marți, 17 ianuarie 2012

Revelion mascat

Reiau despre revelioane înainte de a se termina luna ianuarie.

In timpul anului care trecuse trebuie sa se fi întâmplat ceva, astfel ca pe 12 august s-a nascut Andreea. Tot în vara aceea fierbinte ne-am mutat în casa noua, în acelasi apartament în care stam si acum de câteva ori pe an. N-am avut parte decât de cutremurele pe care le stim cu totii, cu epicentrul în Vrancea. Casa fiind deosebit de spatioasa, mai ales pentru ca nu era mobila în exces ci dimpotriva, am hotarât ca urmatorul revelion sa-l facem la noi. Si nu oricum, ci mascat. Se simtea nevoia unei schimbari. Si am început iar cu convocarile, sedintele repetate, liste, sarcini (Nana avea deja una rezolvata de curând asa ca se putea apuca serios de celelalte). O dificultate în plus o reprezentau costumele pe care fiecare trebuia sa le caute sau sa si le comande din timp, pentru a evita situatiile inedite si neplacute de la alte revelioane când unii dintre noi ”s-au trezit în tinute necorespunzatoare”.

Intotdeauna la revelioanele noastre am avut bunul obicei sa nu amestecam bauturile. Ne adunam pe la 8 sau 9 seara si pâna la momentul culminant de la miezul noptii era consemn (doar lucram în armata!!) ca nimeni sa nu puna picatura de vin sau sampanie în gura. Nu, pâna atunci nu se bea decât vodca sau tuica mai slabuta cu gust de sâmbure pentru Doamne. Mai rontaiam câte ceva, mai o vorba, un dans, o maslina, aveam un respect pentru traditie.

Stiti tertipul cu ”iepurele” la cursele de fond din atletism ? Unul care o ia la fuga de nebun în fata ca si cum n-ar trebui sa alerge 10 000 de metri ci doar pâna colo, sa prinda tramvaiul. Si toti se tin dupa el. Iar când nu mai poate se da deoparte si cine trebuie sa câstige bate si recordul. In seara aceea Gigi M., colonel si el, împreuna cu consoarta, au imprimat un ritm infernal chiar din start astfel ca pe la unspe jumate seara dormeau tun.

Iar noi am continuat dupa cum se vede pâna a doua zi spre prânz si cred ca am batut si recordul.

PS Nu am mai pus "floricele" pe fetzele oamenilor, saracii, dupa aproape 30 de ani nu mai stiu nici eu care eram!

4 comentarii:

  1. in mod sigur cel care folosea vioara pe post de chitara :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu-i adevarat (din ce spun contemporanii), ciupeam corzile ca un lautar adevarat ce eram, altfel ascundeam arcusul!

    RăspundețiȘtergere
  3. Răspunsuri
    1. Pe vremea aia eram talentat, acum sunt si modest!

      Ștergere

Scrieti baieti, numai scrieti!