Eugen Calistru… (1)

… a fost profesorul nostru de Română timp de trei ani la clasa specială. Deşi Eugen, noi îi spuneam Nea’ Mitică, abia mai târziu am ajuns la Nea’ Jenică, aducea cu clasicul personaj al lui Caragiale. Mereu ironic, era opusul lui Mişu Costandache. Nu aşa de înalt, dar solid, mergea întotdeauna încet şi cu paşi măsuraţi aproape răsturnat pe spate, ceea ce-i scotea în evidenţă şi mai mult o anumită rotunjime remarcabilă. Era ceea ce franţujii numesc “bon vivant“, cu înclinaţii vizibile (spun eu acum) spre “viveur”(*). Inconjurat şi el mereu de vălătuci de fum de ţigară bună, parcă tot Snagov. Avea ochelari cu rame subţiri de metal dar nu-i purta tot timpul. Pleoapele-i atârnau greu peste ochii doar pe jumătate deschişi iar sprâncenele erau mereu ridicate, parcă într-un efort permanent de a se menţine treaz. Din cauza poziţiei înclinate spre spate era obligat să-şi ţină bărbia înfiptă în piept. Toate astea îi dădeau un aer un pic absent şi turmentat. Aiurea ! De fapt te privea şi vorbea cu o ironie care ardea la fel ca severitatea colegului său. Iar când te certa îţi venea să intri-n pământ dar să şi râzi. Nu l-am auzit vreodată ridicând tonul, vorbea chiar încet şi te obliga să-l asculţi, de asta la orele lui era o linişte de se auzea musca. Vocea îi era plictisită, iar cuvintele se continuau, parcă se topeau unul dintr-altul. Impresia era accentuată şi de faptul că vorbea aproape fără să deschidă gura. Nu gesticula şi nu se plimba prea mult printre rânduri, noi însă eram numai ochi şi urechi. Dar cea mai mare distracţie a trimestrului era când aducea tezele. Comentariile pe care le făcea la sfârşitul operelor noastre sunt de neuitat.

(*) In Petit Larousse scrie aşa: “Bon vivant – homme d’humeur gaie et facile“ si “Viveur – … personne qui ne songe qu’aux plaisirs“.