marți, 29 septembrie 2009

Lumea-i o papusa trasa de sfori














Fac o pauza cu concediul, tot trebuia sa schimbam bagajele. Am altceva mai urgent!

In oras s-a terminat de câteva zile Festivalul Mondial al Marionetelor. Charleville-Mézières este capitala mondiala a teatrelor de papusi, aici este si Institutul International al marionetelor unde multa vreme director a fost o românca. Din doi în doi ani, timp de aproape doua saptamâni, sute de companii mai mari sau mai mici din toata lumea dau spectacole pe strada, în piete, în sali, pe malul Meusei, ai zice ca întreg orasul este un imens teatru de papusi. Toata urbea este sub ocupatie.

Anul asta ne-am oferit sa gazduim pe perioada festivalului un numar de artisti sau oficiali, benevolatul este un obicei frumos aici. Trebuia sa vina la noi o ziarista din Camerun si doi actori (o ea si un el) din Serbia. Din pacate pentru ea, Doamna din Camerun a preferat sa stea la o familie de francezi, pe de o parte poate ca nu i-am inspirat încredere, deh… români, pe de alta, tot poate…, da’ mai bine tac, mi-am adus aminte de marca aceea faimoasa de patefoane “His master’s voice” cu catelul care sta cu ochii tinta la stapân, dar dac-am zis ca tac, tac, poate o fi fost un mic exemplu al acelui faimos “rasism pe invers” despre care am mai vorbit. Ori, ca sa nu fiu rau, a fost doar o mica bâlba de organizare. Asa ca au venit doar tinerii sârbi, fata de 26 de ani, baiatul de 30, actori de meserie. 

Am fost spre seara sa-i întâlnesc în oras si sa-i aduc la noi. Erau dupa un drum de vreo sapte ore cu masina cu un cuplu de francezi din Nantes, tot marionetisti, la care au facut un mic stagiu de o saptamâna înainte de festival. Francezii, foarte buni vorbitori de franceza si un pic de engleza, începatori în faza de dat din mâini, iar sârbii buni vorbitori de engleza. I-am vazut obositi, iritati, tristi, cu o lehamite greu ascunsa sau mai degraba neascunsa, tot timpul cât frantuzoaica mi i-a “predat” cu proces verbal explicându-mi cât de putine obligatii avem noi fata de ei. Zâmbeam, ei i se parea ca amabil, dar eu ma gândeam la ce era acasa pregatit prin frigidere si cuhnii. Incerca sa ma convinga ca ei abia asteapta sa iasa în oras “ca doar de asta au venit, sa joace si sa viziteze”, neaparat singuri, neînsotiti. La sfârsit si-a adus aminte sa-mi atraga atentia ca o sa ne întelegem cam greu pentru ca tinerii nu vorbesc decât engleza, ca si cum sârba nu se pune iar franceza lor unica s-ar pune de doua ori. Ma rog... m-am întors spre baieti si le-am spus sa nu-si faca griji, o sa ne întelegem în engleza. I-am vazut cum s-au luminat, fata si-a scos chiar la vedere cei mai doi ochi negri pe care i-am vazut vreodata si am recunoscut pe loc toti trei (mai putin frantuzoaica), cu voce tare si în engleza ca asta este unul din avantajele tarilor din est. Oftatul lor de usurare a fost atât de minunat, de insolent si de spontan încât doamna respectiva i-a fulgerat scurt cu privirea si a continuat sa ma învete ce am de facut. 

Bineînteles ca nu doreau decât sa stea linistiti, erau obositi, le era foame si nu prea aveau ”dispozitie” sa petreaca o seara în oras, deci am ramas acasa la povesti pâna pe la 1 noaptea. Le-am dat un rând de chei ca sa nu fim legati unii de altii. A doua seara i-am invitat si pe cei doi francezi, fostele gazde ale amicilor nostri. I-am luat cu masina de la hotel, bineînteles. Dupa ce au mâncat antreurile si am facut o pauza sa se aseze prin burti zacusca, placinta cu praz, mamaliga cu brânza si ceapa verde în strachini de Horezu si telemeaua cu rosii (brânza la început? Brrrr!), au vrut sa plece la hotel, credeau ca-i gata. Prietenii nostri, întremati si odihniti, obisnuiti cu petrecerile lungi si domoale, chiar daca ”pe stil vechi”, zâmbeau cu întelegere si subînteles. Asa ca au gustat si din somonul la cuptor cum doar cuptorul nostru stie sa-l faca si putin pui cu rosii si usturoi, doar de curiozitate si direct din cratita. Cred ca au mai ciugulit si niste tarta cu mere, dupa care i-am dus înapoi la hotel, tot bineînteles. 

Baietii au învatat repede rostul casei. Dimineata plecau devreme sa-si monteze scena, Toma îsi facea  omleta lui cu sunca iar Jovana cafeaua pentru toti si lasa un biletel pe masa în bucatarie : “Buna dimineata“ pe sârbeste. 

Ne-am simtit bine împreuna, si noi si ei, aici nu se poate minti, cât am fi de “actori“. Am facut cu ei turul Ardenilor, au vazut catedrala din Reims, am fost si în Belgia sa bem o bere de Orval, “regina berii“ si m-au întrebat daca n-au nevoie de viza pentru Belgia, ca aveau doar pentru Franta. Ce mare tâmpenie e totul ! Acum vreo 30 de ani noi românii trebuia sa avem viza de Iugoslavia, acolo era orizontul pentru noi, nici macar pentru toti ! Cine a vrut sa-i termine? A propos, ca tot s-a dezbatut subiectul zilele astea: Jovana este din Serbia iar Toma de origine croata si pareau ca se înteleg foarte bine, nu s-au batut. La niste prieteni de-ai nostri au stat 5 iranieni si în casa de alaturi erau 5 israelieni si nici aia nu s-au batut, ba chiar au petrecut strasnic serile cu totii. Si-atunci? Intelege cineva ceva?

La plecarea lor cu trenul spre Paris am facut ca-n Creanga: ei mi-au promis ca la festivalul urmator vor veni tot la noi, daca pâna atunci mergem si noi la Novi Sad, poate de Pasti. Numai ca în Amintiri, copiii nu aveau ochii în lacrimi, ca Jovana. Si pe urma, când vor ajunge ei la Cannes pe covorul rosu, noi o sa fim invitatii lor, într-o loja VIP... Zau ca mergem, promit, sa dea Dumnezeu!

9 comentarii:

  1. Eu afirm k romanii, noi, suntem unul dintre cele mai ospitaliere popoare. Dovezi: tu, Fam. Bodea din Spania, plus cei de aici, de acasa.

    RăspundețiȘtergere
  2. Iar eu cred ca pe drumul lung de la nimic la ospitalitatea româneasca sunt mai multe statii: nimic, pe urma datoria minima, respectul si în sfârsit dragostea fata de oaspeti. Si mai sunt niste praguri: de la un punct încolo începe sa se simta bine iar la un moment dat oaspetele se simte excelent. Care sunt pragurile astea? Depind ele de natie?
    Dar cu unii oaspeti (din fericire nu toti) exista si un risc. Intinzând cu degetele o bucata de bagheta prin farfurie, cu gura plina si cu sosul prelingându-i-se pe barba, sa-ti spuna, traduc aproximativ: “Da’ voi nu traiti decât ca sa mâncati?”. Aici intervine alt cuvânt, eticheta, si lucrurile se complica enorm iar ospitalitatea adevarata devine în ochii lor un defect, dar de care profita din plin.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pai atunci sa nu-i iei farfuria din fata?
    Poate sunt eu om sucit, dar nu-mi plac oamenii "inteligenti" in casa mea, la o masa gatita de mine.
    O sa-mi zici k vorbeste tineretea din mine? K nu sunt diplomata?

    RăspundețiȘtergere
  4. Usurel, nu mai da, care tinerete, esti si tu coapta de-acuma! Cred ca nici macar tu nu i-ai lua farfuria din fata, asa rea cum esti! Astia-s oamenii, cu ei defilam! Desi s-au facut mari presiuni asupra mea, înca nu sunt ipocrit si admit ca si mie îmi place sa tavalesc un mic prin mustar cu mâna, la mine sau la altii daca me simt bine, dar nu spun altuia "bai tarane, manânca frumos!". Si nici oamenii cultivati nu ma deranjeaza, ma rog, poate nu la masa, dar daca-i scuturi pe unii ajungem iar la "enigme" ca Brâncusi, stilou, Coanda sau insulina.

    RăspundețiȘtergere
  5. "daca mA simt bine", ar fi mai corect.

    RăspundețiȘtergere
  6. Enigmatica alternanta: stilou/insulina- Brancusi/Coanda.

    RăspundețiȘtergere
  7. Cam asa, Mircea si dupa cum stim, bere dupa vin, e-un chin.

    RăspundețiȘtergere

Scrieti baieti, numai scrieti!