Interludiu parizian - Invierea

Una din bisericile româneşti din Paris se află ascunsă în hrubele catedralei Saint-Sulpice. Anul acesta Paştele ortodox şi catolic fiind la aceeaşi dată, am putut vedea că în timp ce în catedrală vreo 30 de parizieni ascultau frumoasele, ca întotdeauna, cântări ale unei slujbe catolice, în subsol se îngrămădeau câteva sute de români. Un altar frumos sculptat şi câteva icoane arătau că este totuşi o biserică. O biserică în care preotul ne-a îndemnat să ne rugăm pentru sănătatea Majestăţii Sale Regele Mihai, a Mitropolitului Iosif, a popoarelor român şi francez şi a conducătorilor lor dar fără să-i numească şi fără să spună un cuvânt despre patriarhul Daniel.

Am fost la multe slujbe de Inviere în alte biserici decât din România. Nu m-am mirat s-o ascult în ruseşte la biserica rusă din Luxemburg, mică, aurită şi frumoasă ca o bijuterie. Dar mi s-a părut straniu să aud un glas firav de călugăr cântând “Gloire à toi, notre Dieu, gloire à toi…“. Slavă ţie, Dumnezeul nostru nu mai era ce ştiam eu. M-am uitat în direcţia de unde venea trezirea la realitate şi am văzut deasupra unei lumânări două şiruri de dinţi şi doi ochi surprinzător de albi care păreau că nu aparţin vreunui trup în întunericul din catacombe. Senzaţia de straniu s-a transformat repede în perplexitate. Nu era imaterial. Era un călugăr negru!