Tot despre mujdei

Mǎ întreabǎ ieri Costel cum îl pregǎtesc. Mujdeiul. Bine Costele, m-ai vǎzut de atâtea ori cum îl fǎceam şi mǎ-ntrebi acuma în public? Bine mon cher, ia un copy-paste şi print:

Mujdei (à la Dan, of course bade)

Iei matale fo cinci cǎţei, da’ mari, şi îi strivesti, eventual de douǎ ori, prin scula aia de strivit (evident usturoiul), pânǎ tac din gurǎ. Pui ulei de mǎzline, cam un deşt. Pe lat, nu pe înalt ca votca. Toatǎ acţiunea se petrece într-o canǎ mare de ceai, fǎrǎ ceai, ca sǎ nu sarǎ când începi sǎ dai din mâini, pentru cǎ inevitabil ajungi şi la asta. Vnimanie, cu uleiul de mǎzline se leagǎ mai greu, tre’ sǎ freci mai mult sau te scoţi cu câteva picǎturi de oţet, pe care oricum va trebui sǎ le pui odatǎ şi-odatǎ. Gǎseşti tu în toatǎ California ulei de mǎzline din sudul Franţei fǎcut în Grecia. Dacǎ nu, nu, merge şi de floare. Depinde ce preferi sau ce ai pe lângǎ casǎ. Mǎ prǎpǎdesc dupǎ chestiile astea cu ce ai prin casǎ, dupǎ gust, fǎinǎ cât cuprinde… Reiau deci, adaugi sare… dupǎ gust, dar eu prefer mai bine vegeta, delikat, Maggy sau cubuleţe de alea de concentrat de pui de dat gust la o mâncǎricǎ de vitǎ de exemplu. Şi-acuma Costele, la muncǎ ! (dacǎ ziceam invers ieşea o cacofonie teribilǎ, cu toate cǎ ca topicǎ a frazei ar fi sunat mai bine). Freci “ingredientele” astea pânǎ se, evident, leagǎ şi pasta se albeşte la culoare. Acuma e momentul sǎ vii cu picǎturile de oţet (dacǎ ai prin casǎ de vin roşu, balsamic, de Xeres sau de cidru ar fi şi mai bine, à propos, se spune cǎ cel de cidru este “elixirul tinereţii”, regenereazǎ flora intestinalǎ, combate constipaţia şi flatulenţa, curǎţǎ canalul urinar şi reduce riscul de infecţii la rinichi, cu toate cǎ pentru toate astea eu prefer pe scurt, berea, dar nu în mujdei) şi mai mesteci puţin pânǎ se “integreazǎ”. Toatǎ operaţia asta eu o fac cu o furculiţǎ, da, nu vǎ râdeţi, funcţioneazǎ mai aproape de mixer. Atunci de ce nu mixer? De aia, pentru cǎ ar ieşi “mousse d’ail”, ori noi aici vorbim de mujdei şi cu mixerul ar ieşi un pic, scuzaţi de espresie, greţos. Adaugi acuma o linguriţǎ de muştar de Dijon (aici nu este de altul), e iute de-ţi sare pǎlǎria, una (tot linguriţǎ, nu pǎlǎrie) de maionezǎ şi câteva de zmântânǎ ca sǎ mai domoleascǎ dogoarea. Aicea ar mai fi de fǎcut oarece consideraţii dietetice: dacǎ zici tu cǎ zmântâna e cam grea, pui iaurt de ǎla de care mâncai tu dimineaţa la mine pe şest cǎ se terminase iaurtul în America. Câte linguriţe? Evident dupǎ gust... Între operaţiile astea ai grijǎ sǎ lingi bine linguriţa ca sǎ nu laşi urme de muştar în maionezǎ, ceea ce n-ar fi prea grav cǎ-s galbene amândouǎ, dar mai ales în zmântânǎ sau iaurt, depinde ce-ai ales. E preferabil sǎ foloseşti aceeaşi linguriţǎ ca sǎ ai mai puţin de spǎlat la sfârşit. Mai amesteci un pic (hai cǎ-i gata acuşi) pânǎ se “omogenizeazǎ”. Nu mai sunt riscuri sǎ se taie, dacǎ ai frecat bine la început. Dacǎ ţi se pare cǎ-i prea gros, adaugi puţinǎ apǎ (dupǎ... preferinţe) şi mai mesteci din nou, dar cum te cunosc eu pe tine, ai sǎ-l lasi aşa. Dacǎ o pui pe Roşcata sǎ-ţi dicteze ce-am scris eu, pânǎ terminǎ ea de citit, l-ai terminat şi tu de fǎcut. Da’ vezi sǎ nu faci invers. A, sǎ nu uit, când aduci cana la musafiri nu uita sǎ înlocuiesti furculiţa cu linguriţa pe care o ai deja la îndemânǎ, lingi furculiţa şi o pui la masǎ, nu trebuie sǎ te fereşti cǎ şi ei fac la fel… şi ca la orice sfârşit de orice reţetǎ, am încǎlecat pe-o şa, pardon, poftǎ bunǎ !