Cu asta termin, pe blog începe sa fie sarbatoare: "…într-un moment ireprosabil"

Am vazut aici acum câtva timp o scena care m-a facut sa ma gândesc din nou la gestul asta care se vrea definitiv dar care de multe ori sfârseste în derizoriu tocmai pentru ca este facut pentru spectacol. Când merg spre casa trec un pod peste Meuse, un râu marisor, cei de-aici îi spun chiar fluviu. In ziua aceea am vazut cum o pustoaica încalecase parapetul si se zvârcolea temeinic în bratele unui baiat pirpiriu care încerca sa o tina. Colegi, lume adunata ca la circ priveau toti fara sa miste un deget. Sigur ca spectacolul era interesant, nu mai stiu cât a durat pentru ca fiind în coada de masini a trebuit sa plec odata cu celelalte. Ma întreb cât a durat, nu ce s-a întâmplat pâna la urma, stiam ca nu va fi nimic. Si n-a fost într-adevar nimic pentru ca ar fi scris în ziare si s-ar fi dat la TV chiar în seara respectiva. Nu stiu de ce eram sigur de asta, cred ca si privitorii la fel, altfel ar fi intervenit cineva mai solid ca sa "salveze o viata", dupa cum si pustoaica ar fi putut finaliza gestul data fiind constitutia firava a flacaului. Daca ar fi vrut într-adevar sa-l faca. Locul si momentul erau "ireprosabile" : ora de maxima afluenta de trecatori, un râu legendar, un pod vechi cu toate steagurile europene la un loc, la câtiva pasi de casa lui Rimbaud, tipete, lacrimi, ma rog, erau ingrediente pentru toate gusturile. Dar fatuca nu vroia decât sa dea o reprezentatie, nu era nicio viata de salvat, ci de întrerupt un spectacol penibil. Iar singura solutie de moment era o palma zdravana si / sau un masaj apasat bilateral în zona abdominala, putin mai jos... Asta se cheama isterie si se manifesta întotdeauna când exista un public. Nu, nu sunt cinic, dar am oroare si un dezgust infinit pentru astfel de "demonstratii".

PS Nu stiu cât de labila era mama Normei Jeane, dar nu cred ca mai labila ca odrasla ei. Care nici nu se stie cum a murit dealtfel…