Boléro

Unul dintre cele mai stranii şi tulburǎtoare acte de culturǎ pe care le-am vǎzut (la TV) se petrece în Brazilia, pe malul fluviului Rio Paraíba, în amurg. Apusul vǎzut de pe plaja Jacaré este fǎrǎ egal. La spectacolul naturii patronul unui bar vine cu ceva al lui : se urcǎ într-o barcǎ şi cântǎ la saxofon Boleroul lui Ravel. O face cu multǎ patimǎ, cum numai brazilenii ştiu sa o facǎ şi “cu un bun simţ al echilibrului“. Se spune ca n-a cǎzut decât o datǎ...

De ce straniu ? Pentru cǎ muzica, apusul, instrumentul şi peisajul te fac sǎ cǎlǎtoreşti dincolo de limitele tale. Pentru mine ziua curge între rǎsǎrit şi apus. Restul este banal. Am pierdut sute de nopţi ca sǎ fiu sigur cǎ vǎd rǎsǎritul soarelui la Costineşti. Iar apusul îmbracǎ totul în culori ireale care te fac sǎ fii mai frumos. Pe urmǎ ar mai fi felul în care un brazilian trǎieşte muzica. Şi apoi saxofonul… un instrument atât de aproape de vocea umanǎ. In fine muzica lui Ravel, stranie ea însǎşi şi obsedantǎ.

La sfârşitul emisiunii am privit cu alţi ochi şi evident ascultat cu alte urechi Boleroul. Auzindu-l pe Kurt Masur explicând unei orchestre de 120 de muzicieni ce înseamnǎ fiecare instrument în parte m-am simţit mai puţin complexat cǎ pânǎ atunci eu înţelesesem altceva. Flautul care începe este o femeie blondǎ, clarinetul, o brunetǎ… Da, într-adevǎr, mai ascultaţi o datǎ şi o sǎ vedeti cǎ aşa este. Vǎzându-l apoi pe Celibidache purtat de şi purtând crescendo-ul piesei pânǎ când toatǎ orchestra este în transǎ, percepi altfel temele “arabe şi spaniole” ale muzicii şi beţia finalǎ de sunete care se terminǎ brusc şi tǎios, ca un candelabru care cade sau ca un taur îngenunchiat în arenǎ.

Mǎrturia de la sfârşit a percuţionistului care spune cǎ dupǎ 3 – 4 minute (din cele 17 în total) începe sǎ se gândeascǎ la problemele lui, la nevastǎ, la copii, la ce mai are de fǎcut pe acasǎ, continuând sa bata în tobǎ, de 4056 de ori, m-a readus zâmbind la realitate.