luni, 14 noiembrie 2011

Cel mai vesel popor trist

Acum câtva timp am citit pe blog un text cu titlul asta. Nu-mi mai aduc aminte cine l-a scris, îmi cer scuze. L-am cautat cu goagal si tot degeaba. Dar era vorba despre români. Pentru cine a citit acest articol ar fi bine venita o calatorie si pe meleaguri de aiurea. La anumite ore ale zilei imaginile par coborâte din alta lume.

De exemplu mi se întâmpla sa fiu nevoit sa iau trenul dimineata, uneori plec la 7:19, dar alteori l-am luat chiar pe cel de 6:20. Vezi navetisti cu ochii pe jumatate deschisi, în costume negre, camasa alba si cravata tot neagra, zici ca toti se îmbraca la acelasi magazin. De solduri. Umbla teleghidati, se preling în primul scaun liber, îsi scot laptop-ul si încep sa lucreze. Altii continua sa doarma, acolo unde merg ei este capat de linie si nu risca nimic. Iar altii au castile în urechi, telefonul în mâna si dau din cap în ritmul muzicii, prin somn.

Când sunt plecat, la prânz eu manânc aproape mereu în acelasi restaurant, aproximativ la aceeasi ora si ma asez sistematic la aceeasi masa. De fiecare data, dupa vreo 5 minute la masa vecina vine un grup de tineri, aceiasi mereu, ati ghicit, îmbracati în negru, care comanda mereu acelasi lucru sau aproape. Macar eu iau mereu altceva, poate într-o zi oi nimeri si ceva sa-mi placa. Manânca tacuti, uitându-se cu ochii goi în farfurie. In maximum o jumatate de ora termina, iar unul dintre ei ramâne sa plateasca, prin rotatie.

Dupa-amiaza spre seara, în metroul care trece pe la gara ca sa ajunga într-o periferie saraca vezi aceleasi costume negre cu ochi ficsi înfundati în orbite, zici ca-s în pragul nebuniei. Costumele nu par a fi locuite de oameni. Si mai vezi oameni vii, obositi, cu mâini aspre si muncite, haine ponosite, figuri fardate strident si în graba, parfumuri stropite din belsug nu cu mult timp înainte si care toti vorbesc la telefon sau trimit semeseuri ca sa spuna ca “au plecat” de undeva de la serviciu si ca în “câteva minute ajung” altundeva, sa-si încheie ziua de lucru în vreo bomba.

La gara, cohorta neagra de costume coboara, unii alearga si se urca în trenurile regionale de navetisti, altii beau o bere cu un covrig pe peron asteptând sa se anunte linia la care trage trenul lor. Si ei sunt navetisti, dar merg mai departe. Când vine trenul care trebuie sa-i duca pe toti acasa, se urca “teleghidati, se preling în primul scaun liber, îsi scot latop-ul si încep sa lucreze. Altii continua sa doarma, acolo unde merg ei este capat de linie si nu risca nimic. Iar altii au castile în urechi, telefonul în mâna si dau din cap în ritmul muzicii, prin somn”.

Ajung acasa pe la 9 seara pentru ca trenul întârzie mai mereu. Sunt probleme de semnalizare, au fost acte de sabotaj sau vandalism, este vreo greva sau este pur si simplu iarna, ceea ce se întâmpla destul de des. Dau telefon dinainte ca sa spuna cam care-i situatia. Unii dintre ei sunt asteptati de cineva, altii îsi iau masina din parcare dupa ce platesc 10 euro la unul din cele doua automate pentru ca celalalt este în pana. Se face o coada marisoara unde mai pierd un sfert de ora. Si toti sunt sculati la 5 sau 6 dimineata. Pentru ca unii nu locuiesc în oras, stau prin satele din apropiere si mai au de mers vreo ora pâna acasa.

Si fac asta în fiecare zi si în fiecare viata si mai ales stiu ca trebuie sa faca la fel “a doua zi”, adica peste câteva ore.

PS Actiunea se petrece în TGV-ul Charleville – Paris Est, continua în Paris în diverse cartiere si metrouri si se termina din nou în TGV-ul Paris Est – Charleville. In fiecare zi. Tot anul. Te doare mai ales toamna. Si în noiembrie...

28 de comentarii:

  1. aceeasi melodie am gasit-o si la Vera dar intr-un alt context...

    apasator articolul tau...apasator...
    sigur ca aceasta realitate nu este vazuta si nici banuita de romanul obisnuit...sunt foarte multi compatrioti de-ai nostrii care inca isi imagineaza acei catei cu covrigi in coada peste mari si tari...
    viata este strivitor de grea peste tot in lumea asta...
    noi inca suntem un popor haios atata timp cat bancurile cu "Bula" inca exista...
    noi inca stim sa ne bucuram-poate nu mereu la modul elegant-de tot felul de lucruri...
    suntem in multe privinte mai vii decat multi alti traitori prin tari pline de orgolii...
    eu ii sfatuiesc mereu pe prietenii mei mai tineri sa vada cat pot din lumea asta si sa fie acolo unde merg mai mult decat turisti...
    in felul asta pot intelege ce avem si cat de pretios e ce avem si ce ne lipseste si in timp cum sa dobandim...

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi s-a facut 'piele de gaina'.
    La un moment dat sa va intampla ceva, omul trebuie sa-si faca loc, sa fie din nou pe primul loc...in viata lui.
    Eu sper sa fie suficient de obosit ca sa nu mai aiba chef sa fie/faca rau.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu o sa indraznesc sa spun ca e un pic exagerat. Sau nu?

    RăspundețiȘtergere
  4. Draga Dan, nu interpreta ca aroganta, dar nu te cred!
    Minoki, sunt de aceeasi parere cu tine...
    (Pandhora, si eu m-am gandit la Vera când am vazut videoclipul postat)

    RăspundețiȘtergere
  5. noi romanii suntem in multe privinte mai vii.. dar in altele mai morti...

    Dan, stiai ca luna noiembrie e cea mai putin insorita luna a anului? Eu iau intotdeauna vitamina D in nov. si in special iarna, nu e de gluma cu deprimarea. Si din acelasi motiv(de a rupe iarna in doua), imi iau vacanta de vara iarna sau macar o saptamana acolo. Asta fac multi din locuitorii tarii unde e iarna 6 luni pe an. Si sa vezi ce iarna!

    Crezi ca ai fi mai fericit daca ai fi in metroul bucurestean? Intoarce-te la Bucuresti atunci! E simplu! Nu o spun ironic, sunt cat se poate de sincera. Nu merita sa te chinui pentru nimic in lume. Daca vrei, poti sa-mi scrii pe magarul_ragusit@yahoo.ca

    PS - melodia e bestiala

    RăspundețiȘtergere
  6. PS Pandora, sper sa nu te superi pentru remarca de mai sus, nu te viza.

    RăspundețiȘtergere
  7. brrr. Adica in Fr, majoritatea corporatistilor (sau celor care au nevoie de costum), care lucreaza in Paris si fac naveta provincie-Paris, lucreaza 11 -12ore pe zi=55-60 ore pe sapt?
    La orarul asta, banui ca lucreaza 3 sapt pe luna, si a 4 sunt in concediu.

    Mai sunt si liberii profesionisti, si cei care nu au program strict, si meserii pline de culoare, artistii, profesorii, etc.

    Cat despre metroul bucurestean, e oarecum diferit. Se asculta manele, adicalea asculta si vecinii, ca vor /nu vor; bonus ceva mirosuri, si multe imbranceli. Asta la orel 8 dim si 6-7 seara trecute fix. A, si amuzantul este la metrou Victoriei, pe linia ce duce spre Berceni: deci seara, este mare imbulzeala mare, la prima usa de vagon, se lasa cu impins, certuri, tipete, observatii etc.. Socul meu a fost cand am nimerit in tari mai vestice, unde....lumea se distribuie uniform la toati ushili (astia din Bruxelles is mai fraieri, maica, fraieri!!).

    RăspundețiȘtergere
  8. Cora: sigur ca nu ma supar :)
    vedem si simtim lucrurile diferit si este firesc asa...suntem persoane diferite...sigur...putem avea puncte de vedere comune dar in fond tot diferiti suntem :)

    RăspundețiȘtergere
  9. @Pandhora
    E ca în povestea cu întrebarile: nu întrebarile sunt grele ci raspunsurile. Asa si aici. Textul e apasator sau ceea ce se întâmpla? Eu am spus ce vad de ani de zile.

    Am renuntat demult sa le mai spun bancuri, suntem pe alte lungimi de unda. I-am invitat pe rând cam pe toti pe care-i cunoastem la noi. Multi ne-au întors invitatiile, dar tot multi nu.

    N-am sa înteleg de ce, daca vreau sa merg sa beau o bere cu un amic, trebuie sa-l anunt cu câteva zile înainte. N-am sa-mi invit niciodata unii prieteni la o masa întreaga si pe altii doar la sfârsitul ei, adica la cafea. Când o fi nunta Andreei n-am sa fac invitatii pentru toata masa, altele doar la aperitiv, altele la desert, sau doar la dansul final. Eu aici am primit odata patru invitatii la aceeasi nunta (din fericire), altii doar una sau doua. E nostim sa vezi pe la 7 seara cum vin nuntasii la gazde: “Va multumim ca ne-ati invitat la apero, la revedere, ne vedem la desert, pe la 1 dimineata!”.

    RăspundețiȘtergere
  10. @Cleo
    Nu le place sa-ti faci loc în viata ta. Orgoliile de care vorbea Pandhora... Toti avem orgolii, e normal. Anormal este când orgoliul exacerbat al unuia încearca sa-l striveasca pe al altuia. De multe ori efectul este exact invers. Si apare încrâncenarea, conflictul, discriminarea...

    RăspundețiȘtergere
  11. @Minoki
    Când esti turist într-o tara vezi totul cu alti ochi. Daca unii sunt veseli si bucurosi ca ajung la birou în 5 minute si acolo atmosfera este OK, nu înseamna ca prin alte parti nu poate fi altfel.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Carmen
    Unul din doua concedii medicale este din cauza stress-ului la serviciu. La giganti ca Renault sau France Telecom (parca) acum câtiva ani sinuciderile se tineau lant. In institutia unde lucrez eu au fost 5 sinucideri într-un an, la un total de vreo 800 angajati. Cred ca ma crezi acuma. Franta nu-i Germania...

    RăspundețiȘtergere
  13. @Cora
    Pentru mine noiembrie înca e OK. Vin si plec pe lumina. Rau e când nu mai vezi ziua. Pe la sfârsitul lui decembrie redevin optimist. Stiu ca ziua începe sa creasca. Dar astea toate se adauga la ceea ce spuneam în celelalte comentarii.

    Si eu iau vitamine, chestii din plante si... somnifere. Si mergem înainte.

    Da, abia astept sa ma întorc în Bucuresti, poti sa fii sigura, dar mai am niste treburi de terminat aici.

    RăspundețiȘtergere
  14. @Arakelian
    Din tot timpul asta consumat zilnic, 4 sau 5 se duc pe drum. Chiar pentru parizieni, daca au proasta inspiratie sa mearga cu masina, dusul / întorsul le consuma 4 ore usor. Ca si în Bucuresti dealtfel.
    Avem si muzica, unii cântatori sunt români, dar nu toti. Avem si cartoane pe care scrie "J'ai faim", avem si mirosuri (nu toate de la minoritatile conlocuitoare!), avem de toate!

    RăspundețiȘtergere
  15. @Carmen
    Vad ca nici postul tau nu-i mai optimist. N-ai sa-mi spui ca cei dati afara râd...

    In general lucrurile nu prea merg bine. Iar copiii astia au o viata de munca în fata lor. Oare cum o sa fie?

    RăspundețiȘtergere
  16. aaa, pai pt mine e simplu! cand mi-o fi dor de Bucuresti, vin o fuga la Paris :)
    P.S. inca nu am vizitat Parisul.
    Nu e bai, si in Bruxelles mi s-a cantat o romanta la tzambal, in drum spre piata, cu un sarutmana conitza ;).

    brrr, 2 ore pe drum dus, 2 intors...suna mult, prea mult pt mine. Asa de proasta piata de joburi e in afara Paris-ului? Din moment ce aleg sa dea o buna parte din timp/bani pe transport?

    RăspundețiȘtergere
  17. Dan, eu cunosc un roman care lucreaza la Renault, ultima data cand am stat de vorba(acum vreo 3,4 ani, ce-i drept) avea cel putin 6,7 saptamani de concediu pe an. Si nu era deloc nefericit. Si-mi spunea ca pauza de pranz dureaza la ei de la o ora in sus... uneori si doua, deci de-aia or sta pana seara tarziu la serviciu.

    Nu stiu, zic si eu(vorbim vorbe ca de obcei), sigur ca nu cunosc Franta, da' nuntile lor nu sunt ca ale noastre, asta e sigur. :))

    RăspundețiȘtergere
  18. Dan, ai observat ca numai duamnele au comentat la postul asta? Oare de ce? :))))

    RăspundețiȘtergere
  19. @Arakelian
    Las' ca l-am vizitat eu... (adica urmeaza post, mai încolo, nu imediat).

    Pe praful asta e proasta piata de joburi peste tot, de aceea personajele din textul asta asa de "apasator" cum zice Pandhora, tac si înghit, zic merci ca au de lucru.

    RăspundețiȘtergere
  20. @Cora
    Concediul meu acum este de 9 (noo) saptamâni si doo zile pe an. Si nu doar al meu. Pauza de masa este de o ora la privati. Si unde lucreaza Andreea, se respecta. Daca stam la masa împreuna, la ora 2 fara cinci se scoala de la masa si pleaca sa fie la 2 în birou. Tot în privat si în Paris.
    Baietii nu stau deloc târziu la birou: daca ajung pe la 9 dimineata, muncesc pâna la 6, repede la gara, trenu-i la 6:30 (18:30 adica), la 20 ajung dincolo si pe la 21 acasa. Câteodata si de prea multa fericire îti iei adio de la veata.

    Si tu acuma, probabil "ma iubeste si e moarte dupe mine, ma cheama la randevus, cica au ceva de spus". Asta-i, valoarea se vede de la distanta, mai ales când e dublata si de o mare modestie...

    RăspundețiȘtergere
  21. Se pare ca citesti doar titlurile...La care postare de pe blogul meu te referi? la cea în care mi-am permis sa râd, facând o parodie pe tema toamnei :) "N-ai sa-mi spui ca cei dati afara râd... " Eu cel putin râd, cu hohote, pentru ca era vorba de FRUNZE!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  22. @Carmen
    Am citit titlul, textuletul, m-am uitat atent la poze dar nu am citit si link-ul. Trebuie sa recunosti ca totul se potriveste de minune cu ce se întâmpla prin lume acuma. Esti un geniu al metaforei! :)))

    RăspundețiȘtergere
  23. he he he, problema nu sunt duamnele, ele te iubeste ca meriti, da' ce fac duomnii? Unde sunt duomnii? Aia cu care poti iesi la bere... he he he, sunt a naibii, nu? sa-mi spui cand nu ma mai primesti pe tarla, ca-ti stric atmosfera. :)))

    RăspundețiȘtergere
  24. @Cora
    Duomnii sunt obositi ca fac naveta. Am uitat sa spun ca majoritatea celor din tren este formata din duomni. Si când ajung acasa trec la bucatarie si Duamnele scrie la bloguri. Ei sunt adevaratii “oameni recenti”.

    RăspundețiȘtergere
  25. Cred că descrierea asta cenuşie e destul de adevărată, dar mai sunt şi oameni care trăiesc, chiar dincolo de aceste condiţii. De muncit repetitiv se munceşte peste tot, dar cunosc oameni care fac aceste navete zilnice şi care seara se relaxează cântând la pian un preludiu de Bach, altul construind machete de caravele spaniole, altul ieşind la vânătoare de imagini în Parisul Art Nouveau, sau scriind pur şi simplu. Sau mai cunosc oameni care mai au energie ca să meargă la clubul de speologie, de literatură sau să facă activităţi sociale, o dată sau de două ori pe săptămână, chiar după ce trec prin moara navetei şi a repetitivităţii. E vorba despre personalitatea şi pasiunile fiecăruia, mi se pare nedrept şi total neadevărat să generalizăm astfel. Că mulţi oameni sunt morţi în corpul şi hainele lor, asta nu se datorează decât lipsei de perspectivă, de curiozitate şi uneori, de cultură, indiferent că trăiesc pe meleaguri bucureştene sau pariziene, o spun în cunoştinţă de cauză. Sau cauze.

    RăspundețiȘtergere
  26. @Vocea de departe
    Textul meu începe cu "mi se întâmpla". Deci nu aleg eu zile cenusii si anoste. Este complet aleatoriu. Asta vad în gara, în tren, în metrou. Nu generalizez, asta vad, asta povestesc. Si când ajungi acasa la 9 seara si te scoli a doua zi la 5 sau 6, nu-ti mai arde de caravele, vânatori, pesteri sau cenacluri (venim aici la alt comentariu). Timpul nu se întinde. Si chestiile astea nu le întelegi decât daca le traiesti. Eu le-am trait, spun asta undeva, timp de zece ani, au lasat urme si când ma uit la cei care dorm în tren stiu ce urmeaza.
    Mai stiu ca fata noastra lucreaza (si ea) la Paris (spun asta pentru ca poate esti studenta ceea ce schimba complet "dona") si uneori când ajunge acasa la 9 seara nu prea mai are chef de nimic. Si are 28 de ani. Noi la vârsta asta mutam muntii din loc. Vremurile s-au schimbat. E bine sa fii pregatita pentru asta, daca iesit din facultate ai un job imediat înseamna ca îl meriti si te dai peste cap sa-l pastrezi, ca mai sunt o suta care asteapta dupa colt. Fara job perspectiva de care vorbesti e cam departe, iar referirile la cultura si curiozitate pot ofensa. Nu vad nicio referire la "miscare", sala de gimnastica, alergat, rolere, astea sunt mai folositoare pentru energia pe care trebuie s-o cheltuiesti a doua zi. O spun tot în cunostinta de cauza si cu cele mai bune intentii. Te mai astept cu interes.

    RăspundețiȘtergere
  27. Nu, nu sunt studentă, studenţia mi-am petrecut-o la Universitatea din Bucureşti. Da, am şi eu o studentă arhitectă şi o alta proaspăt jurnalistă, care lucrează de duduie, dar tot îşi fac timp de discuţii interesante cu prietenii (afurisita aia de comunicare, deh...), de pasiuni şi de vreo trei ori pe săptămână să meargă şi la sală. Personal, ocupându-mă de redacţie şi traducere de documentare, aspectul fizic se reduce la mersul pe jos de câteva ori pe săptămână sau de jogging când îmi permite vremea, p-aici, prin regiunea pariziană, dar nu renunţăm nici morţi la pasiunile noastre, niciunii. Asta fiindcă ne-am cioplit în minte ideea că dacă ne robotizăm, ne dezumanizăm şi abdicăm de la adevărata viaţă. Ştiu bine la ce te referi, m-am căsătorit cu un "roboţel" cum îi descriai tu, dar în câteva luni am reuşit să-l conving să renunţe la lenea în papuci cu telecomanda în mână seara şi să consumăm teatru, jazz în club, călătorii culinare, călătorii la propriu în weekend, că doar Belgia, Olanda, Elveţia sunt la o aruncătură de băţ şi mai ales să fim veşnic în căutare de puncte de interes care să ne ţină neuronii în viaţă. Altfel, eu cel puţin, am senzaţia că închizând obloanele, mă închid în cavou mai devreme decât e cazul. Parol, tzatzo ! (Mulţumesc, îmi place să citesc lucruri interesante şi blogul tău intră în categoria asta. La bună re-citire !)

    RăspundețiȘtergere
  28. @Vocea-de-departe
    Nu ca vreau sa am ultimul cuvânt, dar sa nu raspund ar fi nepoliticos. Pâna la urma nu avem pareri foarte diferite si nici copii diferiti, doar ca noi avem numai unul, care a facut... comunicare. :))

    RăspundețiȘtergere

Scrieti baieti, numai scrieti!