Oameni frumoşi - cu Lumina prin trei ţǎri

Joi seara la opt si sapte minute a venit Andreea. Luni seara la sapte si opt a plecat.

Venirea si plecarea ei (de-)acasa, a lor în general. Doua repere între care pentru noi este sarbatoare. Chiar daca în calendar nu-i trecuta cu rosu. Veselia lor este bucuria noastra adevarata, tristetea chipului lor si privirea usor umbrita este tristetea noastra ascunsa, caci pe dinafara noi trebuie sa continuam sa zâmbim, mincinos. Si nu reusim mereu pentru ca ne tremura sufletul. Ne bucuram când vin, pentru ca vin “acasa“, ne pare rau dar iar ne bucuram când pleaca, pentru ca pleaca “de la casa lor de-aici, acasa la ei acolo”, la “treaba lor“ si ne spunem în gând bine ca au unde.

“Ce aer curat e la voi, miroase a ploaie, a iarba si a pamânt! Ce facem de Inviere?” Asta se întâmpla la gara, în mijlocul unei parcari dintr-un oras, totusi, capitala de “judet”. “Pai de Inviere... uite ca nu ne-am gândit, poate ne odihnim, ca duminica avem noua oameni la masa si-ar mai fi treaba”. “Da, dar eu as vrea sa mergem la biserica”. Stie ca asta a mers întotdeauna. Si mai stie ca si eu stiu. A mai nuantat-o între timp. Acum nu mai este “Da, da’ eu vleau!”, clar, raspicat si fara replica. Acum spune “as vrea tiiiiiicu!”, ceea ce este înca si mai eficace. Nu stiu de ce ma tot mir, asta a învatat, comunicare si relatii strategice, asta face. Chiar în timpul liber dupa cum vad. Asa ca am fost la biserica, la biserica rusa din Luxemburg, cel mai apropiat lacas ortodox de Charleville. Trei ore de drum trecând si prin Belgia, pentru jumatate de ora de slujba, masina lasata la o margine de trotuar, lânga o “stationare interzisa”, curtea plina, biserica si mai plina. Evident plina de rusi în primul rând, mai exact de rusoaice, ca “ei” ramasesera în Mercedesuri. Poate “ei” n-or fi toti rusi. De toate vârstele, dar toate cu “marele pavoaz” si cu panerele pline de bunatati aduse la sfintit, pregatite parca, si unele si altele, de pus la expozitie. Blonde, frumoase, exagerat de frumoase, indecent de frumoase în niste Ardeni (francezi, belgieni sau luxemburghezi) unde oamenii nu sunt nici foarte estetici si nici foarte interesati de cum ar putea s-o mai dreaga. Nu-i o critica, stiu ca nu doar asta conteaza, sunt si eu tare-n teorie, dar conteaza al naibii totusi, uneori când nu-i nici asta nu mai ramâne aproape nimic. La unii, noroc ca nu-i valabil pentru toti. Nu ma supar daca oamenii nu-s frumosi, dar îmi place teribil când sunt... Si rusii sunt oameni foarte frumosi. Si limba lor era frumoasa, acolo, noaptea la Luxemburg, nu la “Novosti” sau în “Izvestia” sau la tribuna PCUS.

Am ascultat slujba tinuta de acelasi preot batrân, din ce în ce mai batrân si mai glumet de vreo zece ani încoace, “Hristos a Inviat!” spus în ruseste si în alte limbi ale pamântului si am cântat fiecare în limba lui. Am auzit chiar si niste vorbe românesti, iar în jur mirosea a cadelnita, a zahar vanilat de la cozonaci si prajituri felurite si a parfumuri amestecate.

Ne-am întors si am intrat în casa cu toate trei Lumini aprinse, am ciocnit un ou, am mâncat o felie de cighir si am ros o coasta de miel. Iar a doua zi am avut cei mai docili si curiosi (“sa afle”) musafiri francezi de pâna acum. Iti face placere sa vezi cum altii îti urmeaza traditiile, la început din respect pentru tine, mai apoi cu bucurie adevarata. Au ciocnit cu noi spunând formulele învatate pe de rost si au mâncat ouale cu hatmatuchi. Au mâncat brânza la început, cu ceapa verde muiata în sare mare. Si salata de vinete si cighirul le-a placut. Au baut palinca si le-a placut tare. Au mâncat bors de miel cu ciusca si au mai cerut. Au baut Cotnari si nu le venea sa creada. Si friptura au mai luat fara nazuri.

Luni s-a trezit spre prânz: “Tiiiiicu’, mâncam un gratar ? “.

De asta cred ca restul anului o sa fie cu belsug si întâmplari frumoase.