Moga

Intr-un an, venind la Podu Iloaiei în vacanţǎ la bunici am vǎzut cǎ şi în casa lor apǎruserǎ becurile. De patruzeci de lumini. Nu mai mult, cǎ erau prea puternice şi stricau ochii. Din discuţiile la care eu participam doar ca ascultǎtor (altfel spus, n-aveam voie sǎ mǎ bag în vorbǎ, totul era un fel de “read only” pentru mine) am înţeles cǎ “se bǎgase” curent electric şi în Podu Iloaiei. Am mers a doua zi, evident cu bunica, mama şi tata, sǎ vizitam “locul de unde venea curentul”: mai sus de spital, unde începea câmpul, apǎruse o construcţie. “Centrala“ îi zicea lumea... Mai degrabǎ micǎ, la mare distanţǎ de orice casǎ, fǎrǎ geamuri, închisǎ la culoare şi cu niste sârme care plecau pe stâlpi. Tǎceam, impresionat de locul acela atât de inaccesibil mie, mai ales mental: acolo era ceva plin de electricitate, din moment ce ajungea pentru tot satul. Mai ştiam cǎ electricitatea era periculoasǎ şi cǎ n-am voie sǎ mǎ apropii. Ii auzeam pe ai mei vorbind cǎ acolo era şef unul Moga. Nu-l ştiam pe Moga şi n-aveam sǎ-l vǎd niciodatǎ. Nici mǎcar ei nu cred cǎ-l cunoşteau. Dar pentru mine Moga a devenit un simbol, o idee care stǎpanea acel loc. El ne dǎdea lumina. Cam cum era Hristos sau Dumnezeu când mergeam la bisericǎ. 

Lumina ardea pânǎ pe la zece seara. La ora aia probabil pleca şi Moga acasǎ la el. Închidea “prǎvalia lui de curent” şi nici mǎcar nu putea sǎ se bucure şi el de ce dǎdea la alţii. La noi în casǎ însǎ se pronunţa o propoziţie care-mi întǎrea şi mai mult ideea de “simbol Moga”. Cei mari constatau de fiecare datǎ când se stingea lumina:

- A murit Moga!

Iar faptul cǎ a doua zi seara lumina ardea din nou însemna cǎ Moga iarǎşi trǎia. Si taina Învierii lui Hristos începea sǎ-mi devinǎ mai clarǎ ...