Gabriel Liiceanu – Scrisori cǎtre fiul meu

Am citit cartea, am închis-o, am pus-o pe piept şi am rǎmas aşa multǎ vreme. Asta fac de fiecare datǎ când termin o carte. Şi am, aproape mereu, aceleaşi gânduri: cǎ a fost scrisǎ pentru mine, sau despre mine, cǎ aş fi putut s-o scriu eu sau cǎ aş putea sǎ scriu vreodatǎ ceva asemǎnǎtor. Nu banalizând-o, ci dându-mi seama, a câta oarǎ, cǎ subiectele cǎrţilor sunt la îndemâna noastrǎ, uneori aşa de aproape cǎ nici nu le vezi, neştiind unde sǎ cauţi, iar dacǎ le gǎseşti, mai trebuie sǎ şi fii în stare sǎ scrii despre ele. 

Pe urmǎ, dacǎ autorul îmi este cunoscut, vreau sǎ ştiu dacǎ-l “vǎd” la fel ca înainte sau ceva s-a schimbat. 

Dacǎ-l ştiu doar din alte cǎrţi sau din ce s-a spus despre el, adaug sau schimb ceva la portretul lui. Este ca un fel de Dorian Gray cu diferenţa cǎ nu se descompune, ci se recompune, se schimbǎ, în timp ce personajul real rǎmâne cel cunoscut din biografii. Aşa s-a întâmplat cu Eliade pe care citindu-l, îmi este totuşi la fel de departe, în timp şi-n spaţiu. 

Dacǎ în plus îl cunosc, suntem aproape din aceeasi generaţie, l-am ascultat vorbind de multe ori, este o personalitate admiratǎ şi contestatǎ deopotrivǎ, atunci chiar personajul real, cel din biografiile neterminate, se schimbǎ. Şi pe mǎsurǎ ce înţeleg lucruri noi despre el, întrebǎrile care nu au (încǎ) rǎspuns se înmulţesc. Aşa se întâmplǎ cu Liiceanu.

Ca sǎ mǎrturisesc la care anume din cele 16 scrisori continui încǎ sǎ mǎ gândesc, la destulǎ vreme dupǎ citirea lor, atunci spun sincer, 15 şi 16. Curios, exact acelea care ni-l aratǎ pe Liiceanu cel cunoscut, care-l fac sǎ rǎmânǎ acolo unde era şi înainte, poate cu unele detalii în plus. Filosof, discipol preferat al lui Noica, care face ce face şi vorbeste despre (din) Heidegger şi care nu-şi poate (nu vrea ?) reprima plǎcerea despicǎrii firului în paişpe sau a “dezbrǎcǎrii“ cuvintelor. De altfel, demersul sǎu este asemǎnǎtor cu cel al lui Noica. Acesta susţinea în 1942 cǎ produsele tehnicii sunt, în fond, abstracţiuni. “O şosea este o abstracţiune, dar pe o şosea se pot întâmpla lucruri concrete, de exemplu sǎ plece în lume fiul risipitor”. Asa şi Liiceanu: pleacǎ de pildǎ de la noţiunea de aforism şi ajunge sǎ demonstreze pe mai multe pagini destul de abstracte cǎ numele, cel mai concret şi aproape lucru de fiinţa noastrǎ, este un “aforism prin excelenţǎ”.

In celelalte scrisori vezi un alt Liiceanu, care ni se mǎrturiseşte aşa cum este el, se agaţǎ de toate (?) detaliile vieţii lui ca sǎ-l vedem cum nu-l ştiam. O şi spune de altfel: “Voi proceda ca iedera: pentru a lua în stǎpânire totul, mǎ voi agǎţa de orice îmi iese în cale.” Şi-l vedem un om obişnuit ca mulţi dintre noi, acasǎ la el, cu obiceiuri (jumǎtatea de paginǎ unde ne povesteşte cum se bea o bere Leffe este memorabilǎ) şi program strict, simplu şi modest (imagine cǎutatǎ? asta e treaba lui), fiindu-i omeneşte fricǎ atunci când este bolnav, simţindu-se ostatic în spital dar recunoscǎtor apoi doctorilor şi asistentelor, de-a valma, dupǎ ce l-au facut sǎnǎtos (un fel de sindrom Stockholm), lǎudând la grǎmadǎ sistemul american dar uitând sǎ ne spunǎ cât a costat operaţia, la bucǎtǎrie fiindu-i poftǎ şi foame (asta sigur nu este o imagine trucatǎ, se vede cǎ omului îi place sǎ mǎnânce şi, firesc, sǎ gǎteascǎ) sau în final, colecţionar de amintiri mǎrunte (“cutia lui cu fleacuri”), dar care pentru el înseamnǎ mult. Nu ne hrǎnim oare şi noi, acum când copiii noştri au plecat la rostul lor, cu amintiri de când erau acasǎ? Hedonist, epicurian, ceva între ceea ce francezii numesc “viveur” şi “bon vivant”, asta doar prietenii apropiaţi o ştiu şi doar el ne-ar putea-o spune. De fapt amestecul de imagini pe care ni-l propune despre el este tot un fel de “Jambalaya”, felul de mâncare tradiţional despre care povesteşte într-o întreagǎ scrisoare, în care se pun împreunǎ cǎrnuri şi legume de nealǎturat prin alte pǎrţi nici mǎcar pe o foaie de hârtie. Iar cum ne spune istoria vieţii nu este departe de felul în care gazda lui pregǎteşte aceastǎ mâncare: amândoi oficiazǎ. Nu ni l-am imaginat niciodatǎ aşa? E vina noastrǎ, ar fi trebuit sǎ bǎnuim cǎ a fost odatǎ copil, bǎiat mǎrişor care-şi descoperǎ trupul, începe sǎ aibǎ unele mirǎri şi sǎ priceapǎ câte ceva (aici este un pasaj de câteva rânduri unde nu-l cred, dar pentru cǎ-i scrie fiului lui, hai sǎ mergem cu tact mai departe, toţi am trecut prin asta), cǎ îl mai doare şi pe el ceva din când în când, cǎ-i este foame sau sete, sau cǎ, la cât îi pare barba de rebelǎ, bǎrbieritul este o caznǎ zilnicǎ dupǎ care trebuie sǎ-şi calmeze usturimea cu ceva şi dacǎ o poate face ca sǎ şi miroase frumos dupǎ aceea, de ce nu? Auzindu-i vocea şi vǎzându-i chipul, aş fi jurat cǎ fumeazǎ. El ne-o spune pe trei pagini. Cine nu ştia, întelege acum cǎ fumatul înseamnǎ în primul rând gestul. Şi multe tabieturi legate de pachet, brichetǎ sau scrumierǎ. Pentru un filosof care se respectǎ asta se numeşte “ritualizarea micilor plǎceri”. Bun, între timp s-a lǎsat. Fiind un hedonist, nu neapǎrat ateu (“Dumnezeu şi Diavolul sǎlǎşuiesc în detalii”), ci mai degrabǎ agnostic ("despre viaţa de dincolo nimeni nu ştie nimic, nu s-a întors nimeni de acolo, de aceea putem divaga la infinit"), supus “marilor mici plǎceri ale vieţii“şi fumatul fiind una dintre ele, n-ar fi exclus ca într-o bunǎ zi sǎ se reapuce şi sǎ ne spunǎ asta în alte scrisori. El vrea sǎ ne curme curiozitatea şi ne povesteşte nesofisticat despre el, dar de pe poziţia lui de bǎrbat bine, cochet, normal, de succes, foarte ocupat şi singur. Singur… Ei, aici e buba. Când vine vorba de “celǎlalt“.

Şi uite-aşa revenim la cele douǎ scrisori pomenite mai sus. “Pentru cǎ am iubit fetele când eram adolescenţi iubim femeile astǎzi“, se spunea ieri despre o carte a lui Cǎrtǎrescu. Şi nu ne putem separa de acest “când blestem când binefacere“ care ne va locui şi însoţi pânǎ la sfârşitul vieţii, spune azi Liiceanu. Nimic nou, ştiam deja asta. Sunt dintre cei care au plâns de multe ori pentru o fatǎ, care au fost în stare sǎ nu doarmǎ nopţi pentru un cuvânt, privire sau atingere. Sunt un etern îndrǎgostit, chiar dacǎ, voind sǎ spun ceva despre poziţia mea faţǎ de concept, rǎmân un fidel convins. Dragostea nedorinţǎ, care nu are nimic senzual, cuprinderea în mintea ta a universului ei, secundele unei priviri sau zâmbet, care n-au mai fost şi nu vor mai fi. Cioran spune cǎ dupǎ asta nu poate fi decât moartea, Eliade cǎ este un început spre altceva. Liiceanu îi admirǎ pe cei rǎmaşi singuri care au puterea, precum unele pǎsǎri, sǎ disparǎ prin vrerea lor. Spun toţi trei acelaşi lucru ? Nu ştiu. Eliade crede cǎ moartea este de fapt un nou început, dar abordarea este veselǎ, sau hai sǎ zicem neapǎsatǎ, nefatalistǎ, nu trebuie sǎ ne apropiem de ea din ce în ce mai sumbri. Liiceanu e pe-aproape. Perspectiva “nu trebuie neapǎrat trǎita ca o catastrofǎ”, ne putem îndrepta cǎtre sfârşit cu veselie. El nu neagǎ iubirea, în schimb o pune în condiţii imposibile. Iubirea “departe de ochii lumii” este de fapt întoarcerea la Adam şi Eva când lumea nu exista, e adevǎrat nu pentru multǎ vreme. Sǎ fie oare un “da” spus lui Rousseau (“omul e bun prin natura sa, societatea însǎ îl stricǎ” – întreb şi eu, omul om sau omul bǎrbat?, asta e una din capcanele limbii franceze), aplicat la cuplu? “Marea întâlnire” nu este decât “adevǎrul cumplit al neîntâlnirilor esenţiale ale vieţii” spune Liiceanu. Eu unul nu cred. Dupǎ el Romeo şi Julieta s-au iubit deci “în contratimp“ şi n-au avut vreme sǎ-şi armonizeze cronologiile, sǎ-şi muleze vieţile şi de asta acum, dupǎ moarte, aratǎ cu degetul, dar nu spre simbolul unirii prin moarte ci spre “imposibilitatea ideii de cuplu“. Ne este cunoscutǎ parcǎ resemnarea asta mioriticǎ, nu? Şi aici începe pledoaria lui despre cuplu. Evit sǎ spun “împotriva cuplului”. Pentru cǎ problema lui Liiceanu este cuplul. Iar problema cuplului la el este “diferenţa între iubire şi iubirea juridic-eticǎ (cǎsǎtoria)”. In toatǎ cartea asta lipseşte un personaj. Vorbeşte despre mama lui, despre tatǎ, despre prieteni şi magistri, îi scrie fiului, dar nu pomeneşte o vorbǎ despre mama acestui fiu. Aici este rana lui, chiar daca spǎlatǎ cu sǎpun de santal şi acoperitǎ mereu cu o hainǎ frumoasǎ. Cred cǎ a suferit mult. Suferinţa este evidentǎ, trǎirea lui nu poate sau nu vrea sǎ o uite sau da deoparte, exemplele pe care le dǎ în favoarea ideii sale sunt vii şi merg pânǎ la detalii surprinzǎtoare de dialog. In schimb, putinele evocǎri pozitive sunt vagi şi existǎ doar pentru a echilibra un pic “l’arrière gout”. Iar explicaţia pe care ne-o dǎ pentru aceste cupluri care totuşi supravieţuiesc este înfricoşǎtoare: “... frica de a te muta din existenţa ta ... de continuitatea între plânsul iniţial şi singurǎtatea horcǎitului final “. 

Şi cu toate acestea Liiceanu încearcǎ o reconciliere, mǎcar teoreticǎ şi mǎcar cu el însuşi : “Avem nevoie de celǎlalt. Marile bucurii sau fericirea ... nu sunt exercitii solitare“, dar nu se poate totuşi abţine sǎ nu adauge sâmburele îndoielii: “atunci când sunt posibile“. El a iubit şi iubeste infinit femeia, simbolul, ideea, aerul pe care-l reprezintǎ ea, situându-se undeva între Cioran şi Eliade. Mai aproape de Eliade ziceam, pentru cǎ o iubeşte divinizând-o, cunoscând-o, recunoscând-o şi cǎutând-o, ea n-a apǎrut în viaţa lui la 70 de ani ca o mirare, fǎrǎ sǎ ştie prea bine cum se procedeazǎ cu aceastǎ fiinţǎ şi având apoi insomnii gândindu-se la ce s-a întâmplat. “Unde eşti tu, pe care cǎutându-te cu mâinile întinse, sǎ te gǎsesc cǎutându-mǎ la fel ? “ – ce întrebare tristǎ dar şi optimistǎ în acelasi timp!

Este oare o carte doar pentru “noi bǎrbaţii? Aceste animale eterne? “, adaug şi eu semnul meu de întrebare. Nu cred. Poate chiar invers, iar femeile şi bǎrbaţii deopotrivǎ trebuie sǎ o înţeleagǎ împreunǎ. Şi dacǎ în final la picioarele statuii închinate cuplului şi la picioarele femeii se aşterne un covor de flori, dacǎ vǎ uitaţi mai atent o sǎ vedeti cǎ primele sunt coroane, din pǎcate rǎtǎcite acolo. “Ce-ar fi oamenii fǎrǎ femei? Rari..., extrem de rari...” spunea Mark Twain. Iar faptul cǎ “nu putem intra mǎcar o datǎ în somn fǎrǎ sǎ mângâiem, cu ochii mijiţi ai minţii un trup de femeie“ nu e nici o supǎrare, trebuie sǎ rǎmânǎ speranţa noastrǎ. Imaginaţia dragele mele, mai mult chiar decât trupul, ce sǎ-i faci, aceste câmpuri fǎrǎ margini ale noastre din care Calul Negru al lui Platon a fǎcut adevǎrate hipodromuri. Cu multe obstacole...