Un Director, primul

Va mai amintiti povestea cu donatorul si transfuzia. Lucram deci de aproape un an ca stagiar la un centru de calcul în Bucuresti. Nu prea era ce m-asteptasem. Nu facusem nimic din ce-am învatat 4 ani plus unul de specializare, masterul de azi. 11 luni de cursuri de formare, de sedinte de partid, de alegeri UTC, de partid si sindicat, de primiri oficiale unde trebuia sa fim la 6 dimineata la stâlpul 54 pe Kisseleff ca pe la prânz trebuia sa treaca Bocassa cu Ceasca, 11 luni de învatamânt politic si de scandaluri cu directorul. Mai ales de scandaluri cu directorul. El, un tip dintr-o bucata, masiv, pe care rugby-ul îl facuse dur dar si cinstit, caruia îi placea viata cu tot ce înseamna asta frumos dar si uneori criticabil si cu un suflet “încapator” pe care încerca degeaba sa-l ascunda. Noi, veniti toti din facultate cu medii frumoase si cu o gramada de fumuri în cap, dar cam atâta. Unul facuse specializare în Statistica, altul în Lingvistica matematica, eu în Cercetari operationale si ne-am trezit peste noapte într-un abia înfiintat centru de calcul al unui minister. Si înca ce minister! Numai inginerii electronisti erau mai apropiati de calculatoare. Ne umbla mintea numai la publicat articole si la ce-o sa facem dupa ce terminam stagiul si plecam de-acolo. Eventual mai repede de trei ani. Sisteme informatice, fluxuri de informatii, aiurea, eram plini de teorie, dar de facut nu facuseram niciodata nimic. “Ba, daca partidul îti cere sa treci Dunarea înot, o treci ba, chiar daca nu stii sa înoti. Ai înteles? ... ‘re-ati ai dreacu’ ca nu stiti nimic!!”, ne spunea tare, sa se-auda pe geamul deschis la etajul 1 unde erau ministrii, dar ne mai facea si cu ochiul. Plecam si noi înjurându-l, mai încet si tot facându-i cu ochiul. Era ca la balamuc, o cearta permanenta. Cred totusi ca a fost cel mai bun director pe care l-am avut. Ce avea de spus spunea în fata, era iute la mânie, dar incapabil sa faca rau. Sa stii sa strângi mâna cuiva dupa o disputa, la rugby sau aiurea, asta nu-i pentru cei marunti. In plus, un tip cu umor nu poate face rau cuiva. Ori lui îi placea grozav sa glumeasca dar functia îl obliga sa fie si serios. In biroul meu mai era unul de acelasi calibru cu mine la ce prostii ne umblau prin cap, el era poate chiar mai grav: Gigel. Si mai erau si niste fete care dupa un început mai timid se modelasera dupa chipul si asemanarea noastra. Cu Gigel de exemplu n-am avut nevoie decât de o zi de încercari ca sa aruncam unul spre altul, pe diagonala biroului si pe la 3 metri înaltime câte o sticla de Pepsi si sa reusim sa le ciocnim în aer. Sticlele erau goale si evident s-au spart, asa cum calculaseram, în punctul cel mai de sus al traiectoriei lor, cu consecintele asteptate : tot biroul s-a umplut de cioburi. In timpul testelor fetele erau sub birouri. I-am spus uneia din ele: ”Laura stai cuminte acolo, facem noi curat, dar mai încet ca mă tai în sticle”. ”Ba mă-ta-i în sticle” mi-a raspuns ea calm, luând o gura de cafea, îsi luasera de toate în adapost. Când am vazut ca ne putem baza si încrede unul într-altul am pregatit ceva serios fara sa stim cui anume. Putea fi oricine, de la colegi pâna la ministru, trecând prin sefi, directori, oricine intra la noi. Am pus pe coltul unui birou, cel mai aproape de usa, un teanc mare de dosare cu copertile lipite una de alta. Deasupra, pe ultimul dosar, am lipit cel mai apetisant piscot de sampanie pe care l-am vazut vreodata: mare, auriu, crescut frumos si acoperit cu zahar vanilat. Il pudram în fiecare zi ca sa fie zaharul proaspat si mirositor. Cine a cazut în capcana? Directorul bineînteles! A intrat într-o zi ca o furtuna, cu scandal pentru unul din noi doi. A strigat ce-a avut de zis, s-a întors si când sa iasa a vazut piscotul cu coada ochiului si l-a luat din mers. Nervos cum era gestul a fost cam brusc si a ramas în mâna cu piscotul lipit de coperta si cu celelalte coperti atârnând ca o armonica pâna jos. Hârtiile erau împrastiate prin tot biroul. La asa succes nu ne asteptam nici noi. Ne-a apucat pe toti un râs nebun, râsul acela care nu mai tine seama de nimic... A iesit trântind usa si ne-a chemat la el prin secretara. Inca mai râdeam când am intrat în biroul lui si l-am gasit si pe el râzând cu lacrimi. “Ba, voi sunteti asa tâmpiti tot timpul sau numai din când în când?”.