Soldat TR Vaideanu, permiteti sa raportez!

Eram în armata si faceam primul meu serviciu de santinela. Obligatoriu de noapte, pentru ca soldatii obisnuiti faceau ziua având armata mai lunga si fiind menajati, în timp ce noi (TR-istii, cei cu facultate) trebuia sa ne obisnuim cu privatiunile în timpul scurt (6 luni) pe care ni-l dadea statul. S-a nimerit sa fie si cel mai greu, “schimbul doi de noapte”, adica de la 2 la 5 dimineata. Nici pâna la doua nu puteai dormi mare lucru, iar dupa cinci nici atâta, ca la 5 :30 fix era desteptarea. Era iarna, sufla un vânt crâncen pe malul Argesului, zapada prinsese o pojghita, iar postul meu se nimerise lânga “gospodaria anexa“, altfel spus cotetele porcilor mai ales. Iar în noaptea aceea a fost si mai greu pentru ca dupa o zi de instructie ca la carte, am profitat ca ofiterul de serviciu era “de-al nostru”, mai întelegator, asa ca am rechizitionat de la bucatarie niste canistre pe care le-am umplut în sat cu vin. Un vin rosu autentic, colorat cu multa sfecla. Imi faceam deci traseul constiincios în jurul postului, încercând sa-mi pun ceva ordine în idei. Usor de zis! In primul rând trebuia sa “încerc”, ceea ce însemna din start ca nu eram obligat sa si reusesc, pe urma “ordine” în starea în care eram era mai greu de facut si în fine “idei”, bravos amice, care idei? Si am început sa repet formulele si ce aveam de facut în caz ca, Doamne fereste!, am fi fost atacati de dusmani: “Staaaaai cine vine?”, “Caporalul de schimb esteee?”, “Caporalul de schimb la mine, ceilalti pe loc”, “Lumineaza-ti fata!” (noi spuneam “luminati-as”), toate astea spuse pe un ton înfricosator, ca sa li se faca frica la agresori. Pe urma, daca lucrurile s-ar fi agravat, somatie, tras în aer, tras la picioare si daca nu se potoleau, în plin, aiurea, ce atâta introducere, pâna spun eu toata poezia asta vine ala la mine si murdaresc pantalonii din dotare, imaginatia lucra, zgomotele noptii veneau gramada peste mine si “fandacsia-i gata ... si pe urma, fireste, si nimica misca”. Si miscau ale naibii toate-n jur, porcii n-aveau somn, ciorile si ele faceau un zgomot uscat pe zapada înghetata, departe pe gârla crapa gheata iar eu pipaiam mitraliera ca sa capat curaj. Si pe neasteptate, o data cu caldura m-a cuprins si o liniste mare. “Hait, zic eu, am încurcat-o rau, mor de hipotermie!” Stiam ca înainte de a îngheta ti se face cald si bine. “Miscare si fa ceva sa-ti umble si creierul!” Si facându-mi rondul reglementar îmi vine o idee. “Ce-ar fi sa fac o poezie?” Na, ca ma apucase brusc si inspiratia! Acuma poezii mai facusem eu, dar în caldura parfumata a dormitorului comun, de dragoste, eram îndragostit, da’ stiti cum?, rau de tot, ca ultima oara înainte de însuratoare. Dar atunci, în post, eram patruns de responsabilitate, mi se parea ca toata lumea din unitate dormea linistita si chiar oamenii din sat, pentru ca eram eu la datorie. Mi-a venit în minte o imagine din Evul Mediu cu aia care umblau aiurea noaptea pe strazi si racneau din toti bojocii: “Linisteeeeee! Toata lumea doaaaarmeeeee!!!!!!” si m-a prins ceva asa, ca un patriotism. “Ce-ar fi sa fac o poezie despre tara, adaptata la moment? Adica patriotica, ce s-o mai scaldam!” Da’ cum s-o scriu fratele meu, ca era o bezna de-mi bagam destele-n ochi si cu tot harnasamentul pe mine abia ma miscam ? “Nu-i nimic, o fac mai scurta si o recit de unul singur pâna o învat pe de rost, ce dracu’ mai fac doua ore?”, ca una trecuse deja pâna ma obisnuisem cu decorul. “Bine-ai mai ajuns Dane, numa’ asta n-ai facut în viata ta, sa vorbesti cu porcii noaptea. Da’ ia stai, de ce sa nu fie vorba si despre mine, adica stau aici si le pazesc somnul la toti ca prostu’ si sa nu ramâna nimic? “ Si ca sa n-o mai lungesc, asa a iesit poezia “Autobiografie“ :

Aici, unde zilele
Se socotesc în dimineti
Si anii în primaveri,
Aici, unde pamântul
Cânta pentru fiecare grâu
Si pâinea se face
Lumina,
Aici, unde cerul adânc, albastru
Este prima carte pe care o citesc copiii,
Aici, unde fapta oamenilor
- certitudine si fagaduinta – 
Inseamna îndemn,
Aici, unde dragostea izvoraste
Din priviri si inimi
Si unde iarba si nisipul
Nasc bucuria,
Aici, printre oameni ca mine,
Eu m-am nascut.

Tare mai era frig! Mai ales la “fapta oamenilor”, alea trei versuri. Trebuia pus ceva cu oamenii muncii, cincinale... sa treaca de cenzura. Am publicat-o în revista pe care am scos-o înainte de “liberare“. “Cadente”. Ma uit la ea chiar acum. Cu desenele facute de mine, în penita. Am dat de ea într-un raft, cautând bineînteles altceva. 

Dupa vârsta de 50 de ani, Dan s-a stabilit în Franta.