Omagiu lui Pitagora

Intr-unul din ultimele weekend-uri ale anului trecut am fost la Andreea la Paris ca trebuia sa-i vina o comanda de la Ikea. Eu aveam de demontat niste dulapuri si sa le duc în boxa iar specialistii de la firma care facea livrarea sa le monteze pe cele noi, bineînteles pe niste bani acolo, vreo 200. “Vor veni sâmbata dimineata exact între 7 si 10“, am fost anuntat cu profesionalism de secretara. Doamnele mele au plecat sa doarma la neamuri, ele stiu ca am nevoie de liniste ca sa ma pot concentra în situatii de astea dificile, mai ales cu niste vecini care se supara si daca telefonul vibreaza noaptea.

Sâmbata dimineata m-am sculat la 6 sa-mi fac programul normal si sa nu ma gaseasca domnii în pijama si cu ochii cârpiti, le-am facut cafeaua si am început sa astept gândindu-ma cu groaza ca daca vin la 7 si încep cu trancaneala, în urmatoarele 10 minute voi fi evacuat. Au venit bineînteles “exact“ la 10 jumate si au carat pentru început totul sus. Vorbeau tot timpul la telefon într-o limba necunoscuta cu sonoritati de muezin. Chiar soneria mobilului cânta în aceeasi limba. Tineau telefonul cu o mâna si cu cealalta lucrau. Imi spuneam ca la câta experienta au, îsi pot permite. Dupa ce au montat dulapul culcat în sufragerie au vrut sa-l scoata pe hol, acolo unde-i era locul. Am început sa fiu mai atent ca sa vad daca Pitagora a avut dreptate. Uneori diagonala unui dulap de 2,40 / 1,50 este mai mare decât 2,50, ïnaltimea obisnuita a unui apartament. La urma urmei chiar teoria relativitatii a lui Einstein vad ca este în pericol, ce sa mai zici atunci de un filozof din antichitate care era matematician doar în timpul liber ? Dar se pare ca a avut totusi dreptate pentru ca n-a încaput. Asa ca l-au bagat iar în sufragerie, tot culcat, l-au demontat, au scos bucatile pe hol si l-au montat iar acolo, direct în picioare. Vorbeau tot timpul, vizibil nemultumiti, muezinii cântau, iar eu am început sa beau din cafeaua pregatita pentru ei. In sfârsit, în timp ce unul punea usile si rafturile la dulap, celalalt a început sa monteze biblioteca, tot în sufragerie si tot culcata. Inaltuta si ea. L-am vazut la un moment dat usor nelinistit : statea în genunchi, cu brosura în mâna si se uita când la piesele aranjate conform schemei, când în sus… la tavan. Parca era la rugaciune, doar ca nu era descaltat. Eu ma linistisem deja, ma prinsesem ca biblioteca are si o diagonala mai mica. Asteptam curios… Dupa câteva minute chinuitoare mi-a spus usurat : “Imi pare rau « m’sio », dar biblioteca nu pot s-o montez pentru ca are un defect de fabricatie“. M-am uitat si eu, într-adevar una din piese era fixata invers. “Si nu poti sa improvizezi ceva ? “, “Desolé m’sio, nu-i vina noastra, dar dati un telefon la firma, ei o sa dea telefon la Ikea, nu-i nici vina lor, care o sa dea telefon la fabricant si în doua saptamâni aveti alta biblioteca“, “Si cu asta ce fac ? “ am întrebat eu timid, gândindu-ma cu groaza ca fabricantul e tocmai în China, “Pai când venim cu aia noua, o luam pe asta, ca tot noi o montam“, m-a mai încurajat amicul. “Acum platiti tot ce aveti de platit, transportul si montatul, si data viitoare o montam gratis“, a adugat el generos, întinzând palma. I-am numarat banii, începusem sa vad tot felul de culori în care predominau rosul si verdele si cobre leganându-se provocator în ritmul muezinilor neobositi, a ramas cu palma întinsa, am înteles aluzia si i-am mai pus o hârtie de 10 deasupra, dupa care si-au luat sculele de profesionisti si au plecat, lasându-ma cu scândurile întinse prin toata casa pe jos. Macar au luat cartoanele…

M-am uitat în modesta mea trusa de scule de amator, de fapt o sacosa cu de toate înauntru, am scos bormasina si burghiele pentru lemn, am prelungit gaurile de la piesa pusa invers pâna pe partea cealalta, am montat biblioteca repede si am acoperit gaurile inestetice cu niste capacele negre din plastic tot din trusa mea (a vrut mobila neagra…), pe care le-am lipit cu câte o picatura de adeziv pe care-l aveam tot acolo. Am ridicat-o în picioare (pe diagonala mica !) si am privit-o mândru cum statea dreapta si lipita de perete.

Seara în metrou a urcat un artist cu un acordeon. Nu era aglomeratie prea mare. A spus buna seara si a cerut voie sa cânte ceva. A facut-o dumnezeieste, zâmbind mereu. La sfârsit a trecut printre scaune în timp ce francezii îl aplaudau, treziti din amorteala lor de sâmbata seara. Nu era cu sapca în mâna si nici cu palma întinsa. Avea un portofel mic pe care îl deschidea doar când vedea ca cineva vrea sa puna ceva înauntru. “Sa fii sanatos prietene“, “Sa traiti sefu’, saru’ mâna la Doamne, Sarbatori fericite !“.

Pentru prima oara în ziua aceea eram calm. Doar ca aveam un nod în gât…