sâmbătă, 23 mai 2009

Arta, vizaviul si diverse

1. M-am intalnit cu un pictor adevarat, Andrei Romoceanu. Mi-a spus "... blasfemie!! Baa, stii ce le-as spune eu f... m... c...? Daca va place asa mult ce creati, uitati-va voi mai intai la opera voastra fo juma' de ora si pe urma aratati-o la altii!!"
2. Azi (adica ieri, ca deja suntem maine), am mancat de doua ori saramura de pui. Prima data la cantina liceului, ca fel doi adaugat ciorbei de fasole traditionale. M-a facut sa zambesc (vad ca asa se obisnuieste, de placere pentru ca a fost iestraordinara). A doua, cea de la restaurant seara m-a facut sa rad de-a binelea: nici nu se compara cu prima si a costat de zece ori mai mult.
3. Versuri pentru speriat mame:

Si te-ai dus dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare'albastra, floare'albastra,
Totul este trist in lume...

Ghici cine-i? Stie dansa mama... La patru dimineata sunt inspirat dar usor obosit.

joi, 21 mai 2009

Luceafarul si RADET – ul

Si era una la parinti
Si cu sergentul zece...

La 40 de ani fara o zi de la terminarea liceului devin de obicei melancolic. Este ora 5 dimineata. Sapte ore de mers cu masina si o noapte de povesti. Sergentul... Imi amintesc ca când eram sub ARRME se întâmpla ca câte un bou de caprar mai aprig sa ne puna sa dam raportul la un stâlp de telegraf. Demersul era simbolic si educativ. Stâlpul nu mai era “ceva ca ceva”-ul lui Heidegger, nemaiavând nici sârme, nici alta utilizare si nemaifiind nici simbol obscen. Ceva din verticalitatea lui ni se transmitea, trebuia sa stam drepti, la fel si nazuinta lui spre înalturi. Erau momente când simteam ca ca noi nu mai era nimeni. Elanul vârstei si profunzimea clipei ne puteau duce pâna la sacrificiul de sine. Gânduri ca “... mortii ma-si de cretin nenorocit, daca ma mai pune sa fac asta mor cu toti astia de gât” apareau frecvent, cu trimiteri explicite la moartea colectiva, Nae Ionescu, Eliade, Huliganii etc. De aceea zic eu ca capodopera Luceafarul recitata în fata unui simbol ca caloriferul care prin definitie emana caldura sau ca caisul în floare care este parfum si gingasie poate fi luata chiar ca compliment. Pentru unii ca caprarul din poveste.

joi, 7 mai 2009

Imi pare rau, dar am ceva treaba la Bucuresti vreo trei saptamâni



I'm goin' in to Sin City
I'm gonna win in Sin City
Where the lights are bright
Do the town tonight
I'm gonna win in Sin City


Sa va gasesc sanatosi!

miercuri, 6 mai 2009

Mark Knopfler - secvente din Local Hero - 1983


Ziua de pescuit s-a terminat. Barbatii se întorc acasa cu sfârseala si racoarea marii adunate în oase vreme de o saptamâna. Unii îngâna un cântec uitat ... ne întoarcem acasa ... marea si cerul se bucura o data cu ei... Parca si clopotul bate rar sau doar mi se pare mie? Picioarele calca greu prin nisip. Se aud valurile obosite care-si termina scurta calatorie sfarâmându-se de pietre ... si undeva, departe, zgomotele obisnuite ale serii în sat.

Batrânul la cârciuma îsi cânta iar si iar aceleasi dureri nestiune decât de el, refren tânguit obsedant de un burduf spart de armonica. Iar muzica lui se înalta si e cântata mai departe de îngerii care îi stiu povestea. Si coboara iar pe pamânt la el si-i mai da viata.

Si deodata vântul aduce zvon de veselie: muzici, o vioara si alta armonica mai vioaie, tobe, un pian dogit, tropait si chiote. Undeva, într-o curte, se petrece o nunta.

Vorbeam odata de asemanarea cu Castellorizon din "On An Island" al lui Gilmour - 2006

Opera de arta privita de vis-à-vis


E greu ce vreau sa fac eu acum. Scriind rândurile astea s-ar putea sa-mi pierd unii prieteni si sa-mi câstig, daca nu dusmani, macar câtiva judecatori care-o sa-mi dispretuiasca îngustimea spiritului. Dar macar sa mi-o spuna frumos, pentru ca despre orice se poate discuta. 

Unde sunt eu fata de opera de arta ? Vis-à-vis, ca s-o vad de departe si sa-mi placa. Deci uneori sunt departe. Departe spiritual fata de arta militanta, care “iese la bataie” sau care “pune probleme privitorului”. Daca ma uit la o opera de arta, o fac sa ma destind, nu sa-mi puna probleme. Cu asta se ocupa altii. Nu sunt neaparat si departe în timp fata de cea care-mi place. In pictura n-am ramas la impresionisti, cu toate ca multe din etaloanele mele se situeaza cam în zona aceea. Sincer, daca ma uit la un portret care are o ureche în locul ochiului, nu-mi trece prin cap “al n-lea simt al artistului care-i permite sa si auda realitatea cu privirea“. Prefer portretele frumoase (cât de frumoase!) ale lui Garmach unde toate (!) sunt la locul lor, lumina deosebita din sud si culoarea de lavanda a ... lavandei din tablourile lui Van Gogh (chiar lumina pe care o emana “Noaptea înstelata pe Rhone“), “Impresiile“ lui Monet, “marinele“ lui Aivazovschi, “Capriciile“ lui Goya, padurile lui Siskin sau câmpurile de flori ale lui Renoir. Nu-mi plac tablourile fotografie. Dar decât ceva care denatureaza realitatea, le prefer pe cele care scot în evidenta, chiar exagerând, o culoare, o pozitie sau o stare sufleteasca. 

Am dat acum câtva timp peste un blog al unui copil de 18 ani. La întrebarea “Ce muzica preferi? “ a raspuns adânc, redau aproximativ, “Orice racneste din toti rarunchii împotriva sistemului“. I-auzi!! Pai mai împotriva sistemului ca “The Wall“ se poate ? Daca zice el s-o putea, mai stii ? Si BUG Mafia “cânta“ tot împotriva sistemului. Si mai fac si semne. Inseamna asta ca sunt la fel ca Pink Floyd? Poate sunt si n-am aflat eu înca. Si ca mine mai sunt câteva multe milioane de afoni.

Spuneam ca nu vreau sa-mi puna probleme. Nu-mi place, n-am nici timp, nici chef sa le rezolv. Si daca-mi pune probleme si gasesc într-un târziu o solutie, ce-am facut? O linie care urca de-a lui Miró pentru mine poate sa însemne ceva, pentru Dan Haulica în mod sigur cu totul altceva. Si tot în mod sigur, cel care are dreptate este el. M-am uitat mai mult la pânza asta de paianjen de pe terasa mea decât la toata opera lui Miró. Pentru ca este o opera de arta, tot cu linii. Si à propos de Miró, chiar daca mai “batrân“ decât el, îl prefer pe Gaudi, ca sa ramân tot la un barcelonez. Sagrada Familia este halucinanta. O aseman cu ceva. Imi sugereaza lucruri pe care le poti vedea zilnic, daca vrei si ai ochi pentru asta.

Eram la Beaubourg cu un grup de colegi de prin toata Europa. Toti dadeau întelept din cap la explicatiile ghidului care se straduia sa fie “la înaltimea momentului“. Aceeasi colegi care dupa aceea se mirau când le-am spus ca Brancüzí (încerc sa redau fonetic pronuntia lor) este român. La un moment dat ghidul ne-a spus ceva despre “exteriorul interiorului”, sau invers, ma rog, tot aia!! Mai copilul ploii, chiar asa ? Seara la masa am avut “norocul“ sa stau lânga el si am vazut ca se obisnuise sa vorbeasca la fel si în timpul liber. Si când m-a întrebat în particular ce cred, i-am raspuns senin si privindu-l drept în ochi : “daca tot avea Parisul o sonda, era cazul sa aiba si o rafinarie“, chestie care nici nu-mi apartine, nici nu cred în ea, dar prea o luase razna. S-a amuzat “politicos“ si usor descumpanit si am trecut repede la Brancusi ca sa depasim momentul. Macar el stia ca-i român.

Sper ca nu am spus nicaieri mai sus ca o anumita opera de arta “nu este frumoasa“, spun mereu ca nu îmi place mie. Asta m-a învatat mama mea, scurt : “Când ai sa fii tu mai bun ca ei (pictor, tenor, scriitor…) ai sa poti da verdicte. Pâna atunci te uiti, asculti, îti place sau nu“. Cum mi-ar sta mie sa fac clasamente cu cei trei mari tenori ? Mie îmi place Pavarotti, câteodata nu ascult, daca am ocazia, decât “Vincero“-ul final, asta îmi face pielea de gaina. Si neaparat cu orchestra în spate. Asta vrea sa însemne nu în fosa, alta nebunie de-a mea. Nu-mi place opera. Da’ de loc ! Doua simboluri suprapuse, muzica si teatrul, înseamna prea mult pentru mine. Prefer sa-l vad pe Pavarotti cântând aria asta într-o camasa descheiata la gât si pe urma “You Are So Beautiful“ cu Joe Cocker, cu toate ca vocile lor sunt “usor“ diferite. Dupa care "Holly Mother" cu Clapton. Sau pe Roberto Alagna, ca sa ramânem la tenori, care cânta fara pretentii, asa cum poate, de câte ori i se cere. Nu cred ca asta “vulgarizeaza actul artistic“ asa cum ar putea spune unii. Mai degraba, zic eu, îl face mai accesibil si mai cunoscut. Mai ales tinerilor. Nu asta vrea sau trebuie sa faca arta ? 

Imi pare rau, dar despre zvastici pictate pe fundul unei vaci roz sau alte “simboluri“ care ataca biserica, de exemplu, nu am multe de spus. Si “simbolul“ respectiv si biserica au alte “misiuni“, sa nu le amestecam... Atât. Iar daca am dreptul sa evit o mâncare care stiu ca-mi întoarce stomacul pe dos, îmi rezerv si dreptul sa nu privesc o “opera de arta“ care ar avea acelasi efect.

Inchei cu un citat actual care ma face optimist: "Redescoperirea virtutilor artei ... care reabiliteaza peisajul, natura statica, este o tendinta mondiala".

marți, 5 mai 2009

Eu îi spun Moldova, simplu

Am semnat si eu declaratia.

http://praguedeclaration.org/sig

Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.

Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.

Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.

duminică, 3 mai 2009

Este posibil …

… sa fii fascinat ca autor de personajele tale ? Si sa spui : « Mi-era peste putinta sa ma impotrivesc destinului implacabil, care hotarase de mult, fara stirea mea, sa-i piarda ». Sau : « …avusesem buna inspiratie sa las soldatul de plumb sa-si aminteasca in deplina libertate aventurile si coexistentele lui. »

Ca si cum eu, vazand acum o fata frumoasa, as fi fascinat de frumusetea ei, de glasul ei, de felul in care merge, priveste, respira, ma asculta. Si orice lucru nou pe care-l vad la ea, pe care mi-l descopera, ma mira si ma subjuga. Pentru ca este neasteptat si vine parca din alta lume. Este uman, este real, normal si de inteles. Dar un personaj de roman ? Pe care tu, scriitor, il creezi, pe care tu il faci sa traiasca, tu ii decizi viata, fericirea, pacatele si tot tu moartea. Cum te poate fascina, ce te mai poate mira la o creatie a ta ?



Blues de speriat mame
(O versiune mai putin cunoscuta)

I called your mama 'bout three or four nights ago
Well your mother said "Son"
"Don't call my daughter no more"

vineri, 1 mai 2009




Hey look at you baby, 
Tell your daddy you're no child 
Look at you baby 
We can get wild. 

(Chestia cu ginul ramâne valabila, cu dracii nu-i de glumit.)