Succes Stimabile în cel mai greu rol!

„Am avut marea şansă să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz.” (Gheorghe Dinicǎ).

Textul acesta era scris cu multă vreme în urmă şi îşi aştepta rândul. Am zis că mai bine îl pun acuma să-i spun succes decât mai târziu ca să spun cine ştie ce prostii. Trebuie măcar să-i zâmbim...

S-a întâmplat odatǎ sǎ am treaba la Brǎila. Prin ’86 sau ’87 poate, toamna târziu. O cǎlǎtorie banalǎ mi-am zis, trei ore de tren, nici mǎcar nu-i mult. Mǎ urc în vagonul meu şi îndreptându-mǎ spre compartimentul unde aveam locul aud nişte glasuri cunoscute, dar fiind în tren nu reuşeam sǎ-mi dau seama unde le mai auzisem, sigur nu într-un tren. Ajung, intru, dau bunǎ ziua, mǎ uit cine era înǎuntru, mǎ pufneşte râsul şi ies repede sǎ vǎd iar dacǎ acolo era locul meu. Prea târziu, observaserǎ reacţia mea şi mi-au spus: “Domnu’, aici e... e un loc liber la geam... poftiţi de staţi... aaaaaşa!”. Ceilalţi, ca sǎ spun aşa, erau nici mai mult nici mai puţin decât Mariana Mihuţ, Mişu Fotino, Marin Moraru vis-à-vis de mine şi Gheorghe Dinicǎ, pe partea mea, între noi fiind un regizor. Mergeau şi ei la Brǎila pentru o repetiţie la Teatrul “Maria Filotti“. Aşa cǎ CFR-ul mi-a oferit în preţul biletului un spectacol gratuit. Ei discutau normal probabil iar eu nu mai ştiam cum sǎ-mi ascund faţa sǎ nu mǎ vadǎ cǎ râd. M-am fǎcut cǎ-mi masez fruntea, mǎ frecam la ochi, la un moment dat chiar mi-am pus perdeaua-n cap sǎ mǎ fac cǎ dorm, dar perdeaua se cam mişca în dreptul gurii aşa cǎ Dinicǎ mi-a spus ”da’ respiraţi normal stimabile cǎ noi stǎm de vorbǎ”. Chiar şi controlorul când a intrat abia se ţinea de râs şi doar nu spunea nimeni nimic.

Probabil aşa sunt actorii, dupǎ multele roluri pe care le-au jucat împrumutǎ ceva din fiecare, din cele preferate poate mai mult. Mimicǎ, voce, chiar expresii. Mariana Mihuţ pisicoasǎ ca Zoe, Marinicǎ Moraru nǎuc şi toropit ca feciorul din Cǎldurǎ mare, Fotino veşnic agitat şi mirat cu nişte ochi imenşi în spatele unor funduri de sifoane redutabile cu rame negre, iar Dinicǎ fante şmecher de cartier. Un amic îmi povestea odatǎ cǎ a mers un pic pe stradǎ în spatele lui Beligan şi Caragiu şi fǎrǎ sǎ vrea a auzit ce vorbeau, mai bine zis Caragiu povestea ceva banal iar Beligan era mort de râs. ”Tomiţǎ, dacǎ mǎ iubeşti taci din gurǎ cǎ nu mai pot!”. Se spune cǎ la un moment dat Caragiu a fost chiar secretar de partid la Bulandra. L-au schimbat repede dupǎ ce a luat de câteva ori cuvântul, citind dǎri de seamǎ sau fǎcându-şi autocritica. Vǎ daţi seama cam ce era în salǎ…

La un moment dat se fǎcuse linişte. Eram obosiţi, sculaţi devreme, plecaserǎm pe la 6 dimineaţa. Trenul era într-o staţie, nici nu-i mai ţin minte numele. ”Nu mai pot, mǎ-nţelegi domnule ? Nu mai suport sǎ vǎd totul gri, uite, gara gri, peronul gri, oamenii gri, vagoanele gri, … ǎsta, cum îi zice, zi-i pe nume amice…, a, depoul gri, pânǎ şi ceru-i gri ! ”. ”Si dacǎ n-ar fi gri ţi-ar fi mai bine ? ”. Revolta, aproape strigatǎ, care ne-a trezit pe toţi era a lui Marin Moraru, iar rǎspunsul, al lui Dinicǎ. Pe tonul de mahala, cinic, sictirit şi dispreţuitor al lui Stǎnicǎ Raţiu din Felix şi Otilia, strivit pe sub mustaţǎ. Dinicǎ a stat cu ochii închişi dar fǎrǎ sǎ doarmǎ tot drumul, cu bǎrbia înfiptǎ-n piept şi vorbind aproape cu dinţii strânşi. De fapt cam toatǎ conversaţia s-a purtat doar între ei doi.

Si a mai povestit ceva Marin Moraru, moţǎind: ”Am facut odatǎ un turneu în Ameeericaaa. Inainte de plecaaare toatǎ trupa de la Bulandra am fost chemaţi la un instructaaaj, a venit unu’ de laaa..., aşaaa, şi dǎ-i cu aia nu, aia nu, fǎrǎ bani ascunşi mǎ-nţelegi ?, nu aveţi voie sǎ vindeţi nimic, ce sǎ vinzi domnule… în America ?, şi mai ales dupǎ ora 9 seaaara nimeni nu mai are voie sǎ umble pe straaadǎ, e periculoos, bandiiiţi, gangesteeeri, vǎ riscaţi viaţa, mǎ rog, aia, aia, toatǎ lumea la hotel. La caaare Bǎnicǎ din salǎ, cu groazǎ în glas: «Uuunde ne trimiteţi fra-haţilor??!!» ”.