Pe câmpia manoasa a muncii

Si uite-asa trec anii si te faci mare, strângând în brate copilul din tine ramas departe în urma, vorba cântecului, si scapi cu viata dupa cel putin patru razboaie pe zi (ieri de exemplu atâtea erau la un moment dat). In plus esti sanatos tun, vaccinat si imun, plin de diplome si bine crescut. Ti-a venit deci vremea sa muncesti. Un sfert din viata a trecut deja, ai aproximativ alte doua sferturi ca sa faci ceva care sa ramâna si sa te poti în sfârsit odihni si relaxa în ultima repriza. Ce constati ? Ca esti primit si privit cu bunavointa daca esti cuminte si-ti vezi lungul nasului. Dar si ca incompetentii sunt protejati. Pâna acolo încât nu ai nici macar voie sa-i critici sau sa le reprosezi vreo greseala. Din fericire cei competenti sunt cam atâtia câti trebuie ca treaba sa mearga binisor (n-ar strica totusi sa fie mai “desi“), dar din pacate tâmpitii par mereu prea multi (grozav de actuala zicerea ca mama tâmpitilor e mereu gravida !). Scara valorilor e întoarsa pe dos si astfel prostii capata curaj si se revolta, pentru ca executând orbeste ordinele sefilor sunt lasati în pace. Si pentru ca sunt lasati în pace sunt foarte devotati. Si pentru ca sunt devotati li se permite sa nu te lase ei pe tine în pace iar daca îndraznesti sa ridici putin capul imediat “fac plângere“. Ai astfel surpriza sa vezi ca puscariasii, idiotii si homosexualii (ca sa dau doar câteva exemple, sunt mult mai multe) au mai multe drepturi decât tine, pentru ca le au pe toate ale tale plus pe ale lor.

La o asemenea ofensiva coordonata din partea nulitatilor nu-ti ramâne decât sa te resemnezi si sa depui si tu o ”râdere”, vorba Academiei Catavencu, în primul cos de gunoi sau veceu public…