Leonard Cohen

Povestea mea cu si despre Leonard Cohen începe demult, în 1975. Terminasem facultatea si eram în primul nostru concediu, cel mai lung, cu doi colegi. Am colindat prin Retezat, în Delta si la Costinesti. Printre bagaje aveam cu noi un casetofon Philips foarte mic, multe baterii, doua casete si 52 de carti. De joc. Despre locul si rolul cartilor de joc în concediu ca si despre acel concediu particular nu-i vorba deocamdata. Casetele, de câte o ora fiecare, aveau trei fete cu Cohen si ultima cu Fleetwood Mac. Bateriile se consumau cel mai mult când dadeam repede înapoi la Fleetwood Mac: nu aveam rabdare sa-i ascultam. Asa ca trei saptamâni am ascultat întruna Cohen. Intors acasa adormeam cu casetofonul lipit de ureche ascultând aceleasi trei fete ale casetelor. Ma trezeam speriat când ajungea banda la capat si nu mai auzeam nimic. Da, se întâmpla si asa : obisnuit fiind cu ceva (muzica, zgomot, vorbe, vânt, prezenta cuiva), disconfortul apare când « ceva »-ul dispare. Absenta deranjeaza si trezeste.

De atunci Cohen a ramas ca un far, la picioarele caruia apa clipoceste calm sau se zbate în furtuna, dar la care ma întorc mereu si-mi gasesc linistea. In 35 de ani în jurul lui s-au învârtit pestisori, rechini sau delfini, putini au ramas, îndrumati de raza lui si nesperiati de micii vecini de val. Alte vietuitoare au ramas în larg, lumina era prea puternica pentru ele. In 1993 paznicul farului s-a retras pe uscat vreme de 15 ani, batrân si obosit de toata linistea pe care o daduse la altii si din care nu-i mai ramasese nimic decât blânde amintiri, iubiri petrecute, multe iubiri, fum de tigara si aburi de alcool. Marianne, Suzanne, Jane, Nancy si altele fara nume... Farul a continuat sa se învârta, mereu si mereu, pentru cine avea ochi sa-l mai vada. Fara un suflet înauntru era doar un bec vechi care a continuat totusi sa arda, ca prin miracol.

Si brusc, anul trecut s-a întors. Mai batrân cu 15 ani si totusi mai tânar. Ca dintr-un tunel al timpului. Slab, întelept, cu parul alb, cu ochii pe care mai mult îi banuiesti sub palaria de fetru moale. Este pe scena si crezi ca n-a plecat niciodata de acolo. Ori ca de fapt nici n-a fost vreodata el, ci doar vocea lui. In toamna la Londra spunea : « In 1994 eram un pusti de 60 de ani cu un vis nebunesc. Intre timp am luat Prozac, Efexor… ». Cu putin înainte Bucurestii îl sarbatorisera la 74 de ani. Cu vocea mai profunda cu o octava, pe care nu o mai asculti doar cu urechea, ci intra în tine si vibreaza înauntrul tau. Ti se pare ca a adus pe scena mantrele budiste ale calugarului zen Jikan, « cel tacut », asta auzi si-ti face bine. Muzica lui patrunde peste tot, prin toti porii. Si te cutremura frigul si umezeala din tara lui ti se cuibareste în oase si pe urma ti-e cald si-ti vine sa zbori. Si nu stii daca pe obraz se prelinge o lacrima sau un bob de sudoare. Pe fata emaciata vezi doar ochii si zâmbetul. Ochii… Oglinda sufletului, o poarta catre el ? O fi oare adevarat ? Ce putin vorbim despre ochi ! Câte vǎluri trebuie sa dai deoparte ca sa poti vedea mai adânc! Dar el ne-a oferit sufletul în cele doua palme cu care îmbratiseaza microfonul. Umilinta, dragoste, respect, calm, bucurie, stiinta, experienta, resemnare. Credincios primordial si preot în sali devenite catedrale. Povestitor de istorii vechi, ale lui sau ale altora. Aceleasi cântece devenite rugaciuni pe care acum le spune în genunchi iar ceilalti le asculta în picioare. « Cine le spune ? Leonard Norman Cohen sau calugarul Jikan ? ». La întrebarea asta a raspuns cel mai bine un ziarist japonez : « …pe Cohen trebuie sa ti-l închipui îmbracat în haine de calugar budist, într-o mâna cu Torah si în cealalta cu fotografia unei femei… ».

Cu câteva luni în urma aveam biletele în mâna si ma gândeam nerabdator încercând sa-mi imaginez cum o sa fie. Un prieten de-al Andreei spunea : « …stateam în tribuna si plângeam ca prostii! ». Un tânar, copil la urma urmei, sa spuna asta despre Cohen? Aveam sa-mi dau seama ca era adevarat. O sa vedeti de ce…