Lamentabila banalitate

Sa-ti pastrezi un suflet de copil, sa doresti tineretea vesnica este în acelasi timp visul dintotdeauna al oamenilor (mai mult sau mai putin de stiinta), un mit si un simbol pentru istoricii religiilor, basmul copilariei noastre (Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte), o tema preferata a filosofilor (Mitul eternei reîntoarceri, Sacrul si profanul), a cineastilor (Francis Ford Coppola si al sau Om fara vârsta), scriitorilor (Oscar Wilde si Portretul lui Dorian Grey) si chiar a psihiatrilor (complexul sau sindromul – boala ? – lui Peter Pan). A refuza sa îmbatrânesti, la urma urmei de ce nu ? Sa redevii nevinovat si naiv ca în anii copilariei (fara sa fii în mintea lor totusi…), vulcan, val, tremur, o boare de vânt sau o furtuna, entuziast (ce frumos spun iar grecii, en théo, Dumnezeul interior…) ca în adolescenta, fara sa-ti pese ca cei din jur se uita crucis la tine spunând ca esti ridicol. Asta înseamna sa-ti regasesti supletea (nu doar a spiritului si a sufletului) si fantezia fara margini. « Aparent lamentabila banalitate a comportamentului adolescentin ascunde o totala reinnoire... », spunea Eliade. El trece mereu de la un model la altul. Pe pânza alba de in a acestei vârste fiecare zi coase alta broderie plina de culori. De fapt toata trecerea noastra prin lume nu este decât o succesiune de astfel de broderii, care merg în urma, pâna în negura timpului, la sursa sacra. Acolo se afla originea celor mai banale, fericite sau triste obiceiuri ale noastre legate de ce facem sau se petrece în jurul nostru: masa, somn, dragoste, nastere, moarte, sarbatori, renasterea ciclica a tot ceea ce vedem si din care suntem si noi o foarte mica parte. Toate aceste întâmplari, unele de simplitatea unei priviri albastre de prunc, sunt viata noastra întreaga.