Cel mai vesel popor trist

Acum câtva timp am citit pe blog un text cu titlul asta. Nu-mi mai aduc aminte cine l-a scris, îmi cer scuze. L-am cautat cu goagal si tot degeaba. Dar era vorba despre români. Pentru cine a citit acest articol ar fi bine venita o calatorie si pe meleaguri de aiurea. La anumite ore ale zilei imaginile par coborâte din alta lume.

De exemplu mi se întâmpla sa fiu nevoit sa iau trenul dimineata, uneori plec la 7:19, dar alteori l-am luat chiar pe cel de 6:20. Vezi navetisti cu ochii pe jumatate deschisi, în costume negre, camasa alba si cravata tot neagra, zici ca toti se îmbraca la acelasi magazin. De solduri. Umbla teleghidati, se preling în primul scaun liber, îsi scot laptop-ul si încep sa lucreze. Altii continua sa doarma, acolo unde merg ei este capat de linie si nu risca nimic. Iar altii au castile în urechi, telefonul în mâna si dau din cap în ritmul muzicii, prin somn.

Când sunt plecat, la prânz eu manânc aproape mereu în acelasi restaurant, aproximativ la aceeasi ora si ma asez sistematic la aceeasi masa. De fiecare data, dupa vreo 5 minute la masa vecina vine un grup de tineri, aceiasi mereu, ati ghicit, îmbracati în negru, care comanda mereu acelasi lucru sau aproape. Macar eu iau mereu altceva, poate într-o zi oi nimeri si ceva sa-mi placa. Manânca tacuti, uitându-se cu ochii goi în farfurie. In maximum o jumatate de ora termina, iar unul dintre ei ramâne sa plateasca, prin rotatie.

Dupa-amiaza spre seara, în metroul care trece pe la gara ca sa ajunga într-o periferie saraca vezi aceleasi costume negre cu ochi ficsi înfundati în orbite, zici ca-s în pragul nebuniei. Costumele nu par a fi locuite de oameni. Si mai vezi oameni vii, obositi, cu mâini aspre si muncite, haine ponosite, figuri fardate strident si în graba, parfumuri stropite din belsug nu cu mult timp înainte si care toti vorbesc la telefon sau trimit semeseuri ca sa spuna ca “au plecat” de undeva de la serviciu si ca în “câteva minute ajung” altundeva, sa-si încheie ziua de lucru în vreo bomba.

La gara, cohorta neagra de costume coboara, unii alearga si se urca în trenurile regionale de navetisti, altii beau o bere cu un covrig pe peron asteptând sa se anunte linia la care trage trenul lor. Si ei sunt navetisti, dar merg mai departe. Când vine trenul care trebuie sa-i duca pe toti acasa, se urca “teleghidati, se preling în primul scaun liber, îsi scot latop-ul si încep sa lucreze. Altii continua sa doarma, acolo unde merg ei este capat de linie si nu risca nimic. Iar altii au castile în urechi, telefonul în mâna si dau din cap în ritmul muzicii, prin somn”.

Ajung acasa pe la 9 seara pentru ca trenul întârzie mai mereu. Sunt probleme de semnalizare, au fost acte de sabotaj sau vandalism, este vreo greva sau este pur si simplu iarna, ceea ce se întâmpla destul de des. Dau telefon dinainte ca sa spuna cam care-i situatia. Unii dintre ei sunt asteptati de cineva, altii îsi iau masina din parcare dupa ce platesc 10 euro la unul din cele doua automate pentru ca celalalt este în pana. Se face o coada marisoara unde mai pierd un sfert de ora. Si toti sunt sculati la 5 sau 6 dimineata. Pentru ca unii nu locuiesc în oras, stau prin satele din apropiere si mai au de mers vreo ora pâna acasa.

Si fac asta în fiecare zi si în fiecare viata si mai ales stiu ca trebuie sa faca la fel “a doua zi”, adica peste câteva ore.

PS Actiunea se petrece în TGV-ul Charleville – Paris Est, continua în Paris în diverse cartiere si metrouri si se termina din nou în TGV-ul Paris Est – Charleville. In fiecare zi. Tot anul. Te doare mai ales toamna. Si în noiembrie...