Fosbury flop

Vorbeam de Fosbury. Prin ultimele clase de liceu eram la un concurs de atletism (la saritura în înaltime) pe stadionul din Iasi. Abia se terminase olimpiada din ’68 din Mexic unde Dick Fosbury, un american, daduse peste cap pronosticurile si câstigase cu 2,25 m cu un nou stil, “flop” (care este folosit si astazi). Eu nu sarisem niciodata asa, dar vazusem în mare cam cum se face. Eram la a treia încercare la nu mai stiu ce înaltime, daca ratam ieseam din concurs. Fara sa spun nimic profesorului (Tesu, pentru Costel), îmi iau elan, bat pe dreptul, ma rasucesc pe spate si bag umerii în fata, cu cap cu tot (cam sec dupa cum avea sa se dovedeasca imediat) si ... ori la bal, ori la spital! In ziua aceea plouase si nefiind vorba de Jocuri Olimpice nimeni nu grebla dupa sarituri, asa ca se adunase câte o movila de nisip, destul de tarisoara, de fiecare parte a gropii. Cum era alt stil, n-am nimerit si eu ca ceilalti în gaura dintre movile ci pe una din ele, si nu pe picioare, ci pe spate. In clipa aceea mi-am adus aminte si de ultimul detaliu al sariturii lui Fosbury, ignorat pâna atunci: la olimpiada ei aveau un strat gros de burete, nu nisip. Dar era prea târziu! N-am simtit nimic deosebit la început, doar ca afara s-a întunecat brusc, simturile mele au început sa ma paraseasca unul câte unul si m-am trezit într-un târziu cu fizicul amenintator al lui Tesu periculos de aproape de ochii mei. Parca-mi daduse cineva sa miros saruri! Corpul meu era demontat în componentele sale de baza si ma simteam, probabil, ca un pedofil într-o închisoare plina de homosexuali. Ma rog, dupa ce terminati comentariile, putem continua. Gata? Asadar eram complet rupt. Heidegger ar spune ca devenisem un obiect pur, când întelegerea este suspendata si nu mai esti legat de vreo întrebuintare. Are dreptate, eram chiar foarte pur, întelegerea mea era complet nula în acele momente si nu mai eram bun de nimic. Dar stacheta era acolo, sus! Nu am mai încercat niciodata experienta asta si pot spune deci ca m-am retras în plina glorie, ca de glagorie nu putea fi vorba. Incerc sa ma gândesc cu mintea mea de-acum (de-acum, de-atunci, tot aia!), de unde gustul asta pentru tavaleala? Fosbury, la fotbal si la handbal eram portar, la volei îmi zdreleam coatele si genunchii aruncându-ma ca-n apa dupa mingi pierdute. Sst! Vorbiti mai încet ca umbla niste psy pe lânga mine!