Eugen Calistru… (2)

La o oră l-a pus pe Adi, colegul meu de bancă, să vorbescă despre Şun, mit mongol sau Calea netulburată. Avea notă şi deci nu prea era pe fază. In schimb aflase la istorie că pentru tot ce cunoaştem noi azi din vechime există izvoare scrise şi nescrise. Aşa că a luat-o pe calea tulburată a aburelii : “... izvoarele lui Călinescu sunt probabil nescrise pentru că după cum ştim pe vremea aceea mongolii nu se prea ocupau cu scrisul“. “Până ai să te lămureşti tu cu ce se ocupau mongolii pe vremea aceea şi care au fost izvoarele lui Călinescu, stai jos, deocamdată azi ai trei”, i-a spus profesorul flegmatic ca de obicei.

L-am vizitat încă mulţi ani după aceea în casa lui de pe strada Sulfinei parcă. De fiecare dată când veneam prin Iaşi şi atâta timp cât a mai putut primi vizite. Regăseam mereu acelaşi om, poate mai îmbogăţit de vârstă, dar din ce în ce mai tânăr în suflet. Şi descopeream un simţ al umorului cum rar am văzut la cineva, umor pe care din păcate poziţia lui de profesor al nostru nu-i permitea să-l lase să zburde liber în strălucirea lui întreagă atunci când era la catedră. După câteva ceasuri, câteva ţigări şi câteva pahare de Fetească de-a casei, vin care “stătea pe unghie“, ne despărţeam până data viitoare. Nu mai ţin minte ultima despărţire...

N-am luat foarte des 10 la Română, mă ofticam atunci, dar am rămas de la cei trei profesori pe care i-am avut în şcoală cu ceea ce Petru Creţia numeşte “disciplina filologică“. Nota nu mi-ar fi dat talent, după cum nici lipsa ei nu mi-a luat rigoarea. Citesc de o mie de ori până dau drumul la ceva. Am şi aici obsesia asta pentru textele scrise. Acum şi în franţuzeşte. Mai greu este cu perfectul simplu care mă omoară şi pe care-l evit cât se poate. Noroc că nu se prea foloseşte. E prea preţios. Pentru un oltean ar fi un chin. Imaginaţi-vă cum ar suna în franţuzeşte “Fu o mare plăcere să vă cunosc Doamnă!“