De atunci cred că am rămas cu “spiritul cartezian“

Când ajungeam la Podu Iloaiei eram primit ca un împărat. Şi din cauza asta mă simţeam mai responsabil şi dator să le arat bunicilor că între timp mai crescusem cu câteva luni. Nu mă ţinea mult, dar încercam să aplic sfatul pe care-l primeam de mai multe ori pe zi : “... gândeşte-te de fiecare dată înainte de a face vreo prostie”. Ceea ce nu însemna musai să nu mai fac prostii, ci să mă gândesc bine înainte. Iar eu, ascultător, mă gândeam. Seara după joacă, masă şi baia cu săpun de rufe “maison“ în cada de tablă pusă pe două scaune şi plină cu frunze de nuc, mă duceam singur la culcare în camera mea. Imi scoteam hainele, luam pijamaua şi încercam să fiu raţional. “Oare ce-i mai bine să-mi pun mai întâi? Pantalonii, să nu vină careva şi să mă găsească în fundul gol, sau bluza, ca să nu-mi fie frig? “ Şi cugetam aşa dârdâind vreo zece minute, cu bluza-ntr-o mână şi pantalonii într-alta, gol-puşcă.