Mihai Costandache (2)

Intr-o dimineaţă în drum spre şcoală eram cu un coleg care avea o ţigară dar n-avea foc. A scos ţigara, a aruncat o privire scurtă, a văzut pe cineva fumând şi s-a dus sa-i ceară foc. Am îngheţat, nici n-am apucat să deschid gura. Il văzusem. “Ce marcă obişnuiesti amice?“, l-a întrebat în timp ce-i oferea foc de la ţigara lui, dar fără să ridice prea mult mâna, aşa că “amicul“ era îndoit bine de spate. A îngheţat brusc şi el. Indoit cum era, s-a uitat pe sub cozorocul şepcii în sus fără să ridice capul. Nea’ Mişu! Mi-a venit în minte pe loc imaginea aceea clasică din desenele animate, cu ochii care ies din cap pe nişte arcuri şi oscilează în toate direcţiile. Poiiiiing! A ascuns ţigara cu un gest reflex la spate ca şi cum asta mai rezolva ceva... Până şi pe Nea Mişu l-a umflat râsul. După povestea asta am evitat să nu am un foc la mine. Era simplu: cu un leu luam două Snagoave şi o cutie de chibrituri şi pe urmă o apucam pe străduţe dosnice spre şcoală. Tubul de Mentosan era nelipsit din buzunarul meu. Mai târziu, când doza a mai crescut, luam de un leu Carpaţi fără, făcute la Râmnic sau Timişoara, erau cele mai bune. La polul opus erau cele de Tg. Jiu, prea uscate, scuturate şi iuţi. Opt ţigari pe care tutungiţa le împacheta la un capăt cu hârtia albastră de la duzinele de chibrituri. Aveam canadiene sau serviete cu multe fermoare, buzunare sau buzunăraşe în care se puteau ascunde uşor un chibrit şi câteva ţigări rămase de la o zi la alta.