S-a vorbit mult despre tot felul de oameni ai zilelor noastre, unii frumosi, altii recenti. Hai sa-i vedem si pe astia optimistii cum sunt. Adica textul de ieri ar fi putut suna si asa:
Uneori trebuie sa plec dimineata cu trenul, din pacate prea rar fata de cât as dori eu, pentru ca spectacolul merita vazut. La o ora la care altii înca dorm, gara este plina de viata si trenul la fel. Oameni de toate vârstele, proaspeti, parfumati, toti îmbracati la sapte ace, “bine rasi, bine dispusi”, sunt gata si chiar nerabdatori sa înceapa o noua zi. Unii o încep chiar în tren, pe laptop-urile date de institutii exact în acest scop. Altii asculta o muzica energica, plina de ritm. Daca n-ar fi în tren poate chiar ar dansa. O data ajunsi la Paris se grabesc sa ajunga acolo unde îi asteapta un birou cald, o cafea aburinda si poate o colega la fel de bine dispusa ca ei.
La prânz, restaurantele din cartierul de afaceri se umplu mai ales cu tineri galagiosi dar fara sa deranjeze care manânca repede o salata si stau de vorba: pe ei nu mâncarea îi intereseaza ci faptul ca pot comunica.
La sfârsitul programului metrourile se umplu iar de grupuri vesele de oameni cu sentimentul datoriei împlinite. Vorbareti si pregatiti pentru ceea ce urmeaza: distractia binemeritata. La telefon se aranjeaza o agapa, o întâlnire în doi sau chiar în trei, niste cumparaturi cu familia, ce poate fi mai frumos?
Unii merg direct la gara sa ia trenul înapoi spre casa. Mai zabovesc la o bere în picioare, cu prieteni sau colegi, pentru ei prietenia însemnând mai mult ca orice. Nu conteaza ca trenul mai întârzie uneori, ei se bucura ca mai pot schimba doua vorbe.
Ajunsi în sânul familiei, casa se umple de optimismul lor molipsitor si de bucuria copiilor care-si vad în sfârsit ambii parinti. Toti povestesc ce-au mai facut peste zi si adorm într-un târziu zâmbind si gândindu-se la ziua care urmeaza.
PS serios: daca întâlniti asemenea persoane ceva nu-i în regula.
DORUL TINEREȚII DIN TIMPUL TINEREȚII
Acum 6 ore
Rutina sfârşeşte prin a ne plictisi mai devreme sau mai târziu. Astfel, chiar şi persoanele care "povestesc ce-au mai facut peste zi si adorm într-un târziu zâmbind si gândindu-se la ziua care urmeaza" ajung asemenea celor din postarea ta precedentă. E doar o chestiune de timp şi depinde de toleranţa şi răbdarea fiecăruia.
RăspundețiȘtergere@Blue
RăspundețiȘtergereCeea ce dovedeste ca postul asta este complet aiurea. Asa l-am si dorit dealtfel. O si spun în PS. Un lucru adevarat ar fi totusi ca în sinea lor sunt totusi multumiti ca muncesc undeva.
Nu, postul nu e deloc "aiurea". E antitetic faţă de cel precedent şi, fără îndoială, are multă ironie.
RăspundețiȘtergereLegat de mulţumirile unora, nu'ş, dar am impresia că e ceva gradat. Adică, unii or fi mulţumiţi că au un loc de muncă, dar parcă şi mulţumirea aia e una îndoielnică. Câţi dintre ei n-ar vrea să facă altceva decât fac, sau să aibă un alt serviciu, un alt şef, un alt program, un alt salariu etc.
Finalmente, nemulţumirea ajunge să aibă câştig de cauză. Dar, repet, eu cred că sistemul, în sine, e cel care ne corupe spiritele.
Zic şi eu...
in acest caz nu cred ca exista o jumatate plina a paharului...ma indoiesc chiar si de existenta lui...a paharului...
RăspundețiȘtergereCum sa intelegi un asemenea optimism cand pesimistii sunt peste tot?
RăspundețiȘtergereVreme indelungata, psihologii au crezut ca o viziune corecta asupra realitatii era o conditie indispensabila pentru un bun echilibru mental. In prezent, ei stiu ca ,,iluziile pozitive“ contribuie la bunastarea oamenilor.
dupa indelungile explicatii care ni le-ai dat, unde ai clarificat situatia pietei de joburi din Fr, chiar mi se pare un post 'exagerat'.
RăspundețiȘtergereCat optimism sa mai ai, cand alegi un job la 2-3 ore distanta de casa...de nevoie, si petreci 4-6 ore zilnic...in trafic - tot muncind.
Macar as citi ceva pt sufletul meu, tricota, dansa - sa imi revars frustrarea si consum neputinta.
P.S. cunosc un caz asemanator: dupa o indelunga naveta Ploiesti -> Buc, a ajuns sa aleaga sa stea cu chirie in Buc. aproape de birou (a cedat psihic in perioada cand se lucra la podul din Baneasa).
frumoasa boala si optimismul asta :)
RăspundețiȘtergereChiar exista si astfel de oameni, Dane, eu cunosc cativa, ii intalnesc, stau de vorba cu ei. E drept, au un anumit statut social care le conferam si o autonomie financiara nedatatoare de griji... Nu stiu cat conteaza asta, dar oamenii de simt bine, rad, se distreaza si traiesc.
RăspundețiȘtergereDaca postul asta s-a dorit a fi aiurea, ok... este. Si uite ca vin eu acum una care tot "aiurea" o sa spun ceva, si anume faptul ca eu sunt chiar optimista. Cred si sper in ceea ce cred si atat, mai mult nu pot da " pe post".
RăspundețiȘtergere@Blue si Pandhora
RăspundețiȘtergereStarea permanenta de nemultumire este motorul progresului, cum se spune. Totul însa cu masura. Nu vrem mereu altceva doar ca sa schimbam: serviciu, sef, program sau salariu. Vrem un serviciu care sa ne placa / valorifice mai mult, un sef mai bun, un program mai flexibil si invariabil un salariu mai mare. Si le vrem pe toate în acelasi timp. Dar una din ele este dominanta. De asta e ceva gradat. In momentul de fata eu de exemplu vreau alt sef sau vreau pur si simplu un sef, pentru ca asta nu-i.
Dar mai e si relativ la fiecare individ si la reperele lui. Navetistul sigur ar vrea sa se scoale si el la 7 ca mine si sa fie la patru si un sfert dupa-masa acasa chiar cu un sef idiot. Asta-i dominanta lui. Dar când vede ca vecinul lui tot nu si-a gasit de lucru zice “Slava Domnului ca am si asta!”.
Se mai poate sa le ai pe toate aproape de nivelul dorintelor tale si tot sa fii nemultumit: viata se degradeaza, esti înconjurat de vulgaritate, vezi ca prietenul tau se departeaza de tine si nu-ti spune de ce, contactul uman este alterat sau aproape inexistent, oamenii au devenit rai, pur si simplu rai, fara sa câstige neaparat ceva din asta etc. In cazul asta da, criza e a sistemului cum spui si e grav. Multumim din inima partidului!
@Pandhora
RăspundețiȘtergereStii cum e: de fapt paharul nu e nici pe jumatate gol, nici pe jumatate plin. Pur si simplu e prea mare pentru cantitatea de lichid din el.
Dan,
RăspundețiȘtergeredin postare înţeleg că e vorba de o stare observabilă la majoritatea oamenilor. Sigur că, scoborând la nivel individual, totul e subiectiv. Noi facem doar presupuneri.
Dar, existenţa unei direcţii pe care se înscrie majoritatea e semn că subiectivul cu manifestări pesimiste este în pondere mai mare decât subiectivul optimist.
E pertinent ceea ce spui în ultimul paragraf.
Tendinţa la izolare apare când individul are "în cârcă" mai multe probleme decât poate duce. Atunci, orice interacţiune, oricât de benefică, e un consum de energie pe care nu şi-l mai poate permite.
Ca să te parafrazez, trăiască nevroza noastră cea de toate zilele!
La atâta stres cât îndurăm, se mai miră cineva?
@Florentin
RăspundețiȘtergereReformulez sau continui întrebarea ta: “Cum sa fii optimist în ziua de azi?”. E-adevarat ca nu-i de înteles si de fapt nu se poate asa ceva (vad totusi ca sunt si exceptii). Asta am si intentionat când am scris textul. Daca încerc sa am o viziune corecta, adica sa percep realitatea si sa-mi pot explica tot ce se întâmpla, ei bine, intru complet în ceata.
Cu “iluzii pozitive” care cresc bunastarea poti s-o patesti de la o “overdose”...
@Arakelian
RăspundețiȘtergereN-am clarificat nimic, nici “ei”, cei care-au provocat-o, nu pot s-o clarifice. Multumesc pentru complimentul despre post, asa l-am vrut. De aia am si spus la sfârsit ca daca vedeti pe cineva asa, ceva nu-i în regula (cu el), caderea va fi brutala.
Si eu am un prieten român tot în Franta care, “pentru un pumn”, nu de dolari, ci de euro în plus a acceptat un post de conducere la o sucursala a firmei unde lucra. Problema este ca sucursala este în plin câmp, la 150 km de casa, distanta pe care o parcurge zilnic dus-întors. Conduce ca la curse si mi-a aratat un dosar cu zecile de amenzi pentru viteza pe care le-a luat pâna acum. Când uneori nu mai poate sa se întoarca, ramâne acolo. Si nu zice nimic, are doi copii de crescut...
@Mircea
RăspundețiȘtergere... si folositoare, dar altora.
“Mai rau de-atâta nu se poate”, zice pesimistul. “Ba se poate”, raspunde optimistul.
@Teo
RăspundețiȘtergerePoate statutul social, partea financiara care nu-i de ignorat si probabil vârsta sa acopere celelalte neajunsuri. Fiind sef (depinde si ce fel de sef...) se si poate descarca la serviciu de frustrarile de navetist. Dar toate astea te uzeaza si se vad mai încolo.
Am facut si eu un fel de naveta timp de zece ani. Ma trezeam la 5 si ma întorceam acasa tot la 5, dar dupa-masa. Lucram la un institut mai “necunoscut” de la Clinceni si calatoream cu autobuzele institutiei respective. Dupa ce ajungeam acasa, plecam pe la cozi: banane (Andreea avea un an), salam de vara, pui... eheiiii, ce raritati! Noaptea Nana gatea si spala scutece, ca atunci era presiune la gaze, iar eu dormeam într-o camera unde dimineata erau turturi la geam, pe dinauntru! Radiatorul era dincolo, la Andreea.
A, am uitat sa spun, aveam 30 de ani...
@Luna patrata
RăspundețiȘtergereCe pot sa spun eu? Sa dea Dumnezeu sa se împlineasca ce va doriti! La vârsta asta problema este într-adevar dominanta. O sa fiti împreuna la un moment dat, nicio grija! Eu am tot alergat dupa Nana prin toata Ioropa.
@Blue
RăspundețiȘtergereDin postarea adevarata, nu din asta, "contrafacuta". Acum subiectivul nu e legat numai de persoana, ci si de starea ei la un moment dat. De aceea, pentru unii ce-i valabil azi nu mai este mâine.
Pentru mine e clar ca pesimistii câstiga teren. In ce ma priveste strâng din dinti. Ramâne de vazut cu ce pret.
Ei bine, cunosc asemenea persoane. De ce ar trebui să fie ceva în neregulă ? În afară de ceea ce am citit în acest post, se mai adaugă o ieşire, două pe săptămână, seara, după slujbă, drumurile la club la atelierul de literatură, şi două vacanţe scurte cu itinerarii culturale. E de rău ?
RăspundețiȘtergere]@Vocea de departe
RăspundețiȘtergereNu-i de rau, dar iesirile alea doua pe saptamâna, când ajungi la 9 seara acasa si nevasta-ti recita literatura ca la cenaclu, copiii nu mai spun..., când, cum, cu cine, unde?
Nevasta nu recită, ci comunică, copiii sunt mari şi participă la discuţii când sunt interesante, fiindcă aşa i-am educat şi în general căutăm cu toţii metode contra banalităţii. Şi ce dacă e 9 seara, e vreo problemă ?
RăspundețiȘtergere@Vocea de departe
RăspundețiȘtergereCred ca ai vazut ca încerc s-o dau pe gluma mai mereu. Umorul (chiar amar) te scoate din multe belele. Deci am glumit si acum. Inclusiv cu nevasta care recita. Nu stiu care este starea ta civila, sociala, personala sau sufleteasca dar deja vad ca reciti. Daca-i spui asta "omului" tau care vine acasa la 9 seara, obosit, batut la cap de tot felul de tâmpiti toata ziua, se duce la culcare urgent si nu-i mai arde de "comunicare". Iar copiii pot fi si mici. Si când peste 8 ore trebuie sa te trezesti si mai ai de mâncat, dusat, schimbat doua vorbe cu ai tai, da, 9 seara e târziu. Oamenii au constitutii diferite, vârste la fel, despre toleranta nu mai vorbesc, inteligenta, diplomatie, rezistenta etc.
Am sesizat umorul, "sitoaiene". Da, "oamenii e diferiţi" şi tocma d-aia zic că dacă nu le mai arde de comunicare, au îmbătrânit sau degeaba, sau înainte de vreme. Comunicarea e esenţială la specia umană care flutură din neuroni, altfel, flutură doar instinctele, ăla de umple maţu', ăla de potoleşte setea, sau ăla de reproducere. E necesar doar efortul ăla mic de voinţă, care te scoate din starea de reptilă obosită şi te aşază între specimenele care se odihnesc comunicând sau creând ceva, c-o fi muzică, cuvânt, machetă de ceva sau ce mai zace prin sertarele memoriei. Altfel, da, ajungem roboţii ăia în costume de care vorbeai.
RăspundețiȘtergere@Vocea de departe
RăspundețiȘtergereAm vazut domeniul tau de interes si declar ca nu sunt împotriva comunicarii. Totul a pornit de la navetisti. Din fericire nici eu si se pare ca nici tu nu suntem navetisti. Dar amarâtii aia exista si tu îi numesti "robotii în costume".