Domino

Jucau domino şi beau un pahar de vin. Vorba vine unul… Probabil cǎ la sfârşitul serii totul trebuia sǎ fie la fel de afumat : ei şi sticlele de lampǎ deopotrivǎ. Era ca o lege nescrisǎ, din moment ce o respectau întotdeauna cu sfinţenie. Mǎ fascina jocul ǎsta, dar numai când il jucau ei. Eu îi respectam strict regulile şi de aceea pierdeam mereu : nu mǎ împrumutam niciodatǎ dacǎ nu aveam nevoie şi nu ştiam sǎ ţin socoteala numerelor care au ieşit. Ei fǎceau exact pe dos, cel care avea cele mai multe pietre în mânǎ conducea jocul şi câştiga de fiecare datǎ. Şi când spun pietre în mânǎ, chiar aşa era: aveau uneori şi zece pietre, ţinute cu dibǎcie între degete şi podul palmei. Mâini mari, de oameni obişnuiţi cu munca.

Mâneni muncea în vie, cot la cot cu ceilalţi. N-am înţeles eu mai târziu cum îi exploata el pe oameni. Le dǎduse la fiecare o bucatǎ de pǎmânt pentru casǎ. Casele încǎ mai sunt, au crescut câteva generaţii în ele, dar via nu mai existǎ de mult. A taiat-o colectiva ca sǎ disparǎ orice urmǎ de exploatare şi au pus pǎpuşoi. Mai era şi moş Blǎnaru, care ştia capitalele tuturor ţǎrilor din lume. Când cǎpǎta curaj şi începea sǎ le spunǎ dura câteva ore. Câteodatǎ mai venea şi Ţâcǎ. Încerc sa-i scriu numele cu toate diacriticile, trei litere din patru, 75% totuşi, nu-i simplu. Am avut un coleg de clasǎ la liceu care avea un nume cu doar douǎ consoane din zece litere! Opt vocale care va sǎ zicǎ! Vǎ daţi seama? Şi l-a schimbat evident, pânǎ la urmǎ. Nimeni nu era în stare sǎ-l pronunte corect. În America, am uitat sǎ vǎ spun. Deci Ţâcǎ era unchiul meu, un nume în deplin acord cu statura lui de aproape doi metri. Era contabil şef la Poligrafie, la Iaşi. De fapt ne nimeream toţi acolo la vremea culesului viei, pretext pentru nesfârşite şi nenumǎrate seri de “chef scǎzut” cum spune Barbu într-o nuvelǎ. Numai la Eugen Barbu am gǎsit apropieri aşa de neaşteptate de cuvinte: “muiere aprigǎ”, “privire nǎprasnicǎ”, când le scrie el parcǎ le şi vezi. Mai era şi prilej de reîntâlnire a familiei şi prietenilor. Dar persoana care era de departe cea mai pitoreascǎ era Gicuţǎ Costin. Un munte de om şi el, profesor de românǎ în Iaşi şi apoi în Podu Iloaiei. Fusese şi preot înainte şi mai juca uneori chiar şi la Teatrul National din Iaşi în câte-o piesǎ. Avea o barbǎ stufoasǎ şi recita dumnezeieşte, cu o voce pe care o simţeam direct în stomac. Într-un an nu l-am mai vǎzut venind. Era dupǎ ce Mâneni, în marea lui mǎrinimie, dǎruise via statului. Îi vedeam pe ai mei discutând în şoaptǎ prin colţuri şi mi s-a pǎrut chiar cǎ aud cuvântul “închisoare”. Cu aşa CV îmi dau seama acum cǎ pe vremea aceea nici nu putea ajunge în altǎ parte...

Mâneni fuma cu ţigareta. Port-ţigaretǎ cum s-ar spune azi. Cumpǎra din piaţǎ cu un leu zece ţigarete fǎcute din lemn de cireş. Le folosea pânǎ se fǎceau negre de arsura ţigǎrii. Dacǎ tot fuma jumǎtǎţi, “cǎ erau mai sǎnǎtoase”, mǎcar sǎ le fumeze pânǎ la capǎt. Şi în momentul ǎsta, când termina de fumat, se întâmpla scamatoria: punea ţigareta între degetul mare şi cǎuşul palmei stângi, încât aveai impresia cǎ o strânge în pumn. Cu palma dreaptǎ lovea pumnul scurt, scoţând un sunet de şampanie desfǎcutǎ. Iar chiştocul ţâşnea cuminte şi ateriza sfârâind exact în cǎldarea cu zoaie, strǎmoaşa gǎleţii cu gunoi de mai apoi sau a sacului pubelǎ de azi. Ani de zile am încercat sǎ fac şi eu la fel. N-am reuşit niciodatǎ.