Emil Şfichi (1)

Profesorul de Engleză era un om mic de statură şi îndesat. Avea o pronunţie mai ciudată şi întreaga lui pesoană era într-o neorânduială cronică. Mai ales hainele, aveai impresia că-l însoţesc în toate activităţile lui diurne şi mai ales nocturne. Dar era mereu zâmbitor şi pus pe glume şi poveşti. La un moment dat începuserăm să-i spunem Biciuşcă, dar n-a durat mult, nu merita porecla asta, nu se potrivea deloc cu felul lui de-a fi. Se enerva rar, dar şi când se enerva făcea nişte ochi mari, ca şi cum s-ar fi mirat şi el “ce m-o fi apucat să ţip?”, iar vocea era şi mai răguşită de la miile de ţigări fumate. Fuma şi el bineînţeles, Aroma, erau nişte ţigări foarte parfumate dar cu un fum iute la limbă. Avea un fel propriu de a trage din ţigară : în urma lui nu rămânea nici o trâmbă de fum, el îl înghiţea. Din cauza asta totul îi era îmbibat cu mirosul de fum rece şi stătut al ţigărilor, chiar dacă avea una nouă aprinsă în mână.

Când ne aducea tezele punea catalogul pe catedră, venea în faţa clasei cu teancul într-o mână după care lua câte o teză şi o arunca destul de precis către destinatar. Ajungea până în fundul clasei. Dar foile se răsfirau în zbor şi din cauza asta recepţia era mai dificilă, mai ales pentru cei scutiţi de sport. De aceea caietele de teză la Engleză erau cele mai mototolite.