Confesiuni

In cartea sa Viata unui om singur, Adrian Marino spune la un moment dat: "Confesiunea este o mare usurare dar si o mare primejdie". Viata… lui e paradoxala, nu poti sa fii de acord cu tot ce scrie, dar cartea trebuie citita pentru ca este un reper. Cu afirmatia de mai sus sunt însa de acord. Fiecare dintre noi stim cât de mult bine ne face sa ne destainuim, mai ales cuiva cu care rezonam. La urma urmei ce mari secrete avem ? Ce ascundem ? Ne miram de multe ori de copiii nostri care în loc sa ne faca noua, parintilor, confesiuni, le fac altora si ne dam de ceasul mortii "oare ce-o avea pe suflet ?". Dar e bine, astfel povara se împarte la doi sau mai multi si nu mai apasa asa de dureros. Si daca asta le rezolva problema mai conteaza ca nu ne-a spus-o noua ? Poate noi nici n-am fi reusit sa-i ajutam în vreun fel. Cu ei suntem fatalmente subiectivi si îi vedem mereu (oare de ce?) în scutece, desi curând vor schimba ei scutecele copiilor lor. De aceea zic si eu ca a te confesa este o mare usurare. Este însa si o primejdie ? Poate fi. Când ti-ai deschis sufletul cuiva, te-ai dezvelit în fata lui si te simti, nejustificat, mai vulnerabil. Culmea, ai retineri tocmai fata de cel în care ai avut încredere si involuntar ridici garda sa te aperi, desi nimeni si nimic nu te ameninta. Iar apararea cea mai comoda, dar si cea mai ineficace, este agresivitatea. Abia atunci devii vulnerabil.