Opera de arta privita de vis-à-vis

E greu ce vreau sa fac eu acum. Scriind rândurile astea s-ar putea sa-mi pierd unii prieteni si sa-mi câstig, daca nu dusmani, macar câtiva judecatori care-o sa-mi dispretuiasca îngustimea spiritului. Dar macar sa mi-o spuna frumos, pentru ca despre orice se poate discuta. 

Unde sunt eu fata de opera de arta ? Vis-à-vis, ca s-o vad de departe si sa-mi placa. Deci uneori sunt departe. Departe spiritual fata de arta militanta, care “iese la bataie” sau care “pune probleme privitorului”. Daca ma uit la o opera de arta, o fac sa ma destind, nu sa-mi puna probleme. Cu asta se ocupa altii. Nu sunt neaparat si departe în timp fata de cea care-mi place. In pictura n-am ramas la impresionisti, cu toate ca multe din etaloanele mele se situeaza cam în zona aceea. Sincer, daca ma uit la un portret care are o ureche în locul ochiului, nu-mi trece prin cap “al n-lea simt al artistului care-i permite sa si auda realitatea cu privirea“. Prefer portretele frumoase (cât de frumoase!) ale lui Garmach unde toate (!) sunt la locul lor, lumina deosebita din sud si culoarea de lavanda a ... lavandei din tablourile lui Van Gogh (chiar lumina pe care o emana “Noaptea înstelata pe Rhone“), “Impresiile“ lui Monet, “marinele“ lui Aivazovschi, “Capriciile“ lui Goya, padurile lui Siskin sau câmpurile de flori ale lui Renoir. Nu-mi plac tablourile fotografie. Dar decât ceva care denatureaza realitatea, le prefer pe cele care scot în evidenta, chiar exagerând, o culoare, o pozitie sau o stare sufleteasca. 

Am dat acum câtva timp peste un blog al unui copil de 18 ani. La întrebarea “Ce muzica preferi? “ a raspuns adânc, redau aproximativ, “Orice racneste din toti rarunchii împotriva sistemului“. I-auzi!! Pai mai împotriva sistemului ca “The Wall“ se poate ? Daca zice el s-o putea, mai stii ? Si BUG Mafia “cânta“ tot împotriva sistemului. Si mai fac si semne. Inseamna asta ca sunt la fel ca Pink Floyd? Poate sunt si n-am aflat eu înca. Si ca mine mai sunt câteva multe milioane de afoni.

Spuneam ca nu vreau sa-mi puna probleme. Nu-mi place, n-am nici timp, nici chef sa le rezolv. Si daca-mi pune probleme si gasesc într-un târziu o solutie, ce-am facut? O linie care urca de-a lui Miró pentru mine poate sa însemne ceva, pentru Dan Haulica în mod sigur cu totul altceva. Si tot în mod sigur, cel care are dreptate este el. M-am uitat mai mult la pânza asta de paianjen de pe terasa mea decât la toata opera lui Miró. Pentru ca este o opera de arta, tot cu linii. Si à propos de Miró, chiar daca mai “batrân“ decât el, îl prefer pe Gaudi, ca sa ramân tot la un barcelonez. Sagrada Familia este halucinanta. O aseman cu ceva. Imi sugereaza lucruri pe care le poti vedea zilnic, daca vrei si ai ochi pentru asta.

Eram la Beaubourg cu un grup de colegi de prin toata Europa. Toti dadeau întelept din cap la explicatiile ghidului care se straduia sa fie “la înaltimea momentului“. Aceeasi colegi care dupa aceea se mirau când le-am spus ca Brancüzí (încerc sa redau fonetic pronuntia lor) este român. La un moment dat ghidul ne-a spus ceva despre “exteriorul interiorului”, sau invers, ma rog, tot aia!! Mai copilul ploii, chiar asa ? Seara la masa am avut “norocul“ sa stau lânga el si am vazut ca se obisnuise sa vorbeasca la fel si în timpul liber. Si când m-a întrebat în particular ce cred, i-am raspuns senin si privindu-l drept în ochi : “daca tot avea Parisul o sonda, era cazul sa aiba si o rafinarie“, chestie care nici nu-mi apartine, nici nu cred în ea, dar prea o luase razna. S-a amuzat “politicos“ si usor descumpanit si am trecut repede la Brancusi ca sa depasim momentul. Macar el stia ca-i român.

Sper ca nu am spus nicaieri mai sus ca o anumita opera de arta “nu este frumoasa“, spun mereu ca nu îmi place mie. Asta m-a învatat mama mea, scurt : “Când ai sa fii tu mai bun ca ei (pictor, tenor, scriitor…) ai sa poti da verdicte. Pâna atunci te uiti, asculti, îti place sau nu“. Cum mi-ar sta mie sa fac clasamente cu cei trei mari tenori ? Mie îmi place Pavarotti, câteodata nu ascult, daca am ocazia, decât “Vincero“-ul final, asta îmi face pielea de gaina. Si neaparat cu orchestra în spate. Asta vrea sa însemne nu în fosa, alta nebunie de-a mea. Nu-mi place opera. Da’ de loc ! Doua simboluri suprapuse, muzica si teatrul, înseamna prea mult pentru mine. Prefer sa-l vad pe Pavarotti cântând aria asta într-o camasa descheiata la gât si pe urma “You Are So Beautiful“ cu Joe Cocker, cu toate ca vocile lor sunt “usor“ diferite. Dupa care "Holly Mother" cu Clapton. Sau pe Roberto Alagna, ca sa ramânem la tenori, care cânta fara pretentii, asa cum poate, de câte ori i se cere. Nu cred ca asta “vulgarizeaza actul artistic“ asa cum ar putea spune unii. Mai degraba, zic eu, îl face mai accesibil si mai cunoscut. Mai ales tinerilor. Nu asta vrea sau trebuie sa faca arta ? 

Imi pare rau, dar despre zvastici pictate pe fundul unei vaci roz sau alte “simboluri“ care ataca biserica, de exemplu, nu am multe de spus. Si “simbolul“ respectiv si biserica au alte “misiuni“, sa nu le amestecam... Atât. Iar daca am dreptul sa evit o mâncare care stiu ca-mi întoarce stomacul pe dos, îmi rezerv si dreptul sa nu privesc o “opera de arta“ care ar avea acelasi efect.

Inchei cu un citat actual care ma face optimist: "Redescoperirea virtutilor artei ... care reabiliteaza peisajul, natura statica, este o tendinta mondiala".