Tov. Corneliu I.

Ce primavara frumoasa! Cum se razbuna toti si toate pe lunile reci si neprietenoase! Gradina-i plina de flori, Titica zburda ca un iepuras (ma bate un gând, cu masline, la cuptor, uaaaah!). ”In acea noapte tǎrmul scotian era rǎscolit de o furtunǎ îngrozitoare. Valuri uriase se spǎrgeau de stânci umplând noaptea cu o pulbere de stropi. Dar asta n-are nici o legaturǎ cu povestea noastrǎ care se petrece în sudul mereu însorit al Frantei.” Cam aşa începea o carte politistǎ pe care am citit-o acum vreo 40 de ani. Ce spuneam la început n-are deci nici o legatura cu ce vreau sa va povestesc în continuare. 

Eram proaspat absolvent de facultate, diplomat care va sa zica, proaspat repartizat la tot proaspatul înfiintat Centru de Calcul al MICM, si mai proaspat demolat, dupa cum am vazut anul trecut. Cladire mare, pe Calea Victoriei colt cu Lemnea. Acum este o groapa mare acolo (relativ proaspata), nu stiu cine s-o fi mutat în loc. Ministru plin (chiar foarte plin) era Ioan Avram, un om de altfel foarte de treaba si cu o voce blânda si usor voalata, îmi amintea mereu de Sadoveanu când citea “Amintiri din copilarie” (Sadoveanu, nu Avram). Dar numai primele cuvinte (“Nu stiu altii cum sunt, dar eu ...”), pentru ca daca se enerva obligat fiind de functie (adica mereu) si trântea un pumn în masa, sareau toate creioanele si telefoanele în sus (mai putin ala rosu) si se auzea pâna la noi la parter: “Toti ministrii vin la sedintele cu to’arasul cu rapoartele pe hârtie cu gaurele pe margini, numai eu ma duc cu foi batute la masina!”. Si-i dadeam hârtie cu gaurele. 

Directorul Centrului, fost jucator de rugby, fusese numit de directorul general, fost jucator de tenis. Seful biroului Salarii era nea Romica, fost boxer, la Cadre sef era nea Vasile, fost aviator, seful unui laborator (de programare) era nea Sandu, fost regizor de teatru, iar Corneliu I., seful meu de laborator (de analiza de sistem) era fost Corneliu I. Chiar si secretara directorului era fosta. Nu mai stiu ce. Toti cei pomeniti erau bineînteles fosti colegi, de scoala, de facultate sau de alte servicii sau prestari. Seful meu era un tip de aproape doi metri daca ar fi stat drept si atârna vreo 50 de kile, cu bataie, nu stiu exact, poate chiar mai putin. Fuma cam trei pachete de Carpati fara filtru pe zi, adica tot timpul, de altfel cam toata lumea pe-acolo fuma în draci de toate, de la Marasesti la Snagov, numai un ministru adjunct, neputându-se lasa de fumat ca cel plin (pentru ca în plus era si secretar de partid pe minister) era obligat saracu’ sa fumeze Kent. Corneliu avea un stil aparte de fumat: când tragea din tigara se ducea un sfert si pe urma sufla fumul vreo doua minute, iesea din el ca aburul la termocentrala, la trei metri distanta si suierând. Dupa trei fumuri începea sa miroase a unghie arsa si trebuia sa aprinda alta, ce sa faca si el.

Primim noi într-o zi sarcina de partid (de la cel cu Kentul) sa mergem sa donam sânge. Zis si facut: programare pe servicii, laboratoare etc, partidul organiza totul. In ziua stabilita ne prezentam noi, analistii de sistem, în frunte cu Corneliu, la Institutul de hematologie (culmea ironiei, lânga casa mea din Bucuresti de-acum!) si asteptam sa ne cheme cineva. Corneliu, ca orice sef razbatator si descurcaret, cauta o usa pe care sa scrie “Recoltari”, ca sa fim imediat disponibili la momentul oportun. O gaseste, o vad si eu si dracu’ ma pune, ca nu vad cine altcineva, sa-i spun:

- Tov. I., cred ca dumneavoastra trebuie sa intrati alaturi.

Lânga usa “Recoltari” era alta pe care scria “Transfuzii”... De atunci am ramas “prieteni” tot timpul cât am mai ramas acolo, adica înca doi ani, de, trebuia sa termin stagiul. Si am simtit pe pielea mea dreptatea unui proverb (cum spuneam, adevaruri distilate în câteva vorbe): “Gura bate curu’”, pardon de cuvântul gura. Dar nu m-am schimbat, unele mici neajunsuri ulterioare sunt compensate din plin de satisfactiile imense pe care le ai pe moment...