Occidentul, alt aer! – Albastra (8)

Mi-am cumparat deci “matrica”, dupa sfatul noului meu prieten si m-am lansat pe autostrazile din Ungaria, impecabile pe vremea aceea si plictisitoare în egala masura, ca toate autostrazile dealtfel. La fel am zburat si prin Austria, cu toate ca drumurile erau mai proaste, dar macar peisajul a fost frumos, în fine, cred, se facuse noapte si nu vedeam nimic.

Ce vremuri! In Ungaria intram cu pasaportul, prin Austria treceam cu viza de tranzit, iar în Franta ajungeam cu invitatie si viza de Schengen dupa ce prefectura facea o vizita “gazdei Nana” sa vada daca are conditii sa ma cazeze conform normelor, cu nu mai stiu câti metri cubi de aer numai al meu. Dupa aceea stateam la coada o noapte la Consulatul Frantei lânga Piata Amzei si cu viza luata puteam traversa si Germania.

Si uite-asa am ajuns la frontiera alemanda cu vreo jumatate de ora înainte de miezul noptii zilei în care începea sejurul meu din pasaport în “spatiul Schengen”, întelegeti ce vreau sa zic. “Numai bine”, îmi spun, “ma mai odihnesc si eu putin si pe urma merg ca gândul sa-mi reîntregesc familia”, stiut fiind ca în Germania alergi cât te tine beemveul.

Si cum stateam eu asa repauzându-ma cu ochii închisi, ma trezesc cu un proiector drept în fata. Posesorul era o aratare de vreo doi metri si circa 50 de kile în total, cu tot cu haine, bocanci si pistol, nefiresc de vesel si autoritar. Ma întreba de vinieta. Blestem, “astia s-au vorbit între ei”, zice iar vocea mea interioara. N-aveam vinieta de Austria si nimeni nu-mi spusese ca trebuia. Or fi scris ei undeva, dar în nemteste… Problema este ca aici nu a mai mers cu moneda de 20 de dolari. Asta voia amenda în moneda locala, nu stiu câte sute de silingi. Ori eu nu aveam decât dolari si nici aia prea multi având în vedere tóate cotizatiile pe care le dadusem pâna atunci la unguri. Dar cu aceeasi amabilitate ca si a colegilor sai din fostul imperiu m-a informat ca dincolo de frontiera, la nemti adica, acolo unde eu si doream sa ajung dealtfel, era o banca deschisa non-stop si puteam sa schimb. “Hai” zic, “hai” zice. Inchid masina mea, ma urc în masina lui si constat ca în spatele meu gâfâia agitat, cu spume si limba scoasa un ditamai câinele, nu din Baskerville, mai ceva ca ala. “Stai linistit, nu te teme” zice el, politaiul adica, eu nu am zis nimic ca eram singur si ei doi, am ajuns la banca trecând prin tot felul de bariere (pe jos era mai repede), am schimbat banii, ne-am întors în Austria, mi-a facut procesul verbal, i-am dat banii, mi-a dat mâna, tóate astea râzând amical, mai mult el. Ce frumoasa e prietenia între popoare!!

Cum între timp se facuse miezul noptii si puteam intra legal în Occidentul mult visat, am trecut prin vama cu inima usoara (si nu numai) si fara cazier si am ajuns la alesele inimii aproape la timp…