Ana şi Mihai Avădanei (2)

Ea era înaltă, fragilă şi cu o voce blândă, se purta şi vorbea frumos cu noi şi ne făcea astfel să fim la fel. El era un colos. Imbrăcat vara cu sacouri din pânză albă, avea batiste, mai ales roşii, ca nişte cearşafuri de mari cu care-şi ştergea mereu faţa şi gâtul. Era cald şi transpira mult la ore. Punea suflet când preda şi mai ales când povestea. Şi ne povestea mereu câte ceva. Se supăra uşor şi atunci vocea lui, şi asa puternică, tuna. Nu putea suporta să fie întrerupt în timpul orei. Dădea afară fără nici o jenă pe oricine intra : director, alţi profesori sau chiar părinţi. Cu timpul i s-a dus vestea şi îşi făcea orele în linişte.
Ţin minte că într-o zi l-am întâlnit pe stradă, eram printr-a şasea. I-am dat bună ziua şi am mers un timp împreună pe Karl Marx vorbind. La un moment dat m-am trezit că-l luasem de mână. M-am mirat şi m-am speriat la început, s-a mirat tare şi el, zâmbind, dar am rămas aşa.