… si sa fii prietenul prietenilor tai

O data cu vârsta apar cautarile însotite mai mereu de poticneli mai mari sau mai mici, ne construim traiectoria pe care nu de putine ori suntem obligati sa o corectam din mers, începem sa ne bucuram de împlinirile noastre, gasim raspunsuri la întrebari care ne framântau de ani buni si, furati de timpul nostru, nu vedem întotdeauna ca la fel se întâmpla si cu prietenii. Fiind în general din aceeasi generatie, mergem împreuna la scoala, ne însuram cam în acelasi timp, devenim parinti si avem aceleasi griji, traim experiente ”déjà vu” de unii sau pe care le împartasim altora. Dar suntem mereu unii cu altii, legati, cu toata distanta care ne desparte. La fel ca cele doua mâini : asa cum puteam sa ne împreunam degetele nepatate când eram copii, putem repeta gestul si acum, îsi vor gasi mereu acelasi loc în strânsoarea palmei, chiar daca azi sunt mai zbârcite.

De schimbat ne schimbam toti, si noi si prietenii. Noi însa pe ei îi vedem altfel, dar privindu-ne cu ochii lucizi ai mintii adulte ar trebui sa întelegem ca nici noi nu mai suntem aceiasi. Iar altfel nu înseamna neaparat mai bine sau mai rau, aici nu se fac clasamente. Noptile nedormite când avea Andreea varsat si stateam cu schimbul în genunchi lânga patul ei sa o tinem de mâini ca sa nu se scarpine prin somn n-au lasat semne pe fruntea ei dar au lasat sigur un rid pe a noastra. Atunci nu l-am vazut pentru ca n-aveam timp de asa ceva si nu ne interesa pentru ca eram tineri. Pe urma nu mai stiam care este primul rid sau fir de par alb pentru ca mai aparusera si altele alaturi. Am prieteni pe care nu i-am simtit niciodata atât de aproape ca atunci când am început sa vorbim despre copii. Au si ei ridurile lor poate de la alta boala a copilului. Iar ei, copiii nostri, sunt astazi mai mari decât eram noi când ne-am cunoscut. Si culmea, unii dintre ei se cunosc si sunt prieteni la rândul lor.

Nu exista o memorie formidabila a celor care au amintiri de demult. Este prietenia fara hiatusuri afective care ne face sa vorbim des, de câte ori ne întâlnim, despre ele. Si astfel se reîmprospateaza si nu mai sunt amintiri de acum 40 de ani, ci de anul trecut, când ni le-am repovestit ultima oara. De aceea sunt mereu cu noi, aproape, traversam timpul împreuna, indiferent ca-i un drum abrupt sau un torent, poiana, prapastie sau pajiste cu flori. Nu au ramas în urma, uitate si singure. Amintirile singure sunt întotdeauna triste.