Revedere (2)

Am vǎzut un film, acum foarte mulţi ani, cu Caragiu şi Mihaela Mihai, nu mai ţin minte cum se chema. Stiu, începusem sǎ povestesc despre revederea noastrǎ cu profesorul de matematicǎ, n-am uitat şi revin imediat. Caragiu juca un miliţian, dar un miliţian de treabǎ, frǎmântat de probleme profunde. Stǎtea cu picioarele pe un scaun, descǎlţat, era foarte cald, cu degetele rǎşchirate, cu chipiul dat pe spate dar totuşi pe cap (semnul autoritǎţii în exerciţiul funcţiunii): “Ce se’ntâmplǎ dom’le cu rândunelele astea cǎ pleacǎ toamna şi se’ntorc primǎvara?”. Râdem noi, dar dacǎ ne întreabǎ copiii sau nepoţii cum ştiu ele sǎ plece exact cu câteva zile înainte de a veni frigul, care frig nu vine în fiecare an la data fixǎ, cum o dǎm la-ntors? 

Sǎ nu credeţi deci cǎ vreau sǎ trec în derizoriu, dar (mǎ) întreb şi eu : prin ce miracol patru, doar patru ani de liceu, creeazǎ legǎturi care rezistǎ apoi toatǎ viaţa ? Unde mai pui cǎ cei mai mulţi dintre noi de la “specialǎ” n-am fost decât trei ani împreunǎ. Avem prieteni de zeci de ani, cu unii am copilǎrit, cu alţii am fost sau suntem vecini, de toţi ne leagǎ amintiri multe şi frumoase. Si totusi un coleg de şcoalǎ este altceva. 

La douǎ-trei sǎptǎmâni dupǎ venirea Profesorului la clasa noastrǎ ieşeam deja împreunǎ duminica sǎ hoinǎrim pe dealurile din jurul Iaşilor. Se fǎcuse toamnǎ frumoasǎ. Ne încheiam de obicei plimbarea la faimosul Motel. Unii ieşeam pe terasǎ sǎ fumǎm o ţigarǎ şi ne lǎsa în pace. Câteodatǎ, când eram în bani, mai comandam “4 mici la 4 farfurii” şi un coniac Zarea, 4 lei 50 de grame. Chiar dacǎ matematic vorbind era complet aiurea, el tot 50 de grame spunea. Dar a doua zi la tablǎ sǎ fereascǎ Dumnezeu sǎ fi spus grame în loc de mililitri sau sǎ fi pomenit de coniac. Eram prieteni duminica şi elevii lui în restul sǎptǎmânii. 

Si a venit iarna şi pe urmǎ alte ierni. Ce puteam face iarna decât sǎ ne dǎm cu sania? Pe Aurora sau mai ales pe Vǎscǎuţeanu. Si am mai fost o datǎ pe o strǎduţǎ care dǎdea din Sǎrǎrie spre Sorogari, cum îi zice Costele? Intr-o sâmbǎtǎ searǎ pe Vǎscǎuţeanu, normal cǎ era şi el cu noi, cred cǎ amorţise puţin zǎpada, nu era nici foarte multǎ luminǎ şi intram mereu în acelasi gard al unei case într-un viraj mai strâns. Oamenii au ieşit în curte sǎ vadǎ ce se-ntâmplǎ. “Lasǎ-i dragǎ cǎ-s copii!”, “Copii, copii, da’ nu vezi cǎ-i şi-un mǎgar bǎtrân cu ei?” Toţi ştim povestea dar nimeni n-o povesteşte cu atâta haz ca el.

Sfârşiturile de trimestru erau minunate pentru noi, scandaloase pentru alţii, oricum foarte originale. Adi venea cu magnetofonul, Profesorul aducea o carte de poezii şi Sanda citea. Nu ştiu dacǎ dansam, sigur nu dansam ca la petrecerile noastre (asta mai lipsea !), dar ne mişcam prin clasǎ liber, poate în ritmul muzicii, era un zumzet cu câţiva decibeli mai sus decât normal, Sanda citea sau recita (frumos mai recita fata asta !), în general ce se întâmpla acolo nu prea arǎta a orǎ de matematicǎ. Noi aveam în cap tot felul de prostii despre muzicǎ şi tineret şi hippies, destul cât sǎ ştim cǎ existǎ şi sǎ fim curioşi, dar nu era nimic clar. Nu uitaţi cǎ totul se întâmpla în anii ‘60. “If You Go To San Francisco“, “Je t’aime moi non plus“, “Massachussets“, de fier sǎ fii şi… Deşi clasa noastrǎ era lângǎ cancelarie, nu ştiu sǎ fi venit vreodatǎ directorul peste noi. Dar de ce-avea parte Profesorul dupǎ, abia acuma ne povesteşte. Ei şi? Trimestrul urmǎtor facea la fel. 

Si erau pe urmǎ vacanţele de varǎ. De neconceput fǎrǎ excursia noastrǎ cu el şi cu celelalte douǎ “speciale” mai mici pe care le-am mai prins : Câmpulung, cabana Deia, Rarǎul, focul de tabǎrǎ cu ochii spre Pietrele Doamnei, Giumalǎul, Valea Putnei, pâine cu parizer, à propos de ce povestea şi Costel acum câteva zile. Niciodatǎ n-am mai regǎsit gustul parizerului cu pâine caldǎ ca atunci, într-o pǎdure în drum spre Giumalǎu. Si niciodatǎ o roşie nu mi-a potolit setea ca roşia pe care mi-a dat-o atunci Aurelia. 

Intr-un an ne-am nimerit la cabana Deia cu o altǎ excursie. Dupǎ ce ne-am sǎturat de popice am hotarât sǎ jucǎm fotbal. Aveam o echipa foarte bunǎ, clasa noastrǎ: Costel, Andi saracul, Zum, Bibi, Magnus, eram şi eu pe-acolo... Am câstigat cu 1:0. Scrâşneam din dinti şi jucam, ca şi cum de asta ar fi depins viitorul nostru. Ne vedeau fetele, jucam pentru mândria noastrǎ, parcǎ aveam ceva de apǎrat. Imi aduc aminte cǎ dupǎ aceea stǎteam cu Zum şi beam o bere, pe terasǎ, la vedere şi evident fumam, un Carpaţi cu filtru. Am avut gestul firesc de a ascunde ţigara când l-am vǎzut venind, dar uitându-ne la ochii lui care se strǎduiau sǎ fie severi dar erau mai degrabǎ jucǎuşi am renunţat şi ne-am continuat discuţia în trei. Cǎuta un foc… Seara în dormitor fuma şi el la gura sobei. Spun “şi el” pentru cǎ momentul îmi este cunoscut. Da exact, ca Mâneni. Am vazut datoritǎ lor ce înseamnǎ sǎ fii ipocrit, tocmai pentru cǎ ei nu erau aşa. Probabil de-atunci urǎsc ipocrizia.

Asta este revederea, sau mai bine vederile noastre cu el. L-am numit Profesorul şi l-am pomenit mereu scriind “el”, “lui”. M-am gândit bine cum sǎ fac, cu siguranţǎ nu este nici o lipsǎ de respect. Sǎ fi spus “dânsul” sau “D-sa” ar fi fost fals şi ieşeam complet din mǎnunchiul strâns care suntem noi. Cu el.