“Mama tâmpiților e mereu gravidă” (5) – Fred Astaire

Cu toate ca în stirea urmatoare va fi vorba despre mine (regulamentul nu interzice), mama mea nu mai are proiecte maternale pe termen mediu sau lung. Dealtfel ea crede sincer ca sunt irecuperabil si ca ajunge unul ca mine într-o familie.

Eram deci acum câteva saptamâni într-o dupa-amiaza la o serata unde dansam cu o domnisoara fosta campioana la dansuri tematice. La început am facut pentru încalzire câtiva pasi din finalul de la “Moartea lebedei” transmitând auditoriului care ne privea fiori de emotie, mai ales cu tresarirea aceea de la sfârsit a mâinii. Doar Magadalena Popa mai facea asa ceva...

Incurajat de remarcile magulitoare ale partenerei (“Ia uitati bai ce face asta!!”) mi-am adus aminte brusc de una din figurile lui Fred Astaire. Cea în care se urca pe scaun în pasi de dans cu un picior pe spatar dupa care ateriza lin pe partea cealalta a mobilierului continuându-si numarul. Mi-a iesit perfect din prima, trebuie doar sa mai lucrez putin la aterizare. Pentru ca genunchiul a facut o rotatie de 180° dupa care probabil glezna s-a învârtit si ea înca o data la fel, pentru ca vad ca degetele sunt tot în fata.

Dupa eveniment, vegetarian convins cum ma stiti, piciorul meu stâng a fost multa vreme împachetat în foi de varza, drept pentru care în casa la noi mirosea mereu a varza cu carne de porc. Na, ca iar mi-e pofta. Varza scazuta, cu scaricica mai grasuta si mult piper boabe.

Se spune ca un amic prezent la chermeza ar fi spus ca “unii trec de la tinerete direct la senilitate”. Are dreptate! Când eram copil si chiar ceva mai târziu îi gaseam tare plicticosi pe cei “maturi”! Chiar as vrea sa ma culc într-o seara si sa ma scol senil a doua zi. Când o fi sa fie.

PS Am lasat neschimbat textul initial ca se ducea naibii toata poezia, Nu m-am dus la doctor acolo ca nu mai puteam face nimic în casa si nici nu mi se parea foarte grav. Urmatoarele doua saptamâni am stat mai mult cocotat pe scara, am carat, am mutat, ma rog, chestii normale când îti renovezi casa. Pe radiografia pe care am facut-o aici însa se vede clar: fractura de peroneu. A început sa se prinda singura. Acum am atela si umblu în cârje. De alea mai finute, din aluminiu. Nu stiu ce credea doctorul când ma vedea zâmbind, dar mi-a repetat: “Musiu Vaideanu, nu glumesc, aveti totusi un picior rupt. Repaus la pat cu piciorul ridicat, nu va scoateti atela decât la dus si nu puneti piciorul jos, umblati numai cu cârje”.
Mi-a venit în cap vorba româneasca: “Unde nu-i cap, vai de picioare!”. Daca cineva vrea sa mi-o evoce din nou e suficient sa spuna în comentariu “Vorba ceea” ca o sa înteleg aluzia.