Un concediu, primul (3)

La plecare, mamaia grijulie a scos dintr-un butoi din curte trei scrumbii mari pe care le-a împachetat in niste bucati de hârtie de sac: “Na-va maica, s-aveti pe drum daca vi s-o face foame“. Si ni s-a facut, în gara la Tulcea asteptând expresul de Tandarei. Trebuie sa spun ca dupa o saptamâna de pustietate eram din nou salbaticiti, arsi de soare, nerasi si cu parul încâlcit. Jucam carti si mâncam în sala de asteptare. Caietul de whist era deja plin pe jumatate iar noi ajunseseram la cinci carti în mâna. Pe masa la care stateam noi erau capetele, pieile si oasele scrumbiilor si resturi de la o imensa pâine neagra pe care o daduseram gata. Atunci mi-am adus iar aminte de Mâneni care povestea ca la tara oamenii se pot satura mâncând o pâine întreaga numai cu capul de la o scrumbie. Asa e de sarat si interminabil: sugi din el si mai iei o bucata de pâine. Pe urma totul se regleaza cu apa...

“Ce faceti ma aici ? “. Ne-am uitat înspre directia de unde venea vocea si am vazut exact ce banuiam : un militian tinerel cu camasa desfacuta si unsuros de asudat ce era se uita la noi cu un chistoc de tigara lipit de buza de jos, un ochi închis din cauza fumului si cu mâinile în buzunare. Nu-i vorba ca nici noi n-aratam mai grozav. Dar aveam o licitatie mai complicata asa ca am continuat sa jucam. “N-auziti, cu voi vorbesc !”. Toata viata am avut fata de militieni o condescendenta care nu venea din respect ci din comoditate. Stiam, o data chiar pe pielea mea, ca daca un militian vrea sa-ti gaseasca nod în papura, ei bine, poate. Dar daca ai dreptate si mai ai si energie, nervi, rabdare si timp sa ti le pierzi ca s-o dovedesti, n-ai decât sa te bati pâna câstigi. Eu mi-am zis mereu ca nu merita efortul si oricum nu se schimba nimic. Si totusi atunci, faptul ca eram trei, ca de doua saptamâni eram rupti de civilizatie (daca ce aveam noi atunci în fata ochilor se putea numi civilizatie), ca era si el tânar, ca stiam ca nu facuseram nimic si mai ales ca atunci eram scandalos de tineri si teribili cu legitimatiile noastre de serviciu în buzunare (le-am avut peste tot în concediul ala, habar n-am de ce le-am luat la noi), toate astea ne-au dat un curaj la limita inconstientei.

“Nu cred, daca ai vorbi cu noi, ai spune buna ziua si pe urma cine esti. De unde sa stim noi cine esti ?“. “Pai nu se vede, sunt militian ! Voi nu stiti ca n-aveti voie sa jucati jocuri de noroc în «spatii publice»?“, se vedea ca stia (partial) expresii din regulament dar si ca era putin descumpanit. “Asta nu-i joc de noroc dom’le, nu-i poker, se cheama whist“. “Ai ma, nu ma loati pa mine cu d’astea, ce, eu nu vad ca aveti cinci carti în mâna?”. “Da’mneata când joci poker faci tabele? Si unde-s banii, pe ce jucam, pe oase de scrumbie? Si-ntâi si-ntâi dumneata sa ne spui noua «tovarase», nu «ma» ! “. “Da’ unde lucrati voi?“ a mai întrebat, într-o ultima încercare de a ne dovedi ca el are uniforma. “La MINISTER” a cazut raspunsul impertinent, ne-am scos toti trei portofelele si i le-am bagat în ochi, ca-n filme, sa vada legitimatia în tipla, de parca noi eram politistii. Era impresionant probabil, scria într-adevar "Ministerul Industriei Constructiilor de Masini Grele", i le-am tinut destul timp în fata ca sa aiba timp sa le citeasca pe toate. “Când terminati va rog sa strângeti si sa curatati masa! Traiti !“. Meciul se terminase dar trebuia sa aiba el ultimul cuvânt.