Ca tot românul, impartial

La Marrakech am vazut Palatul Bahia. Construit la sfârsitul secolului al XIX-lea de un arhitect marocan, palatul are 150 de camere incredibil de bogat decorate, gradini cu multe plante, faimoasele riaduri cu umbra deasa si fântâni din marmura. Acolo a locuit marele vizir Ahmed ben Moussa supranumit Ba Hmad (1841-1900), împreuna cu cele 4 sotii si 24 de concubine.

Am aflat de la simpaticul nostru ghid Abdel, un om vesel, bun vorbitor de multe limbi si posesor a câte sase degete la fiecare mâna, câteva detalii despre istoria poligamiei. Aproape ne-a convins ca n-a fost un act lipsit de respect fata de femei ci mai degraba unul filantropic.

Povestea începe cu multe sute de ani în urma, în vremea cuceririlor arabe din secolele VII si VIII. Pe atunci Mecca (Makka în araba) era un centru comercial întemeiat lânga sanctuarul cunoscut. Plecând din Mecca prin anii 620-30, Mahomed, pe atunci sef politic dar începuse sa fie si religios a organizat primele expeditii contra Imperiului Bizantin. Apoi beduinii calare pe camilele lor s-au îndreptat spre regiunile fertile din Egipt si Orientul Apropiat dar si spre Africa de Nord unde populatia cea mai raspândita erau berberii, printre care se numarau si tuaregii. Arabii au fost primiţi ca eliberatori de vechile populaţii supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest si Imperiului persan în est. Nemultumirile acestor populatii erau religioase si sociale. De aceea cucerirea a fost rapida, fara distrugeri, persecutii sau convertiri fortate. Cu o singura conditie : daca vechile popoare doreau sa-si pastreze religia lor, atunci erau obligate sa plateasca un impozit, jizya sau capitaţia. Pentru suprimarea acestui impozit multe popoare au acceptat islamizarea. Mai refractari n-au fost decât berberii, care au fost si ei într-un final supusi.

Multi barbati berberi au murit în aceste razboaie si multe femei au ramas singure. Li s-a dat deci dreptul barbatilor cuceritori sa aiba mai multe sotii în grija, daca situatia sociala le permitea si cu conditia sa fie impartiali, deci sa le trateze pe toate în mod egal. Ceea ce s-a si întâmplat timp de secole. Numarul sotiilor a fost apoi redus la maximum patru. Nevestele traiau în riadul pricipal, pe fiecare din cele patru laturi ale curtii interioare fiind câte un apartament. Dupa alti foarte multi ani, în Maroc de exemplu, actualul rege Mohamed al VI-lea a decis ca este suficienta totusi o singura sotie. Am subliniat acolo unde Abdel vorbea mai apasat.

La vremea evocata de poveste prietenul nostru vizirul avea deci patru neveste care se întelegeau de minune si în plus, pentru ca îsi putea permite, 24 de concubine care traiau în harem fara sa faca nimic toata viata lor. Ma rog, aproape nimic. Haremul celor 24 de concubine era pazit de eunuci si niciun barbat nu avea dreptul sa intre, nici macar vizirul. Pentru familiile fetelor care erau alese pe la vârsta de 14 sau 15 ani era o mare cinste si o solutie contra saraciei, singura obligatie a cadânelor fiind sa nu ramâna însarcinate. In caz ca se întâmpla totusi necazul, la câte buruieni si plante medicinale sunt în Maroc, nu era nicio problema. Ziua se scaldau în bazin, cântau si se dadeau cu uleiuri parfumate iar noaptea îl distrau pe patron care pâna la 8 dimineata avea program artistic, printre altele cu muzicanti care erau orbi. Se spune ca avea mult peste suta de kilograme. Datorita acestui program de viata deosebit de regulat vizirul a reusit sa traiasca bine pâna la frumoasa vârsta de 59 de ani.
***
In ultima poza se vede ceva scris în araba si Abdel ne-a spus ca înseamna : "Cerneala savantilor este mai importanta decât sângele martirilor". O mai fi valabil si azi?