Teatru interactiv

Actul 1
Se stinge lumina şi nu se ridicǎ cortina. In salǎ apar nişte aburi din care se întrupeazǎ un domn, sǎ-i zicem Ioan T., personaj foarte simpatic din Iaşii de acum 30 de ani. Mǎ mai întrupez şi eu, tot de-atunci şi tot de-acolo. Undeva în back mai este întrupat şi un TV alb-negru care vorbeşte. Este 8 seara, eu tocmai terminasem meditaţia cu juniorul şi beam un pahar de vin roşu, ca de obicei, cu seniorul. “Vǎ doresc tutulor, multǎ sǎnǎtate şi multǎ fericire tovarǎşi! Trǎiascǎ lupta pentru pace!”. “Ce atâta pace dom’ Vǎideanu, nu vezi cǎ nu mai avem ce mânca, ne cǎlcǎm pe picioare, ia sǎ mai fie şi-un rǎzboi!”. Vorba vine, masa era plinǎ şi noi eram deja la a doua sticlǎ, mai mult domnu’ T., eu pe-atunci n-aveam atâta spor ca el sau ca acuma sǎ zicem. Vocile au un ecou straniu, parcǎ ar veni de pe altǎ lume. Poate şi sunt pe altǎ lume. Vocea mea nu este deloc. Eu tac. Nu se lasǎ cortina (cǎ nu s-a ridicat) şi se aprinde lumina.

Actul 2
Se stinge lumina şi se ridicǎ cortina. Scena este împǎrţitǎ în trei.

In stânga (sau dreapta) înţelegi cǎ este un hangar imens (ca un depozit de CAP dezafectat, salǎ de sport într-o cazarmǎ sau un cort militar mare). Câteva grupuri de personaje sunt îmbrǎcate în alb, cu mǎşti albastre sau verzulii şi mǎnuşi la fel, unele emoţionate vizibil, altele mai în vârstǎ şi cu gesturi mai sigure. Aparent nu au foarte multǎ treabǎ. Alte câteva personaje izolate, mai puţine decât cele dinainte, cu care regizorul vrea sǎ sugereze aglomeraţia, îmbrǎcate multicolor şi care completeazǎ un formular. In dreptul uneia dintre cǎsuţele formularului scrie “Imi asum în întregime riscurile...”. Inţelegi cǎ este o populaţie puţin speriatǎ. Mai sunt în decor zeci de cutii de carton din care din când în când se scoate câte o seringǎ. Inţelegi ca sunt vaccinuri. Poliomelitǎ? Nu, asta a fost prin anii ’50. Purtam la gât sǎculeţe cu mentol şi cu camfor. Si n-am fǎcut-o. Ciumǎ? Nu, în Evul Mediu nu erau seringi de unicǎ folosinţǎ. Nici pe asta n-am facut-o. Holerǎ? Exclus, veceurile sunt goale sau nu sunt deloc şi nimeni nu pare presat. Prin ’80 au fost nişte cazuri, parca la Agigea. Noi eram la Costineşti. Când a vǎzut Nana câţiva metri cubi de cutii de tetraciclinǎ în punctul sanitar de pe plajǎ, acolo unde de obicei era doar spirt şi frecţie Diana pentru arsuri a zis “Dane nu mai e de noi aici”. Trebuia sa dea “statul” peste zece zile şi se zvonea cǎ tabǎra va fi izolatǎ. Asa cǎ am luat fiecare câte 8 capsule de tetraciclinǎ (doza de şoc pentru orice), toatǎ ziua n-am mâncat decât pepsi cu bere iar noaptea am apucat-o printr-un gard peste porumbişte pânǎ la garǎ unde am luat un tren în care erau adunaţi toţi turiştii de la mare. Aşa am ajuns dimineaţa acasǎ, bine merci. Deci şi pe asta am ratat-o. Atunci ce-o fi? Dupa ce treci în revistǎ cam toate bolile pe care le-a inventat omenirea, înţelegi cǎ subiectul piesei este un vaccin pentru o boalǎ nouǎ care n-a apǎrut încǎ, dar e de dorit sǎ aparǎ curând ca sǎ se termine stocurile de vaccin.

La mijloc se joacǎ un tablou în care armata şi poliţia rechiziţioneazǎ medici şi infirmieri şi elevi infirmieri (unii spun cǎ n-au fǎcut în viaţa lor o injecţie). Ii îmbracǎ în halate albe, mǎşti şi mǎnuşi şi înţelegi cǎ toţi urmeazǎ sǎ populeze hangarul simbolic din prima scenǎ. Aici regizorul se chinuie sǎ înfǎţişeze panica: fulgere verzi, fum, strigǎte din off...

In fine, la dreapta (mǎ rog, în partea cealaltǎ) este veselie, culori, zarvǎ de restaurante, spectacole, îngrǎmǎdealǎ, copii, cu toate cǎ vremea este cam închisǎ. Evident regizorul, ocupat fiind cu hangarele şi cu Apocalipsa de alǎturi, n-a mai avut timp sǎ organizeze şi bucata asta de scenǎ şi i-a lǎsat pe toţi de capul lor sǎ fie sǎnǎtoşi cu neamul lor cu tot. Inţelegi cǎ este altǎ populaţie, mai numeroasǎ. Se aprinde lumina şi se lasǎ cortina.

Actul 3
Iar se stinge lumina şi iar nu se ridicǎ cortina (cred ca e o problemǎ cu scripetele). Pe fondul veseliei din actul precedent şi al troncǎnitului din scena din mijloc, publicul este invitat sǎ gǎseascǎ un final. Prin aer plutesc holograme cu omuleţi verzi, schelete descǎrnate, viruşi mutanţi, spirale de ADN şi stative cu perfuzii. Mai vezi imagini stranii cu oameni strǎvezii care circulǎ anormal de tǎcuţi pe nişte strǎzi pustii, de parc-ar fi teleghidaţi, în timp ce în subteranele oraşului se organizeazǎ rezistenţa celor nevaccinaţi pe care poliţia îi cautǎ peste tot dar nu şi în hrube. Inţelegi cǎ primii sunt vaccinaţi. Spectatorii se pun pe treabǎ, scot un pix şi schiţeazǎ un final posibil şi inspirat ca sǎ fie trecuţi coautori: or fi extratereştrii care le injecteazǎ naiba ştie ce ca sǎ-i ia mai uşor cu ei sau ca sǎ nu-i mai poatǎ recunoaşte, sau le bagǎ cipuri injectabile la toţi, ori fac teste cu ei cǎ pe şoareci nu-i mai lasǎ cei cu protecţia animalelor. Sau poate om fi prea mulţi şi cine are noroc scapǎ... Mǎ gândesc şi eu, n-am de ales: “Am un coleg, singurul care a fǎcut vaccinul şi pânǎ acuma şi singurul dintre noi care a fǎcut boala (o boalǎ pe care de altfel o face în fiecare an). Dupǎ ce s-a înzdrǎvenit a mers precaut şi la a doua dozǎ, cum scrie la carte, ca sǎ fie sigur cǎ la o adicǎ o mai face o datǎ. Cert este cǎ de douǎ luni e mereu bolnav. Mai am o colegǎ, foc de frumoasǎ, care a rǎcit un pic şi a fost obligatǎ sa stea preventiv o sǎptǎmânǎ acasǎ. Fǎrǎ teste speciale, au diagnosticat-o “by default” cu o boalǎ nouǎ şi grea. Doar s-or speria ceilalţi. Am vǎzut-o acum câteva zile sǎraca: era şi mai frumoasǎ dupǎ boala asta cumplitǎ ”.

Dacǎ gǎsiţi cumva vreo asemǎnare cu ceva, înseamnǎ cǎ aţi fost deja injectaţi, pentru cǎ povestea asta nu s-a întâmplat niciodatǎ, nici mǎcar înainte de ’89.