La vie

De când se desprimăvăra până toamna după cules stăteam în casa de la vie. Mâneni pregătea recolta viitoare. Dimineaţa bea doar un ceai cu pâine. Niciodată nu l-am văzut mâncând altceva decât ceai cu pâine goală deşi cămara gemea de afumături şi cuibarele de ouă. Pe urmă pleca la treabă. Via trebuia dezgropată, săpată, mai târziu legată pe “haraci“ sau tăiată. Toate la vremea lor. Erau şi câţiva oameni vrednici care-l ajutau. Le dăruise la fiecare câte o bucată de pământ pe care să-şi facă o casă. Nu l-am auzit spunând vreodată că lucrau pentru el, erau prietenii lui şi se ajutau cum puteau. Muncea şi el cu toţi laolaltă, nu-i plăcea să se deosebească de ei. Freca toată ziua la butoaie, le lăsa să se umfle cu apă, le afuma cu pucioasă şi le strângea apoi doagele ciocănind cercurile de metal de jur-împrejur. Când era timpul îşi punea vermorelul în spinare şi stropea via câteva zile la rând cu piatră vânătă. Bunica robotea şi ea, făcea de mâncare pentru oamenii care lucrau, apoi fierbea cojile de cartofi cu tărâţe şi sfecle albe pentru porci, rânea prin coteţe, spăla rufe în covată sau hrănea orătăniile. Pe fiecare după vârstă : puişorii mici cu făină de păpuşoi, pe cei mai mărişori cu crupe iar celorlalte le dădea grăunţe. Mai aduna iarbă, lucernă şi cozi de ceapă, mai ales pentru raţe. Vedeai câte o raţă leşească dând din gât sufocată cu o coadă lungă de ceapă în plisc : un capăt era deja în rânză iar celălalt atârna încă afară. Imi sună şi acum în urechi glasul ei limpede când îşi chema păsările la mâncare : ”Biii mamii, biii-bi, biii-bi, bi... ”. N-am înţeles niciodată ce spunea.

Intr-o toamnă, după ce s-a asprit vinul şi mâneni făcuse şi o mână de tescovină, a aruncat obosit drojdia ramasă lângă un gard şi s-a tras la umbră un pic. Avea atunci bunica vreo zece gâşte albe şi dolofane, mândria ei. Le ţinea într-un ţarc îngrădite că se dădusera o dată sâsâind la mine. Când a ieşit săraca după vreun ceas afară, gâştele moarte, grămadă una peste alta. In ziua de azi OMS-ul ar fi decretat urgent ”gripa gâştelor”, le-ar fi omorât şi pe alea rămase vii şi tot judeţul era în carantină. Bunica, mai înţeleaptă, a chemat o femeie din vecini: “...hai sî li curăţăm, Raliţă, sî rămân macar cu o pernî umplutâ di la eli, pi urmâ du-ti ş-aruncâ-li pi malu’ gârlii”. Spre seară, aproape de culcare, gălăgie mare în curte: gâştele veneau acasă zbierând, belite de fulgi, cu câte un smoc de pene pe aripi şi în vârful târtiţei. Mâncaseră drojdia de la rachiu şi acum, trezite din beţie, aveau chef de scandal... S-a dus vestea ce pomană cu pateu de gâscă, borş şi friptură a făcut bunica la toţi cunoscuţii. Frăgezite de alcool, au fost o bunătate...