Eu îi spun Moldova, simplu

Am semnat si eu declaratia.

http://praguedeclaration.org/sig

Pentru ca îi iubesc si îi iubesc pentru ca sunt deschisi si necomplicati. Si nu pot face tot ce-ar vrea. Ma simt aproape de ei, am prieteni cu care stau de vorba si stiu ca ne ascultam unul pe altul. Universitari, oameni de carte, studenti si mai în jos, pâna prin ministere. Imi place caldura sufletului lor, chiar daca este, sau poate de aceea, mai degraba suflet de rus. Nici nu poate fi altcumva si nici nu-i rau ca sunt asa. Sunt ca roua ascunsa în flori pe care o calci când te plimbi în zori pe malul unei ape. Dar sunt si ca ceata diminetii pe care nu o poti risipi asa de usor. Trebuie mult soare pentru asta.

Am fost de zeci de ori în Moldova, de la Ungheni pâna la Nistru. Chisinau, Balti, Soroca… Ne-au asternut mereu totul si mai ales inima lor întreaga la picioare. Imi amintesc de prima vizita si de primul mic dejun. Eram la Balti, prin ‘90. Fiecare avea în fata un castronel cu icre rosii, altul cu smântâna, un bot de unt, oua, peste afumat, cârnati, jamboane, slanina, o cutie de ness, lapte si ceai. Mai erau acolo, banale, câteva sticle de vodca. Iar seara, dupa o zi de lucru, daca nu ne invitau la ei acasa, veneau ei la noi, la caminul universitatii, cu mâncare si borcane de vin (ciudat obicei!). Si-mi mai amintesc, ireal, ultimul dejun la cantina universitatii, la aproape zece ani dupa: un cub de macaroane reci într-o farfurie. Doar vodca si borcanele erau ca înainte. Si ei. Parca putin mai tristi. Dar la casa lor era aceeasi îndestulare. De unde, ca nu-si mai primisera leafa de mai multe luni ? Si chiar asa fiind, daca venea vorba despre unire, politica, razboiul din Transnistria, despre ce credeam noi sau ei, îsi faceau de lucru cu o sticla si taceau. Imi place cum beau ei vodca : pun paharul mare si beau tot cu înghitituri mici si egale, iau un dumicat si pe urma stau cu pumnul la gura pâna trece arsura.

Iarta-ma Valeriu (niciodata nu ti-a placut sa-ti spun Valerii Ivanovici), profesore, ca nu mi-am terminat teza cu matale, cu nimeni de fapt, dar cum noi treceam Prutul cu trenul si cu pasaport de serviciu si nu pe podul de flori, se uitau aia cu cozoroace mari prea crucis. Dar dupa examenele de filosofie si pedagogie pe care le-am dat, macar am ramas cu o curiozitate si cu regretul târziu ca n-am încercat sa fac mai multe. Cu toate astea, la sfârsitul fiecarei seri petrecute în tihna de noi doi, la Balti sau la Bucuresti, vegheati de departe de Descartes si Russell, eram un pic mai bogati, iar pe fundul fiecarui pahar golit ramânea mereu un strop de adevar. Mi-au fost mult mai de folos decât un titlu.