Traian Cohal, profesorul altora

De fiecare dată când treceam pe la şcoală după absolvire asistam la o oră de-a lui. Cât a fost profesor la Internat a avut ore doar la clase speciale şi la clase de umană. O provocare pe care şi-a lansat-o şi asumat-o singur : să faci matematica plăcută unuia care nu a făcut realul tocmai pentru că nu-i plăcea matematica. E ceva… A reuşit şi asta. L-am văzut schimbându-se de-a lungul anilor. Când eram elev şi spuneam câte o prostie, ceea ce nu era foarte rar, îl auzeam sever “ia mai gândeşte-te măi băiete“. Şi trebuia să mă gândesc repede. Fetelor le spunea “măi fetiţo“. Când spunea “băieţaş“ era de rău... După ani, asistam la o oră de trigonometrie, l-am văzut scriind la început într-un colţ de tablă toate formulele pe care trebuia să le ştie lumea în ziua aceea. Nu-mi venea să-mi cred ochilor... Stând în ultima bancă i-am suflat ceva unui băieţaş în pană de idei din faţa mea. “Aşa băieţaş, spune mulţumesc de unde ai aflat şi stai jos…“. Cu arătătorul ridicat, gestul lui, ticul lui, într-un fel “fii atent, am început să număr: unu“. Nu ştiu dacă degetul era arătat băieţaşului sau mie...