Revedere (1)

Ce mai faceţi Dom’ Profesor ?

Ia, eu fac ce fac de mult,
Vântul toamnei mi-l ascult
Si-mi alin durerile
Vorbind cu tǎcerile.

Aşa s-ar putea crede când un ”elev” de 58 de ani se întâlneşte cu un profesor de-al lui. De fapt nu e chiar aşa. In ciuda celor, cred eu, 75 de ani pe care-i are, gǎseşte de fiecare datǎ lumina zâmbetului cu care ne mai întǎreşte încǎ o vreme. El pe noi. Deşi în ultimul timp el ar fi avut mai multǎ nevoie de o vorbǎ bunǎ. Si nici nu cred cǎ este vorba de o revedere. Noi nu ne revedem, noi ne vedem mereu. Cât de des putem. Venind din toatǎ lumea. Si când nu ne vedem, vorbim la telefon cu el sau vorbim cu alţii care l-au vǎzut şi au vesti. Sau pur şi simplu ne gândim la el şi el la noi. Si aşa ştim cum ne merge. Vorbesc despre Profesorul nostru de matematicǎ. Cand ne-am cunoscut, noi eram prima “clasa specialǎ de matematicǎ” din ţarǎ, a X-a D de la Liceul Negruzzi din Iaşi, Internat mai târziu, iar el al treilea profesor pe care-l aveam într-o lunǎ. Nu ştiu de ce-au fugit ceilalţi. Cert este cǎ numele de “clasa speciala” a fost folosit scurtǎ vreme de conducere, directorul fiind profesor de matematicǎ (normal, nu?), unul dintre cei care încercaserǎ dar nu reuşiserǎ, ce?, nu ştiu, dar evident nu putuserǎ din cauza noastrǎ. Dacǎ nu a noastrǎ, a lor?? Si a venit el, al treilea, tânǎr, cam de 35 de ani, compǎtimit la început, privit cu milǎ de cancelarie, cu admiraţie dupǎ un timp, cu invidie de o parte din catedrǎ şi evident chiorâş de director. Pentru cǎ el era altfel. A rǎmas cu noi trei ani pânǎ am terminat, luând în fiecare an altǎ “clasǎ specialǎ” s-o ducǎ pânǎ la sfârşit, gândindu-se de fiecare datǎ dacǎ locul lui era într-adevǎr acolo, la Negruzzi. Si tot aşa timp de 40 de ani pânǎ la pensie. Mii de elevi, sute de olimpici, zeci de culegeri scrise. Dar noi am ramas prima lui clasǎ. Care nu se uitǎ niciodatǎ. 

Este cel de la care am învǎţat tainele cifrelor, greutatea cuvântului spus sau frumusetea cuvântului scris în faţa cǎruia s-a înclinat mereu. Si mai mult decât orice am învǎţat sǎ fim prieteni şi sǎ iubim frumos. La 16 ani nu poţi iubi decât frumos. Da, dar datoritǎ lui am putut sǎ iubim şi mai frumos. Gǎsise secretul, el, cel mai tânǎr aflase cǎ şi în cea mai abstractǎ şi raţionalǎ dintre ştiinţe totul trebuie sǎ treacǎ prin inimǎ, chiar şi infiniţii mari şi cei mici, sau poate mai ales ei. Imi aduc bine aminte ce spunea Cioran la moartea lui Eliade, mi-am şi notat pentru ca m-a mirat teribil: “Eu nu lucrez niciodatǎ dar Mircea Eliade a ignorat mereu seducţia trândǎviei, a plictiselii şi a vidului“. Mi se pare cǎ Cioran se alintǎ un pic, îndrǎznesc eu sǎ spun acuma dar, pǎstrând proporţiile şi distanţa enormǎ, eu nu cred sǎ fi stat vreodatǎ noaptea sǎ lucrez sau sǎ învǎţ la matematicǎ. La Socialism în schimb, da. Cu el am învǎţat matematica poate nu jucându-ne, dar sigur plǎcându-ne. Aşa am învǎţat-o în şcoalǎ şi mai apoi la facultate şi aşa am încercat sǎ fiu şi eu o vreme : prietenul studenţilor mei, deşi mie îmi era mult mai simplu, nu erau atâtea constrângeri ca la liceu. Si mulţi ani mai târziu, cred ca 25, când eram deja tatǎ, el, care n-a avut niciodatǎ copii, sau poate cǎ a avut mii, mi-a mai dat o lecţie: o certasem pe Andreea, fiica mea (era într-a V-a), cǎ greşise la un calcul, dupǎ care mi-am dat seama cǎ de fapt eu greşisem şi am încercat s-o “aburesc“. Dupǎ ce i-am povestit, Profesorul m-a întrebat : “Si ţi-ai cerut scuze Dane ? “, “Cum sǎ-mi cer scuze? “, “Simplu, sǎ-i spui Andreea am greşit, iartǎ-mǎ”. Aveam 45 de ani şi mi-a fost ruşine ca atunci când mǎ scotea la tablǎ şi nu ştiam. 

De câte ori trec prin Iaşi ne vedem. Si în ultimul timp am trecut mai des ca înainte. Ultima datǎ a fost la începutul anului. Eu eram la Radu, cum care Radu, bineînţeles coleg de clasǎ “specialǎ”! Bun, e adevǎrat, cu Radu mai sunt şi coleg din clasa a doua primarǎ. Haideţi sǎ vǎ spun ceva! Doamna Avǎdanei, învǎţǎtoarea noastrǎ timp de patru ani, pe urmǎ Domnul Avǎdanei, soţul ei, diriginte la aceeaşi clasǎ alţi patru şi pe urmǎ mai mult de zece dintre noi la “specialǎ”! Cum se poate aşa ceva? Pile, întâmplare sau simplu, şcoalǎ adevǎratǎ? Eram deci la Radu unde ne petreceam o parte din Sǎrbǎtori, prilej de lungi sfaturi cu glas mic si pahare mari despre una, despre alta... Am vorbit la telefon cu Profesorul şi a venit sǎ ne vadǎ. Era trist pentru cǎ o aripǎ funestǎ fâlfâia negru în casa lui. Dar a gǎsit puterea sǎ le spunǎ Doamnelor noastre: “Lor le datorez toatǎ cariera mea. Dacǎ aţi şti Doamnǎ cât aştept ziua de 22 mai sǎ mǎ întâlnesc cu bǎieţii ǎştia!”. “Bǎieţii aştia“ vor împlini anul ǎsta 40 de ani de la terminarea liceului.