Traian Cohal, prietenul nostru mai mare

L-am văzut ultima dată după întâlnirea noastră de acum aproape un an. Noi plecam la aeroport, el ieşise să cumpere ziarul în care o tânără jurnalistă care fusese la întâlnirea festivă, scrisese evident altceva decât se întâmplase în realitate, scrisese ce văzuse ea cu ochii, profesionist, senzaţional şi rece. Ne-am îmbrăţişat de la revedere, a rămas uitându-se după noi mai emoţionat ca altădată şi deodată singur şi în clipa aceea am simţit că “el este copilul meu“, aşa cum spunea despre Noica (iar...) unul din ucenicii lui favoriţi. Pentru prima dată se întorcea acasă după o întâlnire cu noi şi nu mai avea cui povesti.
Am vorbit de Anul Nou la telefon şi ne-am recomandat leacuri de dormit. “De ce nu luaţi un somnifer Dom’ profesor? N-aţi fi singurul...“, “Ştii ce se-ntâmplă Dane, tu ştii că toată viaţa am fost obsedat să nu întârzii la ore. In ultimul timp am luat şi eu somnifere ca tine şi dormeam, dar visam mereu că sunt în întârziere, alergam toată noaptea şi mă trezeam lac de sudoare. Şi doar sunt la pensie de zece ani. Acuma iau ceva din plante, dorm mai puţin, dar mă scol odihnit“.
Am mai vorbit acum câtva timp de Paşti, dar cred că o să-l sun şi diseară că mi s-a făcut dor de el.