De ce pe blog ?

Leustean, mândria casei, lalele si ferigi. Romantic!
Am uitat de leapsa mea. Are acum aproape doua luni. Sa raspund si eu, trebuie.
M-am apucat de blog mai mult în joaca, “inspirat” de istoriile cu parfum special ale lui Costel, de aici si povestile usor nostalgice din copilaria mea la bunici. Intorcându-ma în trecut eu ma simt bine, copil, elev, student, reintru în pielea de atunci. Si astfel nostalgia nu este chiar “durerea întoarcerii” (din nou Liiceanu…).
M-am mai apucat de blog pentru ca-mi place sa “vorbesc” si sa cunosc, chiar daca numai virtual, oamenii. E un exercitiu frumos sa “construiesti” pe cineva si sa vezi cât ai avut dreptate si cât nu. Iar daca-i cunosti cu-adevarat (deja sau vreodata, cine stie ?), cu atât mai bine, mai ales daca pe www sunt altfel decât îi stii. Si pentru asta am urcat în timp câteva din blogurile de pe lista mea sa va aflu mai bine, fiind intrat mai târziu în joc. Cum le-am ales ? Unele erau pe lista lui Costel si am avut încredere în alegerea lui. Nu m-am înselat. Altii au intrat si au disparut rapid. Probabil altii vor mai aparea. Va vad când veseli, când tristi, caustici, nervosi sau nemultumiti. Eu sunt la fel. Si aproape înteleg cum v-a fost ziua. Daca ar sti profesorul nostru de Româna, acolo unde este el, ca ne-am apucat de scris, daca scris este ce facem noi aici... Chiar si Costel m-a mirat. Si ne stim de 45 de ani. Prima data am ridicat din sprâncene în fata lui acum trei ierni. Eram toti la noi de Craciun, în 2005 si îmi adusese o colectie frumoasa de muzica româneasca. Ascultam parca taragotul lui Farcasu si ochii îi sclipeau altfel… Si mie ascultând si vazându-l. Taragotul si saxofonul sunt, cred eu, cele mai apropiate instrumente de vocea omului. Iar chitara lui Clapton, Gilmour si Knopfler ca si clapele lui Rick Wright de sufletul lui. Probabil v-ati dat seama.
Imi mai place enorm sa glumesc cu altii si sa primesc glumele lor. Nu rautati. Incerc sa nu fiu rautacios, stiu ca nu reusesc mereu. Evident aici sunt riscuri pe care mi le asum : de exemplu daca spun ceva în “doi peri”, sa mi se raspunda la fel. Din pofta mea de “moquerie” ies poate unele postari total sau partial “neserioase”. Asta si vreau, pentru ca asa sunt atunci. Retetele mele sunt partial, chiar va sfatuiesc sa le încercati, tapenadele neaparat cu votca, nu însa si caviarul.
Si m-am mai apucat pentru ca am si aici, în Franta, o asa zisa pagina personala. Si am fost stupefiat de superficialitatea multor reactii si a trairilor ipocrite ale unor persoane fata de cât m-am investit eu. Acum sunt din ce în ce mai putin surprins, revolta mea am si pus-o pe pagina si este vizibil ca unora nu le-a placut, fara sa mi-o spuna si fara macar sa-mi fi spus vreodata ca citesc ce scriu eu acolo. Nu mai pot eu de asta, spun acum, dar atunci m-am întristat. Refuzul câtorva de a intra în dialog (motive de tipul “am uitat, aseara era fata mea la calculator, poate mâine” etc.) si lipsa dorintei de a lamuri subiectul m-au dezamagit. De fapt prima postare de pe blogul românesc este preluata din “franceza în original” (ce mare sunt!!). Cea despre Andreea este tradusa tot din franceza. Drept pentru care am lasat totul balta la nivelul dezgustului actual, dragi îmi sunt doar articolele si pozele postate.
Si acuma de ce pe blog asa cum o fac eu? Nu-mi place sa ma tângui mereu. Uneori sunt trist si se vede, de cele mai multe ori sunt vesel, chiar daca napadit de amintiri frumoase si se vede si asta. Prin formatia mea sunt meticulos. Acasa în România eram numit “riguros”, aici unii mi-au spus “tétu” ca s-o mai îndulceasca apoi: “cartésien”. E tot frantuzesc dar suna mai frumos. Rigoarea asta o resimt câteodata din reactiile unora ca pe un defect. Dar e târziu sa mai schimb ceva, nu cred ca vreau si nici nu stiu daca ar fi bine. Se numeste “deformatie profesionala“ si o iei ca pe un dat al tau. Daca de exemplu primesc un mesaj, fac tot ce pot sa raspund cât mai repede si la toate întrebarile (explicite sau nu), nedumeririle, mirarile sau reprosurile celui care-mi scrie, rând cu rând, presupun ca nu mi le-a scris de pomana. Nu raspund de forma sau ca sa bifez o activitate. De aceea raspunsurile mele sunt lungi. Mi se pare o chestie de respect elementar fata de el (ei) si prin ricoseu, fata de mine. In plus, obligatoriu înainte de a-l trimite îl recitesc. Nu se stie niciodata. Petru Cretia spunea cât sunt de necesare “exercitiile propedeutice si disciplina filologica”. Disciplina filologica este poate un fel în care rigoarea mea se manifesta si merg deseori foarte (prea, ar spune unii) departe, ma framânt si pun suflet, profitând de ocazie ca sa mai si aflu lucruri noi pe care apoi le spun si altora.

Pe blog facem (si) spectacol (asa cum putem - cine nu poate deloc, nu se baga) pentru ca aici suntem multi, incognito sau nu. Blogul îl vad ca pe un joc (“…secund, mai pur“, oare?) onest si deseori serios, dar tot joc, “de-a prinsa”, “de-a ascunselea”, vorbim cu unul sa priceapa al treilea, folosim cuvintele si ticurile cuiva ca sa-l “stârnim“, e un fel de “duel“, avem toti aceeasi vârsta chiar daca cea reala este acolo sus, lânga poza (daca este...).

Pe blog punem de toate: fotografii, flori, muzici, recenzii, poante, ironii, multe ironii, melancolii si ne mai si certam ca doar nu suntem obligati sa ne cântam în struna mereu. Dar a doua zi o luam de la capat, fara suparare. Doar asa cred eu ca altii ne pot cunoaste, ce-i rau în asta? Decât sa las pe cineva sa ma ghiceasca si sa ghiceasca prost, mai bine îi spun eu cum sunt. Asa cred eu... Pentru ca altfel, cum spuneam,

De ce pe blog?