanscrita "tri" defineste echilibrul. Ce a început sa faca 2 pentru stabilitate, 3 îl desavârseste. Aceasta cifra are o simbolica particulara în toate credintele lumii. Taoistii cred ca ea este perfecta. In geometrie trei puncte sunt (în general, asta pentru matematicieni) suficiente pentru a defini un plan, de aceea mesele si scaunele cu trei picioare sunt întotdeauna stabile.
Semnificatia trinitatii este deosebita : asa cum a fost elaborata in sec. al IV-lea dupa Christos, ea semnifica un singur Dumnezeu care exista în trei ipostaze divine: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Este ideea initiala a "tri-unitatii " în unitate. Intelegerea corecta a cifrei 3 (din punct de vedere simbolic, teologic si sacramental), acesta este tot misterul teologiei trinitare. Geneza spune ca în cea de-a treia zi Dumnezeu a creat marile, pamântul a iesit din ape si a aparut "belsugul de vegetatie", deci toate elementele necesare vietii. In a treia zi a fost trecut asadar pragul catre materia vie, spre viata. Toate zilele creatiei sunt grupate câte trei: într-a patra, a cincea si a sasea se savârseste opera începuta în primele trei.
Cifra 3 a atras întotdeauna atentia, poate pentru ca omului i-a fost greu sa si-o imagineze, adica sa treaca dincolo de 2. De altfel cuvântul trans, apropiat de trei, înseamna dincolo. Poseidon are ca simbol tridentul, templele antichitatii au grupuri de câte trei decoratiuni, fetele piramidelor sunt triunghiuri iar egiptenii repetau de trei ori o hieroglifa pentru a reprezenta infinitul.
TREI a fost reprezentat adaugând o unitate la DOI : "III", "≡" sau "…". Unind cele trei bare orizontale s-a obtinut cifra 3.
… sau sunya înseamna "vid" în sanscrita si prima figurare a lui zero a fost un mic cerc. El reprezinta deci un tot finit, complet si perfect, autonom si totusi închis de propria lui limita. Cercul este proiectia echidistanta a punctului central, o creatie expansiva, fiind astfel imaginea conceptiei divine.
Tradus în araba, sunya devine sifr (vid), mentionat pentru prima data în mileniul III înainte de Christos în Babilon. Calatoria acestei lungi transformari trece prin sippar (mai întâi orasul Sippar în câmpia mesopotamiana dintre Tigru si Eufrat unde au fost gasite table de argila cu semne cuneiforme). De la acest cuvânt provine ebraicul sipur (istorie) care devine sepher (carte) si sephar (numar). Acest cuvânt va deveni în araba cifr sau sifr (cifra) având în final în algebra araba sensul numeric de zero. Transformarea fonetica în italiana l-a adus la formele cifra si zefiro, apoi zero, cifra cheie pentru stiinta si gandire (Sepher Torah de exemplu este textul fondator al iudaismului).
Civilizatia maya îl considera oul cosmic care contine regenerarea universului. Dumnezeu este deci matricea altor Dumnezei. Este numit Oul Lumii. Pitagora spune ca zero contine totul în el însusi. Simbolica sa este deci paradoxala deoarece el reprezinta totul sau nimic în diferite culturi.
UNU…
… este simbolul unitatii si al originii, începutul Universului. De altfel Universul îsi contine unicitatea chiar în numele lui. El reprezinta Creatia primordiala, lumina si soarele, originea vietii. Primele cuvinte din Biblie sunt "La început, Dumnezeu a creat …". Aceasta cifra este asociata Divinitatii ca sursa, suport si scop unic al întregii Creatii. La nivelul cel mai înalt de interpretare, el este Dumnezeu creat de Dumnezeu, adica 1 aparut din 0, Dumnezeu unic care a creat apoi totul în religiile monoteiste. El este Fiul. Unicitatea acestui Dumnezeu este resimtita profund si fundamental de câteva secole încoace.
1 este de asemenea unitatea matematica. El este reprezentat ca o bara verticala, imaginea simplificata a unui deget la sumerieni, babilonieni, hindusi, romani, arabi si chinezi. Poate fi de asemenea o linie orizontala la japonezi, sau chiar un punct, reprezentând o piatra, la mayasi. Este spiritul care actioneaza. 1 este vertical, "în picioare", pozitia distinctiva a speciei umane pentru ca reprezinta fiinta dotata cu cuvântul, receptor al Spiritului.
Trebuie spus de asemenea ca matematicienii greci faceau distinctie între unitate si numar. In opera sa "Elementele" Euclid spunea : “Unitatea este aceea potrivit careia fiecare lucru se numeste unu. Iar numar este o multime compusa din unitati”. De asemenea multe carti afirmau ca “unu nu-i numar, ci originea si baza tuturor numerelor”. "Eroarea" a fost corectata in secolul al XIX-lea.
DOI ...
… este sinonimul diferentei. El poate reprezenta în acelasi timp uniunea si separarea, echilibrul si conflictul. In a doua zi a Creatiei, Dumnezeu a "despartit apele". In raport cu UNU, chiar daca succesor, el se gaseste la o mare distanta. Distanta dintre singur si împreuna. El este, ca si 1, de origine sanscrita (dva, surprinzator, dar asta o stiti, este doi în ruseste!) care a trecut apoi în latina : duo. Cifra 2 desemneaza dragostea, cuplul, creatia, caminul, dar si dualitatea a doua fiinte fizice unite în acelasi spirit. Chinezii îl asociaza yin-ului feminin.
Adeptii fantasticului paralel spun ca (chiar) în situatiile aparent fara nici o iesire, exista totusi o iesire. Nu o vedem pentru ca nu stim unde sa o cautam. Este iesirea în planul irealului care ne aduce din nou la suprafata, la viata. Este cifra 2, iesirea gasita, negarea negatiei, negatia mortii, reînvierea deci, transformarea în spirit care este de fapt prima repetitie.
2 este cifra dualitatii, nu doar feminine si masculine ci a tuturor complementaritatilor. Dublul este necesar (dar înca nu suficient) pentru stabilitate. El este compus din 1+1 care s-au integrat într-o singura cifra, un singur corp. Acest corp este format dintr-o emisfera, semnificând femininul (matricea, simbolul feminitatii) si o dreapta orizontala, desemnând prin complementaritate polul masculin. Va rog sa notati, Stimati Domni, ca emisfera domina ansamblul…
Ca simbol, 2 a fost scris ca repetare a lui 1 : "II", "=" sau "..". Babilonienii, romanii si egiptenii au folosit prima forma. Ceva mai târziu celelalte doua bare orizontale au fost unite printr-o diagonala (interactiunea care uneste cele doua polaritati) ca sa se obtina Z si mai apoi 2.
TREI ...
... în sanscrita "tri" defineste echilibrul. Ce a început sa faca 2 pentru stabilitate, 3 îl desavârseste. Aceasta cifra are o simbolica particulara în toate credintele lumii. Taoistii cred ca ea este perfecta. In geometrie trei puncte sunt (în general, asta pentru matematicieni) suficiente pentru a defini un plan, de aceea mesele si scaunele cu trei picioare sunt întotdeauna stabile.
Semnificatia trinitatii este deosebita : asa cum a fost elaborata in sec. al IV-lea dupa Christos, ea semnifica un singur Dumnezeu care exista în trei ipostaze divine: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Este ideea initiala a "tri-unitatii " în unitate. Intelegerea corecta a cifrei 3 (din punct de vedere simbolic, teologic si sacramental), acesta este tot misterul teologiei trinitare. Geneza spune ca în cea de-a treia zi Dumnezeu a creat marile, pamântul a iesit din ape si a aparut "belsugul de vegetatie", deci toate elementele necesare vietii. In a treia zi a fost trecut asadar pragul catre materia vie, spre viata. Toate zilele creatiei sunt grupate câte trei: într-a patra, a cincea si a sasea se savârseste opera începuta în primele trei.
Cifra 3 a atras întotdeauna atentia, poate pentru ca omului i-a fost greu sa si-o imagineze, adica sa treaca dincolo de 2. De altfel cuvântul trans, apropiat de trei, înseamna dincolo. Poseidon are ca simbol tridentul, templele antichitatii au grupuri de câte trei decoratiuni, fetele piramidelor sunt triunghiuri iar egiptenii repetau de trei ori o hieroglifa pentru a reprezenta infinitul.
TREI a fost reprezentat adaugând o unitate la DOI : "III", "≡" sau "…". Unind cele trei bare orizontale s-a obtinut cifra 3.
SIMBOLICA SI CIFRUL SPIRITUAL AL CIFRELOR - 1
Matematica este regina stiintelor iar Aritmetica este regina Matematicii - Carl Friedrich Gauss (1777-1855)
Cu toate ca “aritmetica” vine de la cuvântul grec "arithmetike" ("arithmos" numar si "techne" arta, competenta) ea este supranumita în general "stiinta" si nu "arta" numerelor.
In scoala pitagoreica, la sfârsitul sec. VI înainte de Christos, aritmetica era, împreuna cu geometria, astronomia si … muzica, una din cele patru stiinte cantitative (Mathemata). Pitagora însusi spunea ca "lumea întreaga nu este decât armonie si aritmetica" si se pare ca aceste doua cuvinte descind din radacina "ar". Mai în gluma, mai în serios, un alt matematician, Kronecker (1823 – 1891), a spus ca "Dumnezeu a creat numerele naturale – restul este munca omului".
Dintotdeauna cifrele au facut obiectul a numeroase si diferite interpretari, în functie de perioade, regiuni geografice sau credinte, cu toate ca aparitia si utilitatea lor erau legate mai degraba de dezvoltarea comertului.
Grecii atribuiau anumite caracteristici cifrelor : cele impare erau "active" si masculine iar cele pare "pasive" si feminine. Chinezii aveau un sistem similar cu simbolurile yin si yang. Aztecii dadeau fiecarei cifre o culoare si un zeu. Babilonienilor cifrele le permiteau sa înteleaga principiile esentiale ale universului si aparitiei sale. Scribii babilonieni utilizau doar doua cifre : un "cui" vertical care semnifica unitatea si unul mai mare asociat lui 10.
Geneza, Facerea dovedeste ca textul Biblic are multe conexiuni cu cifrele. Daca semnificatia lor este bine înteleasa, vom putea privi povestea Creatiei cu alti ochi. Inainte de a vedea care sunt povestile primelor trei cifre si pentru a le întelege mai usor, ar mai trebui amintite trei din cele cinci axiome ale lui Peano (1858 – 1932), unul din pionierii axiomaticii moderne: "elementul numit zero este un numar natural", “orice numar natural are un sucesor unic" si faimoasa "nici un numar natural nu-l are pe 0 ca succesor". Sa stiti ca "naturalul" din aritmetica nu este departe de "naturalul" din ... natura. Dar despre "axiome, natural, banal, evident si trivial" în matematica si în vorbirea curenta, poate altadata. Nu ma judecati prea aspru, daca nu veti mai dispretui cifrele si le veti privi si altfel, ca si pe cei care le folosesc, cred ca demersul este folositor.
Cu toate ca “aritmetica” vine de la cuvântul grec "arithmetike" ("arithmos" numar si "techne" arta, competenta) ea este supranumita în general "stiinta" si nu "arta" numerelor.
In scoala pitagoreica, la sfârsitul sec. VI înainte de Christos, aritmetica era, împreuna cu geometria, astronomia si … muzica, una din cele patru stiinte cantitative (Mathemata). Pitagora însusi spunea ca "lumea întreaga nu este decât armonie si aritmetica" si se pare ca aceste doua cuvinte descind din radacina "ar". Mai în gluma, mai în serios, un alt matematician, Kronecker (1823 – 1891), a spus ca "Dumnezeu a creat numerele naturale – restul este munca omului".
Dintotdeauna cifrele au facut obiectul a numeroase si diferite interpretari, în functie de perioade, regiuni geografice sau credinte, cu toate ca aparitia si utilitatea lor erau legate mai degraba de dezvoltarea comertului.
Grecii atribuiau anumite caracteristici cifrelor : cele impare erau "active" si masculine iar cele pare "pasive" si feminine. Chinezii aveau un sistem similar cu simbolurile yin si yang. Aztecii dadeau fiecarei cifre o culoare si un zeu. Babilonienilor cifrele le permiteau sa înteleaga principiile esentiale ale universului si aparitiei sale. Scribii babilonieni utilizau doar doua cifre : un "cui" vertical care semnifica unitatea si unul mai mare asociat lui 10.
Geneza, Facerea dovedeste ca textul Biblic are multe conexiuni cu cifrele. Daca semnificatia lor este bine înteleasa, vom putea privi povestea Creatiei cu alti ochi. Inainte de a vedea care sunt povestile primelor trei cifre si pentru a le întelege mai usor, ar mai trebui amintite trei din cele cinci axiome ale lui Peano (1858 – 1932), unul din pionierii axiomaticii moderne: "elementul numit zero este un numar natural", “orice numar natural are un sucesor unic" si faimoasa "nici un numar natural nu-l are pe 0 ca succesor". Sa stiti ca "naturalul" din aritmetica nu este departe de "naturalul" din ... natura. Dar despre "axiome, natural, banal, evident si trivial" în matematica si în vorbirea curenta, poate altadata. Nu ma judecati prea aspru, daca nu veti mai dispretui cifrele si le veti privi si altfel, ca si pe cei care le folosesc, cred ca demersul este folositor.
Alta lectie de geografie
Pentru ca mi-a adus aminte Costel (ma inspira baiatu' asta, ceva teribil!), rapid doua secvente, nici nu am timp sa mai pun diacriticele, va descurcati voi.
1. Intr-o zi ma scoate la tabla Mos Pusca. Asta-i adevarul Costele, amintirile sunt sapate adânc în noi si sunt frumoase asa cum sunt, cred ca si el, Mos Pusca, râde acuma acolo unde este el când îsi aduce aminte. Toata lumea asa îi spunea. Cum zicea Vlad Bejan la ultima noastra întâlnire, noi le spuneam "mosu de ..." sau "baba de ..." desi erau mult mai tineri decât suntem noi azi... Deci, vorba titanului din Gagesti, harta pe trepied, el la catedra si eu cu Almanahul Scânteia în mâna unde erau toate tarile din lumea asta cu esentialul scris pe un sfert de pagina.
- Vorbeste tuuuuuuuu, despreeeeee... Ecuador.
Cum eram cu almanahul deschis deja pe la America Latina, am ajuns usor la Ecuador (cât timp îmi lua acasa sa pun semne la pagini si sa tin minte pe unde erau tarile “în cestiune”, mai bine învatam lectia, dar asta-i viata de negruzzist). Am întins mâna stânga cu almanahul deschis în spatele hartii si am început sa-i îndrug tot ce citeam acolo.
- Arata-mi ce ai în mâna!
I-am dat almanahul, deschis la Ecuador, cu o privire limpede (azi as zice insolenta!).
- Treci la loc, ai trei!
Dupa mine au mai luat vreo trei colegi aceeasi nota (printre care si Adi, colegul meu de banca), pentru ca “aveau note” si nu învatasera si Ecuadorul care “nu era în carte”, dar Mos Pusca daca ajungea la un continent, apai îl facea tot!
2. In alta zi, la ora de geografie, totul era pregatit, trepied, harta cu însemnarile generatiilor anterioare atârnata, dar aratator, nema!
- Avram (asta era Zum, cu mama profesoara tot de geografie, cum spunea Costel, erau într-un fel “colegi de breasla”, complici), du-te si cauta un aratator.
Afara era un sfârsit de primavara ca numa’ de geografie nu-ti ardea. Frunzele începusera sa atârne greu în copaci, fluturasi, albinute, gâze, ma rog, polenizare în toata regula... Dupa vreo juma’ de ora apare Zum:
- Dom’ profesor, n-am mai gasit aratatoare, am adus asta, stati putin s-o curat.
Venise Zumache cu o creanga de copac strâmba, plina de ramurele si de frunze…
- Sa stii c-am sa te spun lu’ mama-ta, Avram!
3. In alta zi (nu, nu-i poezia aceea cu lupul si cu oile, nu mai stiu care, ma ajuta cineva?) ne-am gândit noi si i-am luat scaunul de la catedra pe care l-am ascuns în fundul clasei si am pus în loc cele doua sertare ale catedrei puse pe înalt. A intrat în clasa, s-a uitat la “scaun”, s-a asezat si a facut ora ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, doar ca se mai legana un pic în halatul lui albastru, ca într-o o barca ...
Na, c-au fost pâna la urma trei povesti! Iertare Dom’ Profesor, da’ tare mai era frumos si mult v-am mai iubit ... în felul nostru!!!
1. Intr-o zi ma scoate la tabla Mos Pusca. Asta-i adevarul Costele, amintirile sunt sapate adânc în noi si sunt frumoase asa cum sunt, cred ca si el, Mos Pusca, râde acuma acolo unde este el când îsi aduce aminte. Toata lumea asa îi spunea. Cum zicea Vlad Bejan la ultima noastra întâlnire, noi le spuneam "mosu de ..." sau "baba de ..." desi erau mult mai tineri decât suntem noi azi... Deci, vorba titanului din Gagesti, harta pe trepied, el la catedra si eu cu Almanahul Scânteia în mâna unde erau toate tarile din lumea asta cu esentialul scris pe un sfert de pagina.
- Vorbeste tuuuuuuuu, despreeeeee... Ecuador.
Cum eram cu almanahul deschis deja pe la America Latina, am ajuns usor la Ecuador (cât timp îmi lua acasa sa pun semne la pagini si sa tin minte pe unde erau tarile “în cestiune”, mai bine învatam lectia, dar asta-i viata de negruzzist). Am întins mâna stânga cu almanahul deschis în spatele hartii si am început sa-i îndrug tot ce citeam acolo.
- Arata-mi ce ai în mâna!
I-am dat almanahul, deschis la Ecuador, cu o privire limpede (azi as zice insolenta!).
- Treci la loc, ai trei!
Dupa mine au mai luat vreo trei colegi aceeasi nota (printre care si Adi, colegul meu de banca), pentru ca “aveau note” si nu învatasera si Ecuadorul care “nu era în carte”, dar Mos Pusca daca ajungea la un continent, apai îl facea tot!
2. In alta zi, la ora de geografie, totul era pregatit, trepied, harta cu însemnarile generatiilor anterioare atârnata, dar aratator, nema!
- Avram (asta era Zum, cu mama profesoara tot de geografie, cum spunea Costel, erau într-un fel “colegi de breasla”, complici), du-te si cauta un aratator.
Afara era un sfârsit de primavara ca numa’ de geografie nu-ti ardea. Frunzele începusera sa atârne greu în copaci, fluturasi, albinute, gâze, ma rog, polenizare în toata regula... Dupa vreo juma’ de ora apare Zum:
- Dom’ profesor, n-am mai gasit aratatoare, am adus asta, stati putin s-o curat.
Venise Zumache cu o creanga de copac strâmba, plina de ramurele si de frunze…
- Sa stii c-am sa te spun lu’ mama-ta, Avram!
3. In alta zi (nu, nu-i poezia aceea cu lupul si cu oile, nu mai stiu care, ma ajuta cineva?) ne-am gândit noi si i-am luat scaunul de la catedra pe care l-am ascuns în fundul clasei si am pus în loc cele doua sertare ale catedrei puse pe înalt. A intrat în clasa, s-a uitat la “scaun”, s-a asezat si a facut ora ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, doar ca se mai legana un pic în halatul lui albastru, ca într-o o barca ...
Na, c-au fost pâna la urma trei povesti! Iertare Dom’ Profesor, da’ tare mai era frumos si mult v-am mai iubit ... în felul nostru!!!
marți, 3 martie 2009
De pe malul Mediteranei
Ceva pentru aperitive, tot cu usturoi.
“TAPENADE” NEAGRA
300 g de mǎsline negre fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
15 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
3 cǎţei de usturoi bǎtuţi bine
120 ml de ulei de mǎsline sau cât cuprinde
Puţin cimbru si piper, bineînţeles dupǎ gust
“TAPENADE” VERDE
200 g de mǎsline evident verzi, tot fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
10 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
1 cǎţel de usturoi sfǎrâmat
100 ml de ulei de mǎsline, sau la fel, cât cuprinde
10 frunze de busuioc verde, piper şi puţinǎ zeamǎ de lǎmâie, bineînţeles tot dupǎ gust
Nu fac parte din categoria “intrǎrilor” ieftine, dar preţul este totuşi acceptabil si sunt gata în cinci minute. La tapenada neagrǎ sunt foarte bune mǎslinele “à la grèque“, acelea puţin zbârcite, au un gust amǎrui care se “mǎritǎ“ excelent cu restul. Dupǎ unele reţete la tapenada verde se mai pot adǎuga 30 g de seminţe de pin.
Si acum, ce facem cu toate astea ? Se “pregǎtesc” la fel amândouǎ.
Reţeta originalǎ interzice mixerul, totul se taie foarte mǎrunt şi se amestecǎ bine adǎugând puţin câte puţin uleiul, ca pentru o maionezǎ. Dar hai sǎ zicem cǎ ne grǎbim cǎ acuşi vin oamenii ǎia şi n-ai ce sǎ le pui pe masǎ la o votcǎ, sǎ tragi un pic de timp cât sǎ gǎteşti ceva mai ca lumea.
Atunci pui totul în mixer, mai puţin uleiul pe care-l adaugi pe parcurs. Fileurile de anchois se pun şi ele cu uleiul în care au zǎcut în cutie sau borcǎnel, este tot de mǎsline şi e bine pǎtruns de arome. Incepi sǎ mixezi uşurel, în reprize scurte, ca sǎ nu se facǎ totul ca o pastǎ. Textura finalǎ trebuie sǎ fie granuloasǎ, ca sǎ poti simţi în gurǎ savoarea şi aroma de la fiecare ingredient în parte.
Se mǎnâncǎ la aperitiv cu felii de baghetǎ integralǎ prǎjite pe care le freci uşor înainte cu un cǎţel de usturoi tǎiat în douǎ sau în cinci, dacǎ-i mai mare.
Dacǎ oamenii ǎia te anunţǎ în ultima clipǎ cǎ nu mai vin, pui totul într-un borcan şi acoperi cu un strat subţire de ulei de mǎsline. Poate sǎ stea aşa chiar şi o lunǎ în frigider, pânǎ la urmǎ vin ei. Daca afli cǎ nu mai vin deloc, începi sǎ o guşti solo plimbându-te prin casǎ, cu votca aferentǎ alǎturi, numai sǎ ai grijǎ sǎ pui din nou ulei deasupra dupǎ ce te saturi, cǎ doar n-o sǎ mǎnânci un borcan întreg de unul (una) singur(ǎ).
CAVIAR DE CASA
Asta e bun dacǎ faci o petrecere la serviciu şi vrei sǎ le dai colegilor ceva deosebit. Reţeta este foarte simplǎ dar trebuie sǎ ai vederea excelentǎ şi multǎ rǎbdare. Cumperi vreo 10 kg de hamsii şi le scoţi ochii. Asta-i tot. Nu mai trebuie sǎ adaugi sare cǎ sunt deja sǎrate de le-au sǎrit ochii din cap. Dacǎ ai şi mai multǎ rǎbdare, ştergi uşurel cu ceva pelicula aia neagrǎ de pe ochişori, da’ cu foarte mare grijǎ sǎ nu se spargǎ. Iese caviar alb, care-i şi mai cǎutat.
“TAPENADE” NEAGRA
300 g de mǎsline negre fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
15 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
3 cǎţei de usturoi bǎtuţi bine
120 ml de ulei de mǎsline sau cât cuprinde
Puţin cimbru si piper, bineînţeles dupǎ gust
“TAPENADE” VERDE
200 g de mǎsline evident verzi, tot fǎrǎ sâmburi
60 g de capere
10 fileuri de anchois în ulei (sǎrate)
1 cǎţel de usturoi sfǎrâmat
100 ml de ulei de mǎsline, sau la fel, cât cuprinde
10 frunze de busuioc verde, piper şi puţinǎ zeamǎ de lǎmâie, bineînţeles tot dupǎ gust
Nu fac parte din categoria “intrǎrilor” ieftine, dar preţul este totuşi acceptabil si sunt gata în cinci minute. La tapenada neagrǎ sunt foarte bune mǎslinele “à la grèque“, acelea puţin zbârcite, au un gust amǎrui care se “mǎritǎ“ excelent cu restul. Dupǎ unele reţete la tapenada verde se mai pot adǎuga 30 g de seminţe de pin.
Si acum, ce facem cu toate astea ? Se “pregǎtesc” la fel amândouǎ.
Reţeta originalǎ interzice mixerul, totul se taie foarte mǎrunt şi se amestecǎ bine adǎugând puţin câte puţin uleiul, ca pentru o maionezǎ. Dar hai sǎ zicem cǎ ne grǎbim cǎ acuşi vin oamenii ǎia şi n-ai ce sǎ le pui pe masǎ la o votcǎ, sǎ tragi un pic de timp cât sǎ gǎteşti ceva mai ca lumea.
Atunci pui totul în mixer, mai puţin uleiul pe care-l adaugi pe parcurs. Fileurile de anchois se pun şi ele cu uleiul în care au zǎcut în cutie sau borcǎnel, este tot de mǎsline şi e bine pǎtruns de arome. Incepi sǎ mixezi uşurel, în reprize scurte, ca sǎ nu se facǎ totul ca o pastǎ. Textura finalǎ trebuie sǎ fie granuloasǎ, ca sǎ poti simţi în gurǎ savoarea şi aroma de la fiecare ingredient în parte.
Se mǎnâncǎ la aperitiv cu felii de baghetǎ integralǎ prǎjite pe care le freci uşor înainte cu un cǎţel de usturoi tǎiat în douǎ sau în cinci, dacǎ-i mai mare.
Dacǎ oamenii ǎia te anunţǎ în ultima clipǎ cǎ nu mai vin, pui totul într-un borcan şi acoperi cu un strat subţire de ulei de mǎsline. Poate sǎ stea aşa chiar şi o lunǎ în frigider, pânǎ la urmǎ vin ei. Daca afli cǎ nu mai vin deloc, începi sǎ o guşti solo plimbându-te prin casǎ, cu votca aferentǎ alǎturi, numai sǎ ai grijǎ sǎ pui din nou ulei deasupra dupǎ ce te saturi, cǎ doar n-o sǎ mǎnânci un borcan întreg de unul (una) singur(ǎ).
CAVIAR DE CASA
Asta e bun dacǎ faci o petrecere la serviciu şi vrei sǎ le dai colegilor ceva deosebit. Reţeta este foarte simplǎ dar trebuie sǎ ai vederea excelentǎ şi multǎ rǎbdare. Cumperi vreo 10 kg de hamsii şi le scoţi ochii. Asta-i tot. Nu mai trebuie sǎ adaugi sare cǎ sunt deja sǎrate de le-au sǎrit ochii din cap. Dacǎ ai şi mai multǎ rǎbdare, ştergi uşurel cu ceva pelicula aia neagrǎ de pe ochişori, da’ cu foarte mare grijǎ sǎ nu se spargǎ. Iese caviar alb, care-i şi mai cǎutat.
luni, 2 martie 2009
Conversatii 'telectuale
Suntem mereu sub influenţa ultimelor evenimente din viaţa noastrǎ. O zi cu mai mult soare, ghioceii care au apǎrut sute în grǎdinǎ, ultima discuţie mai consistentǎ cu un amic sau întâmplǎri mai mult sau mai puţin plǎcute ne pot schimba dispoziţia. Şi cum participǎm la trǎirile celor care fac parte din viaţa noastrǎ, ne bucurǎm sau ne întristǎm odatǎ cu ei. Azi am sufletul plin pentru cǎ Andreea a venit sǎ-şi petreacǎ week-end-ul acasǎ şi a fost (deci) soare. Am vǎzut-o mai în largul ei în tot ce înseamnǎ lumea nouǎ în care trǎieşte şi m-am bucurat.
La fel de mult suntem cred sub impresia ultimelor cǎrţi citite. Ne vin mereu în minte replici, suntem tentaţi sǎ dǎm citate, uneori ne regǎsim deplin într-un personaj şi susţinem pǎreri ca şi cum ar fi ale noastre de când lumea. Este de-a dreptul halucinant sǎ-ţi dai seama, în liniştea camerei tale, cǎ acum zeci de ani a fost scrisǎ o carte unde ”evident” tu eşti eroul principal. Sau cǎ o carte aleasǎ la întâmplare din teancul abia cumpǎrat o continuǎ pe cea pe care tocmai ai citit-o, scrisǎ de cu totul altcineva. Ori sǎ fii mirat când vezi cǎ gânduri care te-au frǎmântat o vreme sau idei care au fulgerat doar o secundǎ în viaţa ta pot inspira cǎrţi întregi. Mi se întamplǎ ceva ciudat: dacǎ am uneori poftǎ sǎ-mi susţin o idee pânǎ la capǎt, mǎ simt stânjenit cǎ având nevoie de un sprijin amintesc un nume sau un citat. Sau cǎ mǎ gândesc la altcineva care face ori gândeşte la fel. Şi atunci parcǎ n-aş mai fi singur în “clandestinitatea“ asta stupidǎ, mai am pe cineva alǎturi. Chiar dacǎ nu este “decât” o carte sau autorul ei. Dar cartea asta, odatǎ cititǎ, este deja în mine, face parte din reperele mele. Şi în marea mea naivitate o mai şi declar, crezând cǎ ceea ce spun are astfel şi mai mare greutate. Sunt stânjenit pentru cǎ (din fericire doar uneori) ironiile care urmeazǎ, având ţintǎ dublǎ (din care una absentǎ, fizic dar probabil şi din conştiinţa preopinentului) sunt astfel de douǎ ori mai grele. Şi atunci? Sǎ-mi fie ruşine în faţa acestor “puţini“ cǎ mi se întâmplǎ sǎ mai citesc?
La fel de mult suntem cred sub impresia ultimelor cǎrţi citite. Ne vin mereu în minte replici, suntem tentaţi sǎ dǎm citate, uneori ne regǎsim deplin într-un personaj şi susţinem pǎreri ca şi cum ar fi ale noastre de când lumea. Este de-a dreptul halucinant sǎ-ţi dai seama, în liniştea camerei tale, cǎ acum zeci de ani a fost scrisǎ o carte unde ”evident” tu eşti eroul principal. Sau cǎ o carte aleasǎ la întâmplare din teancul abia cumpǎrat o continuǎ pe cea pe care tocmai ai citit-o, scrisǎ de cu totul altcineva. Ori sǎ fii mirat când vezi cǎ gânduri care te-au frǎmântat o vreme sau idei care au fulgerat doar o secundǎ în viaţa ta pot inspira cǎrţi întregi. Mi se întamplǎ ceva ciudat: dacǎ am uneori poftǎ sǎ-mi susţin o idee pânǎ la capǎt, mǎ simt stânjenit cǎ având nevoie de un sprijin amintesc un nume sau un citat. Sau cǎ mǎ gândesc la altcineva care face ori gândeşte la fel. Şi atunci parcǎ n-aş mai fi singur în “clandestinitatea“ asta stupidǎ, mai am pe cineva alǎturi. Chiar dacǎ nu este “decât” o carte sau autorul ei. Dar cartea asta, odatǎ cititǎ, este deja în mine, face parte din reperele mele. Şi în marea mea naivitate o mai şi declar, crezând cǎ ceea ce spun are astfel şi mai mare greutate. Sunt stânjenit pentru cǎ (din fericire doar uneori) ironiile care urmeazǎ, având ţintǎ dublǎ (din care una absentǎ, fizic dar probabil şi din conştiinţa preopinentului) sunt astfel de douǎ ori mai grele. Şi atunci? Sǎ-mi fie ruşine în faţa acestor “puţini“ cǎ mi se întâmplǎ sǎ mai citesc?
marți, 24 februarie 2009
Leapşa mai departe
Am primit o leapşǎ de la Costel.
Ce m-a fǎcut sǎ zâmbesc, râd sau sǎ fiu bucuros ieri :
1. A venit asearǎ Nana acasǎ cu rezultate mult mai bune la nişte analize.
2. Am vorbit tot asearǎ cu Andreea. Şi-a terminat aproape de aranjat şi decorat apartamentul “ei“ unde stǎ în Paris. Aştepta sǎ se culce ca sǎ fie odihnitǎ azi la slujbǎ şi nu era decât vreo zece ceasul. Inainte când era studentǎ sau prin stagii, la ora asta abia ieşea cu prietenii, venea dimineaţǎ acasǎ, fǎcea un duş şi la “treabǎ “. Se vede cǎ acuma este treabǎ adevaratǎ, fǎrǎ ghilimele, e cuplatǎ total pe meserie.
3. Când scriam reţeta de mujdei, mi-am amintit cǎ acum trei ani am fǎcut Crǎciunul cu Roşcata, Costel, fetele noastre şi niste prieteni, aici la noi. Când desfǎceam stridiile pe 24 seara, mǎ întreabǎ Costel care pânǎ atunci privise atent:
- Si tu chiar crezi cǎ am sǎ manânc eu chestii de astea ?
Si pânǎ la urmǎ a mâncat…
4. Amintire cu un zâmbet mai strâmb : maşina mea cu geamul spart şi bagajele lui Costel furate în centrul Bruxelles-ului, ziua-n amiaza mare. Şi pe urmǎ, la vreo lunǎ, un telefon de la Costel din California, dimineaţa devreme: “Dǎnuţ, mi-au gǎsit mǎ bagajele!”, de unde poate şi vorba “Bagajul regǎsit”. Poate scrii ceva despre asta, ce zici Visarioane?
5. Toate se-nvârt în jurul usturoiului : vorbeam cu Radu (Iaşi) şi Vicky (Brisbane, bineînţeles tot coleg de şcoalǎ). Vicky are tensiune şi înghite nu stiu câţi cǎţei întregi de usturoi pe zi o datǎ. Face bine la tensiune şi nici nu mai miroase a doua zi.
6. Am ascultat ieri pânǎ târziu noaptea On An Island (apǎrut în 2006) şi Local Hero (de prin anii ’80, m-am uitat acum, exact în 1983). Formidabil cât de mult seamǎnǎ cum sunt construite albumele astea, te vezi plimbându-te pe malul mǎrii, zgomot uşor de valuri mici, o muzicǎ dintr-o cârciumǎ departe, clopote. La 23 de ani distanţǎ.
“We lay side by side
'tween the moon and the tide
Mapping the stars for awhile
Let the night surround you
Halfway to the stars”
Mai departe la Raducu si Tomata cu scufita
1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.
Ce m-a fǎcut sǎ zâmbesc, râd sau sǎ fiu bucuros ieri :
1. A venit asearǎ Nana acasǎ cu rezultate mult mai bune la nişte analize.
2. Am vorbit tot asearǎ cu Andreea. Şi-a terminat aproape de aranjat şi decorat apartamentul “ei“ unde stǎ în Paris. Aştepta sǎ se culce ca sǎ fie odihnitǎ azi la slujbǎ şi nu era decât vreo zece ceasul. Inainte când era studentǎ sau prin stagii, la ora asta abia ieşea cu prietenii, venea dimineaţǎ acasǎ, fǎcea un duş şi la “treabǎ “. Se vede cǎ acuma este treabǎ adevaratǎ, fǎrǎ ghilimele, e cuplatǎ total pe meserie.
3. Când scriam reţeta de mujdei, mi-am amintit cǎ acum trei ani am fǎcut Crǎciunul cu Roşcata, Costel, fetele noastre şi niste prieteni, aici la noi. Când desfǎceam stridiile pe 24 seara, mǎ întreabǎ Costel care pânǎ atunci privise atent:
- Si tu chiar crezi cǎ am sǎ manânc eu chestii de astea ?
Si pânǎ la urmǎ a mâncat…
4. Amintire cu un zâmbet mai strâmb : maşina mea cu geamul spart şi bagajele lui Costel furate în centrul Bruxelles-ului, ziua-n amiaza mare. Şi pe urmǎ, la vreo lunǎ, un telefon de la Costel din California, dimineaţa devreme: “Dǎnuţ, mi-au gǎsit mǎ bagajele!”, de unde poate şi vorba “Bagajul regǎsit”. Poate scrii ceva despre asta, ce zici Visarioane?
5. Toate se-nvârt în jurul usturoiului : vorbeam cu Radu (Iaşi) şi Vicky (Brisbane, bineînţeles tot coleg de şcoalǎ). Vicky are tensiune şi înghite nu stiu câţi cǎţei întregi de usturoi pe zi o datǎ. Face bine la tensiune şi nici nu mai miroase a doua zi.
6. Am ascultat ieri pânǎ târziu noaptea On An Island (apǎrut în 2006) şi Local Hero (de prin anii ’80, m-am uitat acum, exact în 1983). Formidabil cât de mult seamǎnǎ cum sunt construite albumele astea, te vezi plimbându-te pe malul mǎrii, zgomot uşor de valuri mici, o muzicǎ dintr-o cârciumǎ departe, clopote. La 23 de ani distanţǎ.
“We lay side by side
'tween the moon and the tide
Mapping the stars for awhile
Let the night surround you
Halfway to the stars”
Mai departe la Raducu si Tomata cu scufita
1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.
luni, 23 februarie 2009
Tot despre mujdei
Mǎ întreabǎ ieri Costel cum îl pregǎtesc. Mujdeiul. Bine Costele, m-ai vǎzut de atâtea ori cum îl fǎceam şi mǎ-ntrebi acuma în public? Bine mon cher, ia un copy-paste şi print:
Mujdei (à la Dan, of course bade)
Iei matale fo cinci cǎţei, da’ mari, şi îi strivesti, eventual de douǎ ori, prin scula aia de strivit (evident usturoiul), pânǎ tac din gurǎ. Pui ulei de mǎzline, cam un deşt. Pe lat, nu pe înalt ca votca. Toatǎ acţiunea se petrece într-o canǎ mare de ceai, fǎrǎ ceai, ca sǎ nu sarǎ când începi sǎ dai din mâini, pentru cǎ inevitabil ajungi şi la asta. Vnimanie, cu uleiul de mǎzline se leagǎ mai greu, tre’ sǎ freci mai mult sau te scoţi cu câteva picǎturi de oţet, pe care oricum va trebui sǎ le pui odatǎ şi-odatǎ. Gǎseşti tu în toatǎ California ulei de mǎzline din sudul Franţei fǎcut în Grecia. Dacǎ nu, nu, merge şi de floare. Depinde ce preferi sau ce ai pe lângǎ casǎ. Mǎ prǎpǎdesc dupǎ chestiile astea cu ce ai prin casǎ, dupǎ gust, fǎinǎ cât cuprinde… Reiau deci, adaugi sare… dupǎ gust, dar eu prefer mai bine vegeta, delikat, Maggy sau cubuleţe de alea de concentrat de pui de dat gust la o mâncǎricǎ de vitǎ de exemplu. Şi-acuma Costele, la muncǎ ! (dacǎ ziceam invers ieşea o cacofonie teribilǎ, cu toate cǎ ca topicǎ a frazei ar fi sunat mai bine). Freci “ingredientele” astea pânǎ se, evident, leagǎ şi pasta se albeşte la culoare. Acuma e momentul sǎ vii cu picǎturile de oţet (dacǎ ai prin casǎ de vin roşu, balsamic, de Xeres sau de cidru ar fi şi mai bine, à propos, se spune cǎ cel de cidru este “elixirul tinereţii”, regenereazǎ flora intestinalǎ, combate constipaţia şi flatulenţa, curǎţǎ canalul urinar şi reduce riscul de infecţii la rinichi, cu toate cǎ pentru toate astea eu prefer pe scurt, berea, dar nu în mujdei) şi mai mesteci puţin pânǎ se “integreazǎ”. Toatǎ operaţia asta eu o fac cu o furculiţǎ, da, nu vǎ râdeţi, funcţioneazǎ mai aproape de mixer. Atunci de ce nu mixer? De aia, pentru cǎ ar ieşi “mousse d’ail”, ori noi aici vorbim de mujdei şi cu mixerul ar ieşi un pic, scuzaţi de espresie, greţos. Adaugi acuma o linguriţǎ de muştar de Dijon (aici nu este de altul), e iute de-ţi sare pǎlǎria, una (tot linguriţǎ, nu pǎlǎrie) de maionezǎ şi câteva de zmântânǎ ca sǎ mai domoleascǎ dogoarea. Aicea ar mai fi de fǎcut oarece consideraţii dietetice: dacǎ zici tu cǎ zmântâna e cam grea, pui iaurt de ǎla de care mâncai tu dimineaţa la mine pe şest cǎ se terminase iaurtul în America. Câte linguriţe? Evident dupǎ gust... Între operaţiile astea ai grijǎ sǎ lingi bine linguriţa ca sǎ nu laşi urme de muştar în maionezǎ, ceea ce n-ar fi prea grav cǎ-s galbene amândouǎ, dar mai ales în zmântânǎ sau iaurt, depinde ce-ai ales. E preferabil sǎ foloseşti aceeaşi linguriţǎ ca sǎ ai mai puţin de spǎlat la sfârşit. Mai amesteci un pic (hai cǎ-i gata acuşi) pânǎ se “omogenizeazǎ”. Nu mai sunt riscuri sǎ se taie, dacǎ ai frecat bine la început. Dacǎ ţi se pare cǎ-i prea gros, adaugi puţinǎ apǎ (dupǎ... preferinţe) şi mai mesteci din nou, dar cum te cunosc eu pe tine, ai sǎ-l lasi aşa. Dacǎ o pui pe Roşcata sǎ-ţi dicteze ce-am scris eu, pânǎ terminǎ ea de citit, l-ai terminat şi tu de fǎcut. Da’ vezi sǎ nu faci invers. A, sǎ nu uit, când aduci cana la musafiri nu uita sǎ înlocuiesti furculiţa cu linguriţa pe care o ai deja la îndemânǎ, lingi furculiţa şi o pui la masǎ, nu trebuie sǎ te fereşti cǎ şi ei fac la fel… şi ca la orice sfârşit de orice reţetǎ, am încǎlecat pe-o şa, pardon, poftǎ bunǎ !
Mujdei (à la Dan, of course bade)
Iei matale fo cinci cǎţei, da’ mari, şi îi strivesti, eventual de douǎ ori, prin scula aia de strivit (evident usturoiul), pânǎ tac din gurǎ. Pui ulei de mǎzline, cam un deşt. Pe lat, nu pe înalt ca votca. Toatǎ acţiunea se petrece într-o canǎ mare de ceai, fǎrǎ ceai, ca sǎ nu sarǎ când începi sǎ dai din mâini, pentru cǎ inevitabil ajungi şi la asta. Vnimanie, cu uleiul de mǎzline se leagǎ mai greu, tre’ sǎ freci mai mult sau te scoţi cu câteva picǎturi de oţet, pe care oricum va trebui sǎ le pui odatǎ şi-odatǎ. Gǎseşti tu în toatǎ California ulei de mǎzline din sudul Franţei fǎcut în Grecia. Dacǎ nu, nu, merge şi de floare. Depinde ce preferi sau ce ai pe lângǎ casǎ. Mǎ prǎpǎdesc dupǎ chestiile astea cu ce ai prin casǎ, dupǎ gust, fǎinǎ cât cuprinde… Reiau deci, adaugi sare… dupǎ gust, dar eu prefer mai bine vegeta, delikat, Maggy sau cubuleţe de alea de concentrat de pui de dat gust la o mâncǎricǎ de vitǎ de exemplu. Şi-acuma Costele, la muncǎ ! (dacǎ ziceam invers ieşea o cacofonie teribilǎ, cu toate cǎ ca topicǎ a frazei ar fi sunat mai bine). Freci “ingredientele” astea pânǎ se, evident, leagǎ şi pasta se albeşte la culoare. Acuma e momentul sǎ vii cu picǎturile de oţet (dacǎ ai prin casǎ de vin roşu, balsamic, de Xeres sau de cidru ar fi şi mai bine, à propos, se spune cǎ cel de cidru este “elixirul tinereţii”, regenereazǎ flora intestinalǎ, combate constipaţia şi flatulenţa, curǎţǎ canalul urinar şi reduce riscul de infecţii la rinichi, cu toate cǎ pentru toate astea eu prefer pe scurt, berea, dar nu în mujdei) şi mai mesteci puţin pânǎ se “integreazǎ”. Toatǎ operaţia asta eu o fac cu o furculiţǎ, da, nu vǎ râdeţi, funcţioneazǎ mai aproape de mixer. Atunci de ce nu mixer? De aia, pentru cǎ ar ieşi “mousse d’ail”, ori noi aici vorbim de mujdei şi cu mixerul ar ieşi un pic, scuzaţi de espresie, greţos. Adaugi acuma o linguriţǎ de muştar de Dijon (aici nu este de altul), e iute de-ţi sare pǎlǎria, una (tot linguriţǎ, nu pǎlǎrie) de maionezǎ şi câteva de zmântânǎ ca sǎ mai domoleascǎ dogoarea. Aicea ar mai fi de fǎcut oarece consideraţii dietetice: dacǎ zici tu cǎ zmântâna e cam grea, pui iaurt de ǎla de care mâncai tu dimineaţa la mine pe şest cǎ se terminase iaurtul în America. Câte linguriţe? Evident dupǎ gust... Între operaţiile astea ai grijǎ sǎ lingi bine linguriţa ca sǎ nu laşi urme de muştar în maionezǎ, ceea ce n-ar fi prea grav cǎ-s galbene amândouǎ, dar mai ales în zmântânǎ sau iaurt, depinde ce-ai ales. E preferabil sǎ foloseşti aceeaşi linguriţǎ ca sǎ ai mai puţin de spǎlat la sfârşit. Mai amesteci un pic (hai cǎ-i gata acuşi) pânǎ se “omogenizeazǎ”. Nu mai sunt riscuri sǎ se taie, dacǎ ai frecat bine la început. Dacǎ ţi se pare cǎ-i prea gros, adaugi puţinǎ apǎ (dupǎ... preferinţe) şi mai mesteci din nou, dar cum te cunosc eu pe tine, ai sǎ-l lasi aşa. Dacǎ o pui pe Roşcata sǎ-ţi dicteze ce-am scris eu, pânǎ terminǎ ea de citit, l-ai terminat şi tu de fǎcut. Da’ vezi sǎ nu faci invers. A, sǎ nu uit, când aduci cana la musafiri nu uita sǎ înlocuiesti furculiţa cu linguriţa pe care o ai deja la îndemânǎ, lingi furculiţa şi o pui la masǎ, nu trebuie sǎ te fereşti cǎ şi ei fac la fel… şi ca la orice sfârşit de orice reţetǎ, am încǎlecat pe-o şa, pardon, poftǎ bunǎ !
duminică, 22 februarie 2009
Mujdei
Citesc ca Beligan a aflat de la Victor Eftimiu ca mujdei vine de la frantuzescul "mousse d'ail". Si-mi vine sa cred, ca prea-i de tot. Asa ca cine spune asta "ca de la el" nu se ezixta, ori stie mai multa viata ca Beligan, ori e mai mort ca Eftimiu. Dar chestia care ma oftica cel mai tare este ca manânca gastronomii si gurmetzii si gurmanzii de frantzuji mujdei la mine de nu mai pot, ma-ntreaba cum îl fac, da' când ma duc eu la ei manânc tot aïoli asta a lor, cu putin iz de usturoi.
sâmbătă, 14 februarie 2009
Degeaba, nu gǎsesc nici un titlu...
Este minunat sa poţi alege când ştii cǎ ai voie sǎ faci orice. Atunci ai câştigat. Când ai luptat cu tine şi ţi-ai pus în mişcare discernǎmântul. Când ai lǎsat deoparte ceva la fel de frumos, de accesibil, de atrǎgǎtor sau de bun, dacǎ nu chiar mai bun. Dar care, dupǎ niste canoane ale tale (nu neaparat corecte la modul absolut, dar ale tale), nu este conform lǎuntrului tǎu. Sau care ar face pe cineva sǎ sufere, în ciuda binelui de moment. Nu sǎ alegi pentru ca eşti obligat, pentru cǎ de fapt n-ai de ales, pentru cǎ celelalte nu existǎ sau îţi sunt interzise de alţii şi astfel ţie nu ţi se lasǎ nici o opţiune.
Moga
Intr-un an, venind la Podu Iloaiei în vacanţǎ la bunici am vǎzut cǎ şi în casa lor apǎruserǎ becurile. De patruzeci de lumini. Nu mai mult, cǎ erau prea puternice şi stricau ochii. Din discuţiile la care eu participam doar ca ascultǎtor (altfel spus, n-aveam voie sǎ mǎ bag în vorbǎ, totul era un fel de “read only” pentru mine) am înţeles cǎ “se bǎgase” curent electric şi în Podu Iloaiei. Am mers a doua zi, evident cu bunica, mama şi tata, sǎ vizitam “locul de unde venea curentul”: mai sus de spital, unde începea câmpul, apǎruse o construcţie. “Centrala“ îi zicea lumea... Mai degrabǎ micǎ, la mare distanţǎ de orice casǎ, fǎrǎ geamuri, închisǎ la culoare şi cu niste sârme care plecau pe stâlpi. Tǎceam, impresionat de locul acela atât de inaccesibil mie, mai ales mental: acolo era ceva plin de electricitate, din moment ce ajungea pentru tot satul. Mai ştiam cǎ electricitatea era periculoasǎ şi cǎ n-am voie sǎ mǎ apropii. Ii auzeam pe ai mei vorbind cǎ acolo era şef unul Moga. Nu-l ştiam pe Moga şi n-aveam sǎ-l vǎd niciodatǎ. Nici mǎcar ei nu cred cǎ-l cunoşteau. Dar pentru mine Moga a devenit un simbol, o idee care stǎpanea acel loc. El ne dǎdea lumina. Cam cum era Hristos sau Dumnezeu când mergeam la bisericǎ.
Lumina ardea pânǎ pe la zece seara. La ora aia probabil pleca şi Moga acasǎ la el. Închidea “prǎvalia lui de curent” şi nici mǎcar nu putea sǎ se bucure şi el de ce dǎdea la alţii. La noi în casǎ însǎ se pronunţa o propoziţie care-mi întǎrea şi mai mult ideea de “simbol Moga”. Cei mari constatau de fiecare datǎ când se stingea lumina:
- A murit Moga!
Iar faptul cǎ a doua zi seara lumina ardea din nou însemna cǎ Moga iarǎşi trǎia. Si taina Învierii lui Hristos începea sǎ-mi devinǎ mai clarǎ ...
Lumina ardea pânǎ pe la zece seara. La ora aia probabil pleca şi Moga acasǎ la el. Închidea “prǎvalia lui de curent” şi nici mǎcar nu putea sǎ se bucure şi el de ce dǎdea la alţii. La noi în casǎ însǎ se pronunţa o propoziţie care-mi întǎrea şi mai mult ideea de “simbol Moga”. Cei mari constatau de fiecare datǎ când se stingea lumina:
- A murit Moga!
Iar faptul cǎ a doua zi seara lumina ardea din nou însemna cǎ Moga iarǎşi trǎia. Si taina Învierii lui Hristos începea sǎ-mi devinǎ mai clarǎ ...
marți, 10 februarie 2009
Revedere (2)
Am vǎzut un film, acum foarte mulţi ani, cu Caragiu şi Mihaela Mihai, nu mai ţin minte cum se chema. Stiu, începusem sǎ povestesc despre revederea noastrǎ cu profesorul de matematicǎ, n-am uitat şi revin imediat. Caragiu juca un miliţian, dar un miliţian de treabǎ, frǎmântat de probleme profunde. Stǎtea cu picioarele pe un scaun, descǎlţat, era foarte cald, cu degetele rǎşchirate, cu chipiul dat pe spate dar totuşi pe cap (semnul autoritǎţii în exerciţiul funcţiunii): “Ce se’ntâmplǎ dom’le cu rândunelele astea cǎ pleacǎ toamna şi se’ntorc primǎvara?”. Râdem noi, dar dacǎ ne întreabǎ copiii sau nepoţii cum ştiu ele sǎ plece exact cu câteva zile înainte de a veni frigul, care frig nu vine în fiecare an la data fixǎ, cum o dǎm la-ntors?
Sǎ nu credeţi deci cǎ vreau sǎ trec în derizoriu, dar (mǎ) întreb şi eu : prin ce miracol patru, doar patru ani de liceu, creeazǎ legǎturi care rezistǎ apoi toatǎ viaţa ? Unde mai pui cǎ cei mai mulţi dintre noi de la “specialǎ” n-am fost decât trei ani împreunǎ. Avem prieteni de zeci de ani, cu unii am copilǎrit, cu alţii am fost sau suntem vecini, de toţi ne leagǎ amintiri multe şi frumoase. Si totusi un coleg de şcoalǎ este altceva.
La douǎ-trei sǎptǎmâni dupǎ venirea Profesorului la clasa noastrǎ ieşeam deja împreunǎ duminica sǎ hoinǎrim pe dealurile din jurul Iaşilor. Se fǎcuse toamnǎ frumoasǎ. Ne încheiam de obicei plimbarea la faimosul Motel. Unii ieşeam pe terasǎ sǎ fumǎm o ţigarǎ şi ne lǎsa în pace. Câteodatǎ, când eram în bani, mai comandam “4 mici la 4 farfurii” şi un coniac Zarea, 4 lei 50 de grame. Chiar dacǎ matematic vorbind era complet aiurea, el tot 50 de grame spunea. Dar a doua zi la tablǎ sǎ fereascǎ Dumnezeu sǎ fi spus grame în loc de mililitri sau sǎ fi pomenit de coniac. Eram prieteni duminica şi elevii lui în restul sǎptǎmânii.
Si a venit iarna şi pe urmǎ alte ierni. Ce puteam face iarna decât sǎ ne dǎm cu sania? Pe Aurora sau mai ales pe Vǎscǎuţeanu. Si am mai fost o datǎ pe o strǎduţǎ care dǎdea din Sǎrǎrie spre Sorogari, cum îi zice Costele? Intr-o sâmbǎtǎ searǎ pe Vǎscǎuţeanu, normal cǎ era şi el cu noi, cred cǎ amorţise puţin zǎpada, nu era nici foarte multǎ luminǎ şi intram mereu în acelasi gard al unei case într-un viraj mai strâns. Oamenii au ieşit în curte sǎ vadǎ ce se-ntâmplǎ. “Lasǎ-i dragǎ cǎ-s copii!”, “Copii, copii, da’ nu vezi cǎ-i şi-un mǎgar bǎtrân cu ei?” Toţi ştim povestea dar nimeni n-o povesteşte cu atâta haz ca el.
Sfârşiturile de trimestru erau minunate pentru noi, scandaloase pentru alţii, oricum foarte originale. Adi venea cu magnetofonul, Profesorul aducea o carte de poezii şi Sanda citea. Nu ştiu dacǎ dansam, sigur nu dansam ca la petrecerile noastre (asta mai lipsea !), dar ne mişcam prin clasǎ liber, poate în ritmul muzicii, era un zumzet cu câţiva decibeli mai sus decât normal, Sanda citea sau recita (frumos mai recita fata asta !), în general ce se întâmpla acolo nu prea arǎta a orǎ de matematicǎ. Noi aveam în cap tot felul de prostii despre muzicǎ şi tineret şi hippies, destul cât sǎ ştim cǎ existǎ şi sǎ fim curioşi, dar nu era nimic clar. Nu uitaţi cǎ totul se întâmpla în anii ‘60. “If You Go To San Francisco“, “Je t’aime moi non plus“, “Massachussets“, de fier sǎ fii şi… Deşi clasa noastrǎ era lângǎ cancelarie, nu ştiu sǎ fi venit vreodatǎ directorul peste noi. Dar de ce-avea parte Profesorul dupǎ, abia acuma ne povesteşte. Ei şi? Trimestrul urmǎtor facea la fel.
Si erau pe urmǎ vacanţele de varǎ. De neconceput fǎrǎ excursia noastrǎ cu el şi cu celelalte douǎ “speciale” mai mici pe care le-am mai prins : Câmpulung, cabana Deia, Rarǎul, focul de tabǎrǎ cu ochii spre Pietrele Doamnei, Giumalǎul, Valea Putnei, pâine cu parizer, à propos de ce povestea şi Costel acum câteva zile. Niciodatǎ n-am mai regǎsit gustul parizerului cu pâine caldǎ ca atunci, într-o pǎdure în drum spre Giumalǎu. Si niciodatǎ o roşie nu mi-a potolit setea ca roşia pe care mi-a dat-o atunci Aurelia.
Intr-un an ne-am nimerit la cabana Deia cu o altǎ excursie. Dupǎ ce ne-am sǎturat de popice am hotarât sǎ jucǎm fotbal. Aveam o echipa foarte bunǎ, clasa noastrǎ: Costel, Andi saracul, Zum, Bibi, Magnus, eram şi eu pe-acolo... Am câstigat cu 1:0. Scrâşneam din dinti şi jucam, ca şi cum de asta ar fi depins viitorul nostru. Ne vedeau fetele, jucam pentru mândria noastrǎ, parcǎ aveam ceva de apǎrat. Imi aduc aminte cǎ dupǎ aceea stǎteam cu Zum şi beam o bere, pe terasǎ, la vedere şi evident fumam, un Carpaţi cu filtru. Am avut gestul firesc de a ascunde ţigara când l-am vǎzut venind, dar uitându-ne la ochii lui care se strǎduiau sǎ fie severi dar erau mai degrabǎ jucǎuşi am renunţat şi ne-am continuat discuţia în trei. Cǎuta un foc… Seara în dormitor fuma şi el la gura sobei. Spun “şi el” pentru cǎ momentul îmi este cunoscut. Da exact, ca Mâneni. Am vazut datoritǎ lor ce înseamnǎ sǎ fii ipocrit, tocmai pentru cǎ ei nu erau aşa. Probabil de-atunci urǎsc ipocrizia.
Asta este revederea, sau mai bine vederile noastre cu el. L-am numit Profesorul şi l-am pomenit mereu scriind “el”, “lui”. M-am gândit bine cum sǎ fac, cu siguranţǎ nu este nici o lipsǎ de respect. Sǎ fi spus “dânsul” sau “D-sa” ar fi fost fals şi ieşeam complet din mǎnunchiul strâns care suntem noi. Cu el.
Sǎ nu credeţi deci cǎ vreau sǎ trec în derizoriu, dar (mǎ) întreb şi eu : prin ce miracol patru, doar patru ani de liceu, creeazǎ legǎturi care rezistǎ apoi toatǎ viaţa ? Unde mai pui cǎ cei mai mulţi dintre noi de la “specialǎ” n-am fost decât trei ani împreunǎ. Avem prieteni de zeci de ani, cu unii am copilǎrit, cu alţii am fost sau suntem vecini, de toţi ne leagǎ amintiri multe şi frumoase. Si totusi un coleg de şcoalǎ este altceva.
La douǎ-trei sǎptǎmâni dupǎ venirea Profesorului la clasa noastrǎ ieşeam deja împreunǎ duminica sǎ hoinǎrim pe dealurile din jurul Iaşilor. Se fǎcuse toamnǎ frumoasǎ. Ne încheiam de obicei plimbarea la faimosul Motel. Unii ieşeam pe terasǎ sǎ fumǎm o ţigarǎ şi ne lǎsa în pace. Câteodatǎ, când eram în bani, mai comandam “4 mici la 4 farfurii” şi un coniac Zarea, 4 lei 50 de grame. Chiar dacǎ matematic vorbind era complet aiurea, el tot 50 de grame spunea. Dar a doua zi la tablǎ sǎ fereascǎ Dumnezeu sǎ fi spus grame în loc de mililitri sau sǎ fi pomenit de coniac. Eram prieteni duminica şi elevii lui în restul sǎptǎmânii.
Si a venit iarna şi pe urmǎ alte ierni. Ce puteam face iarna decât sǎ ne dǎm cu sania? Pe Aurora sau mai ales pe Vǎscǎuţeanu. Si am mai fost o datǎ pe o strǎduţǎ care dǎdea din Sǎrǎrie spre Sorogari, cum îi zice Costele? Intr-o sâmbǎtǎ searǎ pe Vǎscǎuţeanu, normal cǎ era şi el cu noi, cred cǎ amorţise puţin zǎpada, nu era nici foarte multǎ luminǎ şi intram mereu în acelasi gard al unei case într-un viraj mai strâns. Oamenii au ieşit în curte sǎ vadǎ ce se-ntâmplǎ. “Lasǎ-i dragǎ cǎ-s copii!”, “Copii, copii, da’ nu vezi cǎ-i şi-un mǎgar bǎtrân cu ei?” Toţi ştim povestea dar nimeni n-o povesteşte cu atâta haz ca el.
Sfârşiturile de trimestru erau minunate pentru noi, scandaloase pentru alţii, oricum foarte originale. Adi venea cu magnetofonul, Profesorul aducea o carte de poezii şi Sanda citea. Nu ştiu dacǎ dansam, sigur nu dansam ca la petrecerile noastre (asta mai lipsea !), dar ne mişcam prin clasǎ liber, poate în ritmul muzicii, era un zumzet cu câţiva decibeli mai sus decât normal, Sanda citea sau recita (frumos mai recita fata asta !), în general ce se întâmpla acolo nu prea arǎta a orǎ de matematicǎ. Noi aveam în cap tot felul de prostii despre muzicǎ şi tineret şi hippies, destul cât sǎ ştim cǎ existǎ şi sǎ fim curioşi, dar nu era nimic clar. Nu uitaţi cǎ totul se întâmpla în anii ‘60. “If You Go To San Francisco“, “Je t’aime moi non plus“, “Massachussets“, de fier sǎ fii şi… Deşi clasa noastrǎ era lângǎ cancelarie, nu ştiu sǎ fi venit vreodatǎ directorul peste noi. Dar de ce-avea parte Profesorul dupǎ, abia acuma ne povesteşte. Ei şi? Trimestrul urmǎtor facea la fel.
Si erau pe urmǎ vacanţele de varǎ. De neconceput fǎrǎ excursia noastrǎ cu el şi cu celelalte douǎ “speciale” mai mici pe care le-am mai prins : Câmpulung, cabana Deia, Rarǎul, focul de tabǎrǎ cu ochii spre Pietrele Doamnei, Giumalǎul, Valea Putnei, pâine cu parizer, à propos de ce povestea şi Costel acum câteva zile. Niciodatǎ n-am mai regǎsit gustul parizerului cu pâine caldǎ ca atunci, într-o pǎdure în drum spre Giumalǎu. Si niciodatǎ o roşie nu mi-a potolit setea ca roşia pe care mi-a dat-o atunci Aurelia.
Intr-un an ne-am nimerit la cabana Deia cu o altǎ excursie. Dupǎ ce ne-am sǎturat de popice am hotarât sǎ jucǎm fotbal. Aveam o echipa foarte bunǎ, clasa noastrǎ: Costel, Andi saracul, Zum, Bibi, Magnus, eram şi eu pe-acolo... Am câstigat cu 1:0. Scrâşneam din dinti şi jucam, ca şi cum de asta ar fi depins viitorul nostru. Ne vedeau fetele, jucam pentru mândria noastrǎ, parcǎ aveam ceva de apǎrat. Imi aduc aminte cǎ dupǎ aceea stǎteam cu Zum şi beam o bere, pe terasǎ, la vedere şi evident fumam, un Carpaţi cu filtru. Am avut gestul firesc de a ascunde ţigara când l-am vǎzut venind, dar uitându-ne la ochii lui care se strǎduiau sǎ fie severi dar erau mai degrabǎ jucǎuşi am renunţat şi ne-am continuat discuţia în trei. Cǎuta un foc… Seara în dormitor fuma şi el la gura sobei. Spun “şi el” pentru cǎ momentul îmi este cunoscut. Da exact, ca Mâneni. Am vazut datoritǎ lor ce înseamnǎ sǎ fii ipocrit, tocmai pentru cǎ ei nu erau aşa. Probabil de-atunci urǎsc ipocrizia.
Asta este revederea, sau mai bine vederile noastre cu el. L-am numit Profesorul şi l-am pomenit mereu scriind “el”, “lui”. M-am gândit bine cum sǎ fac, cu siguranţǎ nu este nici o lipsǎ de respect. Sǎ fi spus “dânsul” sau “D-sa” ar fi fost fals şi ieşeam complet din mǎnunchiul strâns care suntem noi. Cu el.
luni, 9 februarie 2009
Revedere (1)
Ce mai faceţi Dom’ Profesor ?
Ia, eu fac ce fac de mult,
Vântul toamnei mi-l ascult
Si-mi alin durerile
Vorbind cu tǎcerile.
Aşa s-ar putea crede când un ”elev” de 58 de ani se întâlneşte cu un profesor de-al lui. De fapt nu e chiar aşa. In ciuda celor, cred eu, 75 de ani pe care-i are, gǎseşte de fiecare datǎ lumina zâmbetului cu care ne mai întǎreşte încǎ o vreme. El pe noi. Deşi în ultimul timp el ar fi avut mai multǎ nevoie de o vorbǎ bunǎ. Si nici nu cred cǎ este vorba de o revedere. Noi nu ne revedem, noi ne vedem mereu. Cât de des putem. Venind din toatǎ lumea. Si când nu ne vedem, vorbim la telefon cu el sau vorbim cu alţii care l-au vǎzut şi au vesti. Sau pur şi simplu ne gândim la el şi el la noi. Si aşa ştim cum ne merge. Vorbesc despre Profesorul nostru de matematicǎ. Cand ne-am cunoscut, noi eram prima “clasa specialǎ de matematicǎ” din ţarǎ, a X-a D de la Liceul Negruzzi din Iaşi, Internat mai târziu, iar el al treilea profesor pe care-l aveam într-o lunǎ. Nu ştiu de ce-au fugit ceilalţi. Cert este cǎ numele de “clasa speciala” a fost folosit scurtǎ vreme de conducere, directorul fiind profesor de matematicǎ (normal, nu?), unul dintre cei care încercaserǎ dar nu reuşiserǎ, ce?, nu ştiu, dar evident nu putuserǎ din cauza noastrǎ. Dacǎ nu a noastrǎ, a lor?? Si a venit el, al treilea, tânǎr, cam de 35 de ani, compǎtimit la început, privit cu milǎ de cancelarie, cu admiraţie dupǎ un timp, cu invidie de o parte din catedrǎ şi evident chiorâş de director. Pentru cǎ el era altfel. A rǎmas cu noi trei ani pânǎ am terminat, luând în fiecare an altǎ “clasǎ specialǎ” s-o ducǎ pânǎ la sfârşit, gândindu-se de fiecare datǎ dacǎ locul lui era într-adevǎr acolo, la Negruzzi. Si tot aşa timp de 40 de ani pânǎ la pensie. Mii de elevi, sute de olimpici, zeci de culegeri scrise. Dar noi am ramas prima lui clasǎ. Care nu se uitǎ niciodatǎ.
Este cel de la care am învǎţat tainele cifrelor, greutatea cuvântului spus sau frumusetea cuvântului scris în faţa cǎruia s-a înclinat mereu. Si mai mult decât orice am învǎţat sǎ fim prieteni şi sǎ iubim frumos. La 16 ani nu poţi iubi decât frumos. Da, dar datoritǎ lui am putut sǎ iubim şi mai frumos. Gǎsise secr
Ia, eu fac ce fac de mult,
Vântul toamnei mi-l ascult
Si-mi alin durerile
Vorbind cu tǎcerile.
Aşa s-ar putea crede când un ”elev” de 58 de ani se întâlneşte cu un profesor de-al lui. De fapt nu e chiar aşa. In ciuda celor, cred eu, 75 de ani pe care-i are, gǎseşte de fiecare datǎ lumina zâmbetului cu care ne mai întǎreşte încǎ o vreme. El pe noi. Deşi în ultimul timp el ar fi avut mai multǎ nevoie de o vorbǎ bunǎ. Si nici nu cred cǎ este vorba de o revedere. Noi nu ne revedem, noi ne vedem mereu. Cât de des putem. Venind din toatǎ lumea. Si când nu ne vedem, vorbim la telefon cu el sau vorbim cu alţii care l-au vǎzut şi au vesti. Sau pur şi simplu ne gândim la el şi el la noi. Si aşa ştim cum ne merge. Vorbesc despre Profesorul nostru de matematicǎ. Cand ne-am cunoscut, noi eram prima “clasa specialǎ de matematicǎ” din ţarǎ, a X-a D de la Liceul Negruzzi din Iaşi, Internat mai târziu, iar el al treilea profesor pe care-l aveam într-o lunǎ. Nu ştiu de ce-au fugit ceilalţi. Cert este cǎ numele de “clasa speciala” a fost folosit scurtǎ vreme de conducere, directorul fiind profesor de matematicǎ (normal, nu?), unul dintre cei care încercaserǎ dar nu reuşiserǎ, ce?, nu ştiu, dar evident nu putuserǎ din cauza noastrǎ. Dacǎ nu a noastrǎ, a lor?? Si a venit el, al treilea, tânǎr, cam de 35 de ani, compǎtimit la început, privit cu milǎ de cancelarie, cu admiraţie dupǎ un timp, cu invidie de o parte din catedrǎ şi evident chiorâş de director. Pentru cǎ el era altfel. A rǎmas cu noi trei ani pânǎ am terminat, luând în fiecare an altǎ “clasǎ specialǎ” s-o ducǎ pânǎ la sfârşit, gândindu-se de fiecare datǎ dacǎ locul lui era într-adevǎr acolo, la Negruzzi. Si tot aşa timp de 40 de ani pânǎ la pensie. Mii de elevi, sute de olimpici, zeci de culegeri scrise. Dar noi am ramas prima lui clasǎ. Care nu se uitǎ niciodatǎ.
Este cel de la care am învǎţat tainele cifrelor, greutatea cuvântului spus sau frumusetea cuvântului scris în faţa cǎruia s-a înclinat mereu. Si mai mult decât orice am învǎţat sǎ fim prieteni şi sǎ iubim frumos. La 16 ani nu poţi iubi decât frumos. Da, dar datoritǎ lui am putut sǎ iubim şi mai frumos. Gǎsise secr