Sa ai prieteni...

La câti munti de hârtie s-au scris despre prietenie s-ar parea ca nu mai este nimic nou de spus. Si totusi fiecare are povestea lui, perceptia si experienta lui, inevitabil afectate de minunata ”latura umana” care ne-a cam rotunjit instinctele. Prieteniile oamenilor încep în copilarie sau în scoala, unele pot aparea chiar si mai târziu. Dureaza toata viata si îmbatrânesc o data cu noi. Nu poti cere unei prietenii sa fie mereu ca la început. Asta înseamna ca ramâne în urma. Nici sa fie desavârsita, pentru ca asta înseamna sfârsita, cum spune Liiceanu.

Daca o prietenie se termina mai devreme înseamna ca n-a fost prietenie sau n-am avut, nici unul si nici altul, dorinta si rabdarea sa scormonim ca sa vedem ce s-a întâmplat. Pentru ca de multe ori e vorba de mici neîntelegeri, detalii, orgolii marunte pe care le avem toti. Sa nu renuntam fals doar ca sa facem placere cuiva. Dimpotriva, opiniile contrare ne fac sa ramânem în picioare. Ca în faimosul joc marinaresc cu trasul parâmei : daca unii cedeaza, ceilalti se dau peste cap. ”Adevaratul prieten e acela care nu trece nimic cu vederea dar iti iarta totul” spunea cineva, nu mai stiu cine, stiu însa sigur ca tot Liiceanu a spus ceva asemanator : ”Pe toti oamenii care mi-au fost aproape i-am privit cu ochiul neîndurator al iubirii mele pentru ei”.

Prietenul este cel cu care te certi si pe urma te împaci. Când împacarea totusi nu vine, indiferent cât de târziu, înseamna ca amândoi au gresit undeva. Pierzând un prieten nu trebuie sa te gândesti la cât de mare este vina lui. Asta nu rezolva prietenia ratata care nu este de fapt decât un esec. Daca ar fi fost prietenie nu se ajungea aici. Fiecare sa se gândeasca daca nu este poate si vina lui. Ca nu a stiut s-o hraneasca. Sau nu a stiut sa-si aleaga prietenul.