Spovedania unui om de treaba

Dupa toate pe care le-am tras pe drum am zis ca ar trebui sa merg la biserica. Poate am de platit pentru niste pacate… Iar eu sunt pacatos, nu postesc, hrana trupului este pe acelasi plan cu cea a mintii sau a sufletului si nu-mi iubesc mereu toti semenii la fel, uneori furia musca din mine. Si a lor la fel.

Si cum lânga Iasi exista o manastire vestita, macar printre localnici, si un calugar cu mult har de care suntem apropiati, de Izvorul Tamaduirii am mers la Vladiceni cu amicul Radu sa stam de vorba cu parintele C. Despre “statul de vorba“ Liiceanu a scris frumos în “Declaratie de iubire“. In primul rând trebuie sa stai, fara graba, fara mânie si fara sa te gândesti la altceva, statul de vorba este ca un sfat. Uneori poti sta de vorba cu cineva si tacând, simtindu-te apoi mai usurat. Statul de vorba cu un slujitor al lui Dumnezeu care stie unde sa priveasca în tine este înca si mai izbavitor. Plecat în fata lui, durerea adunata în genunchii amortiti si spinare te usureaza.

- Ai tînut postul Dane ?
- Nu Parinte, nu pot sa postesc…
- Nu-i nimica, sî-ti chinui trupul, îi si asta un pacat ! Radule, spuni-i lu’ Doamna Gabi sî facâ o oalâ di cartoafi pentru Dan. Nu mânânci dicât asta sî mâni dimineatâ vii la spovedanii nimâncat.

Scurt. In seara aceea aveam o masa rezervata la Traian. Nu prea m-am uitat în farfuriile celorlalti. La mine erau cartofi prajiti, ciuperci la gratar si salata de varza alba. Daca mesteci mult si cu rabdare parca te saturi. Parca…

A doua zi dimineata la 8 eram la Vladiceni ca la analize : bine ras, bine dispus, cum spunea o reclama pe vremuri, si cam atât. Când am intrat în chilia lui un barbat îngenuncheat si trist termina de vorbit cu parintele.

- Is amarât, parinte…
- Dupa cum vad eu, aveti vreo 25 di ani di cununii…
- Aha, avem noi 36 da’i greu…
- Ei, asa-s fimeili, dupa o vrâsta sî mai schimbâ, nu pre li mai intri-n voie !
- Da, da’ noi avem 4 cameri sî vreu sî ieu sâ fiu sângur câteodatâ da’ nu ma lasâ, vini dupa mini…
- Apai trebi sâ-i spui cu blândeti da’ ferm, sâ sâ potoleascâ câ altfel îi di rau… Hai, du-ti-acuma, sâ ti-ajuti Dumnezeu !

Dupa care, catre mine :

- Ia hai încoaci ! Cum-îi Dane ?

Si a început sa ma priveasca lung cu ochii lui albastri care ma sfredeleau pâna-n ceafa. I-am tinut privirea multa vreme… Intr-un târziu îmi spune, lamurit :

- Ii greu doru’ di casâ, nu-i asa ?

Dupa aceea am stat mult si linistit de vorba. A doua zi am plecat la Bucuresti, cu oglinda lipita cu scotch, usor ca un fulg.



Eu nu le-am facut chiar ca la Traian, am mai pus niste svaiter ras si câteva bucatele de costita afumata. Doar nu-i post acum. Si peste cartofi am pus busuioc.
Aaa, era sa uit, le-am facut la cuptor, nu pe gratar. Si cartofii.